Jettatora III

[nicolae vaduva]

Uneori, dimineața, mă trezeam cu cafeaua sub nas adusă de Mirela. Acum eram în bistroul din fața Muzeului Național de Istorie. Trebuia să aflu mai multe despre acea pisanie. Găsisem pe internet numele arheologului care participase la săpăturile de la Mănăstirea de sub munte: Matei Miculeasa. Am urcat scările din fața imensului edificiu și, după ce m-am legitimat, am ajuns în fața biroului.
— Bună ziua, domnule Miculeasa. Sunt profesorul Milutin Toma de la catedra de Limbă și Literatură Română a Universității București. Aș vrea să discutăm, dacă aveți amabilitatea, un subiect despre care cred că știți mai multe decât mine.
— Cu plăcere, domnule profesor, despre ce este vorba?
— Ați găsit și restaurat o pisanie la Mănăstirea de sub munte din Argeș. M-ar interesa dacă aveți fotografii cu ea în starea inițială și după restaurare.
— Da, da!... Am făcut poze. Îmi aduc aminte bine, prin 1998. Era o lespede de piatră pe care se zăreau câteva caractere chirilice, dar ilizibile. Biserica acelei mănăstiri, despre cea veche și dărâmată vorbesc, are fundații care s-au făcut prin secolele XIII-XIV. Se pare că ar fi mai vechi decât cele ale Bisericii Domnești, dar cercetările sunt încă la început. Pe parcursul timpului a fost refăcută de câteva ori. Ce v-ar interesa în mod special?
— Acele fotografii. Am avut impresia că pot desluși câteva litere chirilice.
— Într-un fel aveți dreptate. După incendiul din 1923, Ministerul Cultelor a trimis acolo o echipă care a inventariat totul, inclusiv pisania care a rămas pe un fragment de zid. Cred că se referea la Radu Praznaglava sau chiar Radu I, tatăl lui Mircea cel Bătrân.
— Am găsit acel înscris. Face trimitere la Radu Voievod și doamna sa Maria.
— Exact. Problema este că lespedea a fost îngropată sub pământ în urma unor surpări de teren, iar când noi am regăsit-o, suprafața ei nu mai reținuse decât câteva zgârieturi. E greu, domnule profesor, să mai reconstitui ceva din ele. Oricum, voi căuta acele poze, dacă aveți puțină răbdare.
— Vă rog!
Arheologul a început să butoneze pe calculator, în timp ce mă gândeam că nu aflasem nimic nou față de ce știam inițial. Pozele pe care Miculeasa le făcuse erau identice cu cele făcute de mine, doar că arătau bucățile sparte și apoi asamblate. Nu era nimic acolo. Tot acel text cu anul și literele unui nume incomplet erau doar în mintea mea.
— Ah!... Domnule profesor, ar mai fi ceva. Am găsit sub acele fragmente o postăvioară cu câteva scutece și o bucată de piele de vițel pe care era scris un nume cu caractere latine, dacă îmi aduc aminte bine: Carmilla Tomay. Dar nici obiectele, nici pozele nu mai sunt. S-or fi rătăcit pe undeva. Curios este că le aveam în calculator și probabil le-am șters din greșeală.
Ușa a devenit transparentă, iar eu am trecut prin ea de parcă aș fi fost făcut din umbre.

Am lăsat în urmă biroul arheologului și am ieșit în stradă. Drumul până la mașina parcată alături a durat o veșnicie. Sau așa mi s-a părut... Am ajuns acasă obosit și cu capul vuit de tot. Numele de Carmilla Tomay, găsit pe bucata de piele de vițel sub fragmentele mănăstirii, îmi dădea fiori.
M-am trântit în pat, încercând să pun din nou cap la cap întâmplările. Cum se legau nopțile din livada mănăstirii cu raportul din 1923, cu nuvela „Carmilla” și cu descoperirile arheologului? M-am ridicat să-mi pun un nou pahar cu whisky, când soneria a sunat lung. La ușă stăteau doi bărbați. S-au legitimat scurt: erau de la Poliție.
— Domnule profesor, a început comisarul mai în vârstă, așezându-se pe scaunul pe care i-l arătasem. Știm că ați petrecut patru zile la Mănăstirea de sub munte. Ne-ar interesa în ce scop.
— Bănuiesc că întrebarea aceasta ascunde alte întrebări. Aș prefera să fiți mai direct și să-mi detaliați scopul vizitei dumneavoastră.
— Suntem aici pentru un caz de dispariție. Odată cu plecarea dumneavoastră a dispărut și o călugăriță, sora Carmilla. Era custodele muzeului în care v-ați petrecut o bună parte din timp. Ne-ar ajuta mult să aflăm dacă știți ceva ce noi nu știm. Încercăm să o găsim sau să aflăm ce s-a întâmplat cu ea.
— Am schimbat cu sora Carmilla doar câteva cuvinte legate de o pisanie, de o lespede găsită sub ruinele vechii biserici și expusă în muzeu. Nu știu să vă spun mai multe.
Simțeam că vocea îmi tremură.
— După declarațiile pe care le-am luat acolo, ați schimbat mai mult decât câteva cuvinte, a continuat comisarul. Ați stat în muzeu vineri seara până la ora închiderii. Sâmbătă dimineața ați fost printre primii, dacă nu chiar primul vizitator. Ați trecut prin muzeu și duminică și luni. De fiecare dată ați fost văzut în preajma ei, cu excepția zilei de marți, când muzeul a fost deschis de maica Tudora. Atunci v-ați apropiat singur de acea piatră sau lespede, cum i-ați spus. Am găsit geamul vitrinei în care este expusă crăpat. Deci, care a fost scopul vizitei la acea mănăstire?
Întrebarea își pierduse acel ton de amabilitate; era de acum rece și imperativ. Deodată, m-am simțit ca într-o plasă. Realizam că eram suspect într-o dispariție care semăna a răpire sau, mai grav, a crimă.
Trebuia să rămân calm — cum, Doamne-Dumnezeule, să fiu calm când toate excavatoarele din lume mușcau din creierii mei?
— V-am spus de la început că nu știu nimic mai mult. Am fost interesat de posibilitatea deslușirii unor caractere chirilice pe acea pisanie.
— O cercetare paleografică ce lasă în urmă o călugăriță dispărută și o vitrină spartă, a comentat comisarul cel mai în vârstă, bătând cu degetele în masă. Interesant. Totuși, domnule profesor, mai avem o problemă. Colegii noștri care au verificat camera de oaspeți în care ați locuit la mănăstire au găsit ceva. Un bilet.
Am înghețat. Îmi aduceam aminte perfect biletul. Era cel pe care mi-l dăduse Carmilla și prin care mă chema în livadă. Pe cel care scrisesem ecuația anagramată, textul complet prin care descifrasem numele. Îl lăsasem pe noptieră în ultima dimineață, din grabă. Pentru anchetatori, acele rânduri aveau să fie dovada clară că plănuisem ceva cu ea.
Comisarul a băgat mâna în buzunarul hainei și a scos o pungă de plastic transparentă, pentru probe. Înăuntru se afla bucata mea de hârtie.
— Pe biletul ăsta, scris de mâna dumneavoastră, apar cuvintele Carmilla și Mircalla. Ce înseamnă asta, domnule Toma?
— Eu... nu înțeleg, am bâlbâit, simțind cum plasa se strânge definitiv în jurul meu. Era o demonstrație... de fapt, o anagramă. Îmi place ca în timpul liber să mă ocup de probleme rebusistice.
— De ce cu numele unei călugărițe cu care, spuneți, că ați schimbat doar câteva cuvinte? a tăiat scurt comisarul cel tânăr, ridicându-se în picioare. Pentru noi, asta arată ca o obsesie. Ați răpit-o? Ce i-ați făcut?
M-am rezemat de spătarul scaunului, privind un punct fix din vecinătatea lustrei. Am privit și plicul în care era condamnarea mea, biletul de trimitere direct la închisoare a unui om obsedat.
— Mă arestați, domnule comisar?
— Doamne ferește! Am venit la domiciliul dumneavoastră doar pentru a clarifica o poveste și așa destul de încâlcită. Nu vă arestează nimeni, biletul ăsta nu-i probă de răpire.
 L-a scos din pungă și l-a desfăcut pe birou. Mesajul scris de Carmilla dispăruse. Am prins o gură de aer cât toată Valea Argeșului.
 —Două nume, două anagrame, nu bagă oamenii după gratii. Dar fata asta, sora Carmilla, are un trecut care v-ar pune pe gânduri și pe dumneavoastră. A fost crescută într-adevăr la mănăstire, de mică, dar a fost trimisă la școli în afară, la liceu și la facultate.
Îmi aminteam cum în livadă îmi mărturisise, atingându-mi obrazul cu degetele ei lungi și subțiri: „Ori de câte ori am încercat să trec dincolo de porțile acestui loc și să fiu doar femeie, umbra m-a urmat. Am iubit, dragul meu... Dar fiecare bărbat care mi-a atins buzele a fost înghițit de o arșiță ciudată. S-au stins unul câte unul, la doar câteva zile după ce m-au privit în ochi. S-au îmbolnăvit subit, secătuiți de o febră neagră...”
— Știm că în perioada acestor studii au murit în preajma ei câțiva tineri, inclusiv profesorul de istorie de la Universitatea dumneavoastră. Da! Ne-am interesat și am aflat că a fost studentă acolo. Înainte să se întoarcă înapoi la mănăstirea de sub munte ca și custode, a petrecut câteva luni bune în compania unui individ periculos. Un iluzionist, un magician care dădea spectacole de duzină prin teatre obscure. Omul o folosea drept asistentă pentru un număr de magie cu totul ieșit din comun.
Am simțit cum gâtul mi se usucă instantaneu.
— Magicianul ăsta o închidea în fața publicului într-o cutie masivă de lemn, zăvorâtă cu lacăte grele, a șoptit comisarul, urmărind reacția mea. Iar după doar câteva secunde, când deschidea cutia, sora Carmilla nu mai era acolo. Dispărea complet din spațiul ăla închis. O găsea de fiecare dată în altă parte a sălii, ba chiar în altă clădire, apărând de nicăieri. Trucul ăsta a alertat autoritățile, dar a rămas un secret pe care iluzionistul l-a luat cu el dincolo. A murit uscat ca o ramură de salcie.

