GAROAFE ALBE

[Exemplu de Titlu]

          Daria a ajuns ca de obicei înaintea tuturor. Venea din satul aflat doar la patru kilometrii de fabrica unde muncea, mult mai aproape decât majoritatea cartierelor din oraş, dar mijloacele de transport erau altele.

Câteva autobuze obosite de ani și suprasolicitare, cu reparații care de fapt erau doar niște cârpituri grosolane, îi aduceau pe cei care munceau în oraș la ore fixe și îi duceau spre casă, la fel.

 Daria pierdea timp prețios în așteptarea lor. Mai era și Matei pe care trebuia să îl lase la creșa din centrul orașului.

 Avusese noroc cu directoarea de acolo.

Conform directivelor nu ar fi trebuit să îl primească pe Matei. Avea deja copii peste capacitatea admisă iar adresa din buletinul Dariei nu o îndreptățea la un loc nici acolo și nici altundeva în oraș.
 Adresa aceasta îi dăduse mult de furcă Dariei: ratase o repartiție care să o scutească de multe drumuri pe la ministere, centrale și alte foruri de partid, apoi, când într-un sfârșit lucrurile se potoliseră, reușise să facă schimbarea dorită, apăruse Matei în viața ei.

Bucuria de a fi mamă îi era umbrită de alergătura după procurarea laptelui și a altor lucruri de trebuință unui copil. Noroc cu bunicul, care dorind să-l vadă” om mare” pe nepotul său, se scula la miezul nopții și aștepta la cozile interminabile pentru litrul de lapte. Abia ajungea la timp ca Daria să alerge la autobuzul ce trebuia s-o ducă la serviciu. Dar făceau eforturile cu dăruire și bucurie, erau doar pentru mogâldeața de om ce le încânta sufletele.

 O boală ce stătuse ascunsă într-un trup ce niciodată nu a suferit, l-a secerat rapid și pe nepregătite pe cel care îi era atât ajutor de nădejde cât și prieten drag Dariei.

Se întâmplase exact în urmă cu un an, era tot decembrie, un decembrie mai rece ca oricând, iar atunci când l-a condus pe ultimul drum, din ceruri a căzut prima zăpadă.

 Un timp Daria apelase la o femeie singură, venită dintr-un sat de munte la una dintre nepoate. Plătea pentru zece ore trei sfert din salariul ei de inginer.

” Măcar nu trebuie să întrerup munca. Matei va crește, iar eu nu pot fii doar mamă și soție.”

 Femeia de la munte se dovedise necinstită. Considera că era stăpâna casei și transfera din când în când lucruri în cămara și casa nepoatei. Și dacă Daria ar fi putut accepta această situație, dovada că îl lăsa pe Matei ore înșir singur în casă sau pe la vecini fusese mult prea mult.

În satul unde locuia, la doar patru kilometrii de oraș și în care majoritatea locuitorilor munceau în fabrici, nu exista decât grădinița cu program de patru ore.

Directoarea creșei a înțeles-o fără prea multe explicații, poate ochii ei foarte triști, poate cuvintele alea rostite doar pentru ea au determinat-o să îi zică:

  - Îl iau, dar fără să îl înscriu. Va trebui să plătești costurile cu mâncarea.

Și așa, de la sfârșitul verii, Daria a început să îl ducă pe Matei la creșă.

 Vremea se răcise și parcă o dată cu sosirea iernii, autobuzele se stricau mai des. Așteptările în stații treceau de o oră, iar când apărea autobuzul obosit abia se putea strecura prin mulțimea furioasă pentru care nu mai conta nici că ești copil sau bătrân, nici că ești neputincios sau femeie fără putere. Conta doar să urci în autobuz în speranța că vei ajunge într-un târziu acasă.

 În dimineaţa aceea era preocupată.

La miez de noapte, după ce își terminase treburile gospodărești, se lipise cu urechea de difuzorul radioului. Veștile venite pe calea undelor, de acolo din depărtări, erau deosebite.

Neliniștea și speranța, deopotrivă, își făceau cuib în inima Dariei.

” Poate că... Poate a venit și timpul nostru... Dar de ce sânge, dar de ce moarte?”

 În stație fusese mai atentă că nicicând la cei din jur. Nu își dădu seama dacă cei de acolo aflaseră la fel ca și ea știrile, sau dacă doar aerul rece și ora dimineții îi făceau mai tăcuți.

  Pregătea cafeaua pentru ea, Maria și Zoli și ceaiul pentru restul colegilor.

Așa își umplea jumătatea de oră de așteptare până la apariția celorlalți.

Cu Maria și Zoli se înțelegea cel mai bine, ca și cum ar fi fost frați.

De altfel toți cei paisprezece colegi formau o familie adevărată.

Erau cam de aceeași vârstă, unii chiar colegi de an în facultate. Doar doi dintre ei se apropiau de vârsta pensionării, dar tinerețea lor parcă li se transmitea și lor și nu făceau diferența.

 Unul era Tatinu.

Îi ziceau așa pentru că era cel care îi formase în proiectare. Le dădea întotdeauna un sfat și o idee nu numai în ceea ce privește munca ci și viața de zi cu zi.

 Era un personaj interesant iar Daria îl respecta enorm, ba chiar îl iubea.

Tatinu era bănăţean și se trăgea dintr-o familie înstărită. Fiu de preot și învățătoare, cu un bunic protopop și cu intelectuali de marcă în familie, avusese parte de o creștere aleasă.

Cu o inteligență remarcabilă dar și cu o latură artistică bine conturată, bagaj genetic de la mamă, Tatinu le călăuzea pașii celor care avea urechi să-l asculte. Iar Daria avea.

 Ajunsese în orășelul acesta din inima Transilvaniei prin căsătorie. Tinerețea i-a fost presărată de evenimente nu prea plăcute pentru el și familia lui.

Reușise cu greu, trăgând anumite sfori să ajungă student la o facultate din Timișoara. Dosarul lui era stufos: origine nesănătoasă, avere confiscată, tată ce nu-și lepădase religia catolică nici după cei câțiva ani de detenție.

Ajunsese în anul trei de facultate și uitase de existența lui. Noul rector, zelos din fire, vrând să-și cunoască studenții, l-a citit, nu l-a interesat notele și calitățile studentului și l-a exmatriculat.

Un șoc pentru tânărul cu multe visuri. Un șoc pe care l-a trecut cu greu și care probabil l-ar fi doborât definitiv dacă nu ar fi întâlnit-o pe tânăra ardeleancă, deșteaptă și frumoasă, care i-a dăruit, înