Isprăvile lui Cupidon (part.8)

[Giurgiu Silvia]

    Ziua plecării sosi, aducând cu sine ca de fiecare dată, o încărcătura emoțională copleșitoare, durere reprimată, cuvinte de rămas bun și promisiuni hazardate. Clara detesta etapa despărțirilor și ar fi dorit să nu mai fie nevoită să se supună pe sine și pe cei dragi la supliciul acesta. Cel mai greu era cu mama. Lacrimile și îmbrățișarea ei disperată o ardeau ca un foc molcom și niciodată stins. Imaginea ei o chinuia zile în șir și se ruga Cerului să o găsească în poartă la următoarea întoarcere. Așa se rugase și pentru tata, dar cu toate astea el n-o mai așteptase. De atunci trăia cu teroarea în suflet. Cu o zi înainte își vizitase copiii la oraș și despărțirea de ei o slăbise crunt, deși fiecare simula vitejie și forță. Nici de data asta nu acceptase să fie condusă la aeroport. Ei se obișnuiseră cu ciudățenia asta a ei și nu mai insistau. 

   Nu uitaseră coșmarul prin care trecuse ea când au vizitat-o pentru prima dată în Italia. Fuseseră atât de fericiți cu toții, petrecuseră o lună de vis, exploraseră locuri minunate și ei trecuseră dincolo de frontierele impuse de societate și situația materială. Clara se întrecuse pe sine și le oferise tot ce nu reușise până atunci. Dar când sosise ziua ca ei să se întoarcă acasă, disperarea sa izbucnise ca un vulcan nestăpânit și deși se ținuse tare pe cât putuse, până îi văzuse înălțându-se către cerul lacom ce-i înghițise cu avion cu tot, ea nu-și mai revenise din depresie un an întreg. Atunci se simțise singură de tot și jefuită de tot ce avea mai frumos pe lume. Mult mai târziu înțeleseseră ei proporțiile dezastrului sufletesc pe care-l suferise mama lor.

   Acum lăsa pământul țării cu o povară în plus în suflet și multe incertitudini ce o terorizau. Nu vorbise nimănui despre problemele ei, căci voia să și le rezolve singură ca de obicei, deși de această dată ceva îi spunea că era altceva. Rania o surprinsese de câteva ori privind pierdută în zare, cu fruntea întunecată și ochii înlăcrimați, dar se mulțumise cu explicația ei liniștitoare. 

   - Mama, multe ne mai ascunzi tu!... Uneori îmi imaginez lucruri teribile care te amenință și despre care nu vrei să vorbești! Când vei înceta să ne protejezi atât? Nu prea te mai cunoaștem și simțim că ne îndepărtezi din viața ta! Ai uitat să mai fii mamă!

   Clara se clătinase sub efectul dur și neașteptat al acelor reproșuri și se simțise murind de durere. 

   - Așa simți tu? Asta crezi cu adevărat despre mine? gemuse ea lovită în plin de grozăvia acelor cuvinte. Se repezise la fată și o luase în brațe, strângând-o la piept cu deznădejde. Rania o îmbrățișase  la rândul ei, dar fără convingere și căldură. O lăsase să-i plângă pe umăr, așa cum lași un copil să se liniștească, dar pe Clara o înghețase răceala ce izvora din inima ce bătea lângă a ei. Se desprinsese din îmbrățișare și se îndepărtase imediat. 

   - Mama, îmi pare rău dacă te-am rănit, dar ți-am spus exact ce simt!

   Ea doar încuviințase mută, o privise lung și intrase în camera ei, cu umerii striviți de o imensă povară. Tristețea o paralizase și nu răspunse la chemările repetate ale copiilor săi. Auzea reproșurile lui Robert, ce-și admonesta supărat sora:

   - Cum ai putut să-i spui mamei așa ceva, aiurito! Și de ce vorbești și în numele meu? Ce te face să crezi că eu simt ce simți tu?

   - Păi devine pe zi ce trece tot mai enigmatică și asta mă deranjează! explodă fata. De ce nu comunică cu noi? De ce ne tratează tot ca pe niște copii? Are ceva și nu spune!

    - Crezi? întrebă Robert îngrijorat. O fi bolnavă? se sperie el de-a binelea.

   - Of, nu știu! Acum s-a baricadat de tot în carapacea ei și nu mai scoți nimic de la ea, în caz că ar fi avut intenția să se destăinuie, cumva! Am stricat tot și nu am reușit decât s- o rănesc și mai mult!

    -Mda, așa se pare! 

   Clara auzind raționamentul copiilor, se decisese să le dea niște explicații și să le alunge îngrijorările, așa că ieși din cameră și se îndreptă cu pași grei către bucătărie. Nu putea să le spună că un maniac credea că se îndrăgostise de ea și că o hărțuia. Se jena și i se părea absurd și ridicol că ea, mama lor, avea probleme de acest gen. Dar le deschisese inima ei și discuția se terminase către dimineață cu îmbrățișări lungi și calde, ca și inimile lor împăcate. 

   Încă mai visa când ateriză pe aeroportul din Roma. Urmând mecanic șuvoiul pasagerilor ce curgea către controalele vamale, simți o strângere de inimă nefirească și o tristețe infinită, dar le ignoră continuându-și calea. Doar în autocarul confortabil în care își continua călătoria către orașul în care locuia și muncea, deschise telefonul care aștepta mut în fundul genții de la începutul vacanței. Acasă folosea un alt telefon, ca să nu fie nevoită să tot schimbe cartela telefonică. Pentru a nu deranja tovarășii de călătorie îl dăduse pe silențios, dar vibrațiile continue îi sporeau angoasele și neliniștea ei creștea odată cu numărul kilometrilor parcurși. Începu să conștientizeze tot mai mult presimțirea unui pericol iminent ce o aștepta răbdător la capătul călătoriei sale, dar se împotrivea din răsputeri tentației masochiste de a consulta mesajele ce soseau în avalanșă. 

   Deodată începu să se căiască amarnic că ascunsese copiilor o astfel de grozăvie și se simți speriată și foarte vulnerabilă. Nu știa ce o așteaptă la capătul drumului și nu avea cine să o apere sau să o încurajeze, cel puțin. Greșise că nu le încredințase secretul ei și își propuse s-o facă negreșit și cât mai curând posibil, cu multă grijă și diplomație. În caz că i s-ar fi întâmplat ceva rău, ei aveau dreptul să știe, ca să poată acționa în consecință. 

   Ajunse acasă pe înserat și în aparență, nimic nu părea nefiresc. Casa așteptase răbdătoare întoarcerea ei și se trezi la viață cu hohote de lumini, ce explodau în fiecare încăpere ca un ,,bun găsit” vesel și optimist. Dintr-o privire Clara se convinse că nu avusese ,, musafiri” în lipsa ei, ceea ce o liniști considerabil. Telefonul își încetase demult lamentările și zăcea din nou uitat sau poate nu, pe fundul genții aruncate neglijent pe măsuța din holl. Bagajele ponosite și răvășite ce încă emanau parfumul familiar de acasă, se hlizeau nemulțumite la mâinile ce le răscoleau frenetic.

   Într-un târziu, când aparenta normalitate îi domolise trepidațiile inimii și când Clara terminase conversația cu cei de acasă, care voiau să știe dacă a ajuns cu bine, telefonul țipă isteric și prelung în mâinile ei, sfârșind inevitabil pe pardoseala lucioasă dezmembrându-se complet. Inima își reluă înnebunită galopul extenuant și Clara se simți vlăguită de moarte. 

   ,, Nu pot să trăiesc așa! murmură ea plângând deznădăjduită. Trebuie să las tot și să plec din orașul asta!” Își frângea mâinile și se învârtea prin casă debusolată și îngrozitor de speriată. Dădu cu dușmănie un picior la resturile telefonului, împrăștiindu-le prin toate ungherele casei. Nu mai avea ce alege de el și nici nu mai dorea. 

[giurgiu maria]

Am lecturat cu multă plăcere și neliniște pentru destinul Clarei! Admirație și aștept cu emoție urmarea!

[Sofia Sincă]

Și povestea continuă, continuă bine, cursiv, o aprigă înfruntare a destinului. Sentimente și acțiune în stil feminin. Bărbații, desigur, scriu altfel și nu atât de deschis. În fine, va fi un  roman ușor, de luat în geantă, pentru a fi citit pe la porțile de îmbarcare în avion. Nu e puțin lucru să-ți mai completezi cunoștințele cu ce te așteaptă dincolo...

Ți-am scos câteva erori, pentru a-ți fi mai ușor de corectat. Nu știu dacă sunt toate: Rania o surprinsese ce câteva ori privind;    Clare se clătinase; parfumul familiar de acasă - aici cred că ar trebui familial, dacă aparține familiei. Dacă este un  parfum cu care ești obișnuită e bine așa, familiar. Dacă este familial trebuie fără de acasă pentru că este pleonasm.

Am citit cu multă plăcere și aștept continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Semn de plăcut popas! :)

[Ion Lazăr da Coza]

,, musafiri” > „musafiri”

holl > hol 

Bine scris.

Oare o să-i acorzi o șansă „lui”? Eu cred că da. Așteptăm continuarea.

da Coza