Zbang!...Stai puțin! Deci nu este nicio fantomă? Nu este niciun blestem medieval?Fata este doar o escroacă foarte deșteaptă, o magiciană care a înscenat totul!

Plecarea comisarilor a lăsat în urmă o tăcere grea, aproape fizică. Eram epuizat, nemâncat și aveam gândurile vraiște. Am simțit că, dacă mai rămân un singur minut blocat între acele patru ziduri, aveam să-mi pierd complet mințile. Trebuia să ies, să văd oameni normali, să mănânc ceva.
Am coborât la parterul blocului, unde se afla un restaurant cu lambriuri de lemn întunecat și lumini difuze. Nu era târziu, dar localul era aproape pustiu. M-am așezat la o masă retrasă, așteptând să mi se ia comanda. Eram cunoscut în local. Acolo luam masa ori de câte ori Mirela nu venea la mine. Iar asta se întâmpla destul de des.
N-am apucat să-mi duc prima înghițitură la gură, când scaunul din fața mea a scârțâit scurt. Un necunoscut s-a așezat neinvitat, privindu-mă de sub borurile pălăriei. Avea trăsături ascuțite, iar ochii lui, de o intensitate magnetică, m-au țintuit pe loc. Înainte să apuc să protestez, bărbatul mi-a zâmbit cald, și-a cerut scuze pentru inoportunitate, dar mi-a spus că mă așteptase toată ziua la Universitate. Era tatăl unui student pe care abia îl cunoșteam, dar pe care îl ajutasem cu câteva sfaturi pentru o restanță.
— Am avut ceva de aranjat în legătură cu afacerea mea. Sunt podgorean, domnule profesor. Băiatul meu m-a informat despre ajutorul pe care i l-ați dat, a spus el pe un ton destins, scoțând dintr-o mapă o sticlă de vin, îmbrăcată, de vechime, în praf. Vă propun să bem împreună un pahar din podgoria mea. Este un vin făcut după o rețetă de familie.
A turnat licoarea în paharul meu, dar și în al lui. Era un gest de curtoazie din partea unui tată recunoscător. Am ridicat paharele și, după ce am ciocnit, le-am golit amândoi în același timp. Gustul era neobișnuit, lăsând pe limbă o arșiță violentă care mi-a tăiat preț de o secundă respirația, urmată imediat de o senzație de gheață absolută.
— Vă mulțumesc din suflet, domnule profesor, iar dacă aveți vreodată nevoie de rodul viilor mele, nu trebuie decât să-i spuneți băiatului meu.
Nu mai știu cum am plătit sau cum am reușit să urc treptele înapoi spre apartament. Picioarele îmi erau grele ca de plumb. Am intrat în casă, m-am schimbat în pijamale și m-am întins pe pat…

— Ți-ai revenit, profesore? Surprizele sunt ca acele înfipte în tâmple. Trebuie să ajungem în vale. Vei avea ocazia să privești istoria cu ochii tăi.
Am privit valea. Oastea coborâse de la Câmpulung și se odihnea în lunca Argeșului. Peste tot erau corturi, căruțe, turme de oi, cai sau boi. Printre corturile de pâslă, am zărit o siluetă masivă, cu trăsături asiatice și ochi tăioși, purtând o blană scumpă peste armura de zale.
— E Radu?
— Nu! E Thocomerius, voievodul cuman, a rostit magul la urechea mea. Un războinic insaciabil. Îl urmează pe Radu pentru pământuri și feude.
Am început să ne apropiem de un cort mare, înconjurat de gărzi în armură. În timp ce ne strecuram prin tot acel vălmășag, am remarcat semeția și verticalitatea acelor oșteni, care nu fugeau de ceva, ci însoțeau ceva.
— Domnul și Doamna nu s-au trezit încă. Așteptați, Preasfințite, în cortul-capelă.
Cel care vorbise era căpitanul gărzii; se plimba de colo-colo printre străji, pregătind ieșirea Domnului pentru rugăciunea de dimineață. Când l-am privit pe însoțitorul meu, l-am văzut schimbat: purta o mantie violetă și neagră, ceva între rasa unui episcop și anteriul unui popă.

Înăuntrul cortului-capelă, amestecul dintre Apus și Răsărit era izbitor. Pentru acești oameni, granița credinței era la fel de fluidă ca cea a regatului.
 

Deodată, perdeaua grea de la cortul cel mare s-a dat la o parte. Lângă Radu, ținându-l de braț cu degete lungi și subțiri, pășea Doamna Maria-Millarca, verișoara regelui Ungariei. Ea era legătura prin care Andrei al III-lea se asigura că granițele regatului său vor fi apărate de acum înainte de prădătorii stepei.
M-am lipit mai tare de unul dintre stâlpii cortului. O priveam pe Doamnă. Era ea! Sau aproape ea:Carmilla-Mircalla. Asemănarea era izbitoare. În timp ce în spatele lor se aduna o suită de nobili veniți din corturile alăturate, episcopul-popă s-a întors spre mine:
— Du-te la adăpostul de unde te-am luat. Așteaptă-mă acolo. Ceva nu este în regulă. Ai grijă să nu fii văzut de Doamnă. Du-te!…
M-am strecurat printre oameni, animale, corturi, căruțe, vetre improvizate în jurul cărora se adunau copii, femei, bătrâni. Am luat pieptiș poteca pe care coborâsem și după aproape o oră am ajuns lângă zid. Era o fortificație veche, probabil făcută de localnici pentru a se apăra de năvălitorii mongoli. M-am așezat jos, la umbra zidului. Oare ce blesteme mă urmăreau de-mi făcuseră ultimele zile când rai, când iad? Cine sau ce erau aceste ființe care se vârâseră în viața mea și mi-o întorseseră pe dos? Cred că dam să ațipesc când am auzit pașii vrăjitorului. A pus jos un prosop cu pesmeți, cu carne uscată și un burduf cu apă.
Își lepădase mantia de fast; acum purta o sutană simplă, de culoarea cenușii, iar privirea îi reflecta o anume îngrijorare. Sau, cel puțin, așa vedeam eu.
— Știu că vrei răspunsuri. Începe.
— Cine ești?
— Dacă am căpătat un nume în lumea asta sunt Abramerlin Magul. L-ai întâlnit în nuvela lui Fanu, dar și în alte legende sau povestiri stranii. De fapt sunt umbra Carmillei. Cel numit să-i însoțească peregrinările…
— Cine este ea? Cine este Carmilla?
Magul a privit în gol, iar pe chipul lui s-a întipărit o neputință stranie.
— Nici eu nu știu cu precizie ce este. Sunt mii de ani de când o urmez și încă nu-i descopăr toate tainele. Este o entitate de dincolo de timpul liniar. O nemuritoare. Înainte ca această civilizație să apară, înainte de ultimele mari glaciațiuni, pe Pământ a existat o altă omenire. O cultură care a reușit imposibilul: a depășit stadiul material, biologic, învățând să existe ca energie pură, ca gând liber.
S-a ridicat și a schițat un gest cu mâna. În aer au început să pulseze dâre de lumină aurie, ca niște ecuații tridimensionale.
— Nicio entitate nu poate pluti la infinit fără o ancoră, a continuat magul. Are nevoie de un suport. De o gazdă , de o baterie biologică care să le susțină vibrația. Carmilla este o supraviețuitoare a acelei rase. Ea nu are intenția de a face rău. Răul vine din incompatibilitate. Nu ucide din cruzime sau din vreo sete blestemată, așa cum a scris bietul Le Fanu în nuvela lui. Ea doar... parazitează. Caută minți capabile să-i suporte frecvența. Însă arșița ei este uneori prea puternică.
— Și tu? De ce o vânezi? De ce vrei să o ucizi?
Magul a scos un râs scurt, lipsit de veselie.
— Nu poți ucide ceea ce nu s-a născut în carne, profesore. Eu nu sunt călăul ei, ci umbra ei. Menirea mea, primită de la aceeași civilizație dispărută, este să o urmăresc prin pliurile timpului. Ea călătorește haotic — când în sus, spre viitorul vostru tehnologizat, când în jos, în negura secolelor trecute, căutând o epocă în care să poată prinde rădcini. Iar rolul meu este doar să o încetinesc. Să-i frânez mișcările prin noduri temporale. Am legat-o de Radu Vodă și de neamul Tomay în secolul al XIV-lea pentru că acel zălog de sânge era destul de puternic să o țină pe loc. Dar tu... tu ai dezlegat ecuația.
Mi-am privit mâinile. Pielea era palidă, iar prin vene simțeam cum pulsează o lumină rece.
— De asta am supraviețuit eu celor două nopți din fânul mănăstirii? Pentru că în venele mele curge sângele Tomay?
— Da, a șoptit magul, apropiindu-se de mine. Ești singurul suport pe care ea l-a găsit în ultimele milenii care nu s-a dezintegrat la primele atingeri. Dar aici și acum am realizat că cea mai puternică forță din Univers a destabilizat axa.
— Ce forță, Magule?
— Ceva complet nou pentru natura ei: dragostea. Dragostea pentru un bărbat. Pentru tine, profesore. Te iubește și pentru a te proteja s-a lăsat spulberată. Dragostea a făcut-o mai umană dar și mai periculoasă decât a fost vreodată.
 

— Dar nu am fost eu singurul ei iubit.
— Nu! Ai fost singurul care a trecut-o dincolo de atracția carnală.
— Ce urmează? Pentru ce m-ai adus aici?
— Am sperat să o pot lega din nou. Dar ea te-a simțit. În timp ce te urmărea strecurându-te printre oameni, s-a întors spre Vodă. Privirea ei rece l-a învăluit din cap până-n picioare cu o flacără neagră și, în timp ce-și căuta o altă locație, doamna Maria a căzut leșinată la picioarele lui. Te-am ascuns de vederea ei, profesore, dar nu știu cât timp o mai pot face...

 

...O trezire grea, ca atunci când auzi zgomotul sacadat al roților de tren în timpanele tale. Mi-am simțit brusc gura uscată, limba lipită de cerul gurii și o durere de cap care îmi despica tâmplele. O mahmureală cruntă, mizerabilă. Eram în patul meu. Am strâns în pumn cearșaful de bumbac. Dumnezeule, ce coșmar. Simțeam o ușurare amestecată cu o rușine cumplită. M-am ridicat în capul oaselor, îngropându-mi fața în palme, încercând să scutur din cap ultimele resturi de imagini cu torțe și neguri.
Atunci s-a auzit clinchetul scurt al cheilor în broască. Două răsuciri mecanice, firești. Mirela a intrat încet, a încuiat în urma ei și a lăsat cheile pe măsuța de la intrare, exact cum o făcea mereu. Când a pășit în lumina becului de pe hol, am încremenit. Mirela devenise o forță a naturii. Își retezase părul asimetric, într-un gest de o revoltă mută. Purta o rochie albastru-închis, mulată pe corp, și pantofi cu tocuri transparente. Mirosea a ploaie de București, a asfalt și a ceva atât de viu încât ochii mi-au căzut pe limbă și eram pe cale să-i înghit.
Fără să scoată un cuvânt, s-a apropiat de pat și s-a aruncat peste mine. Picioarele alea lungi, pe care le deschisesem de atâtea ori, purtau acum o siguranță sălbatică. Mi-a înfipt degetele în păr, trăgându-mi capul pe spate. M-a țintuit cu privirea și atunci am simțit cum apartamentul înfrunzește, cum dulapul își apleacă peste noi ramurile iar patul se transformă într-o căpiță de fân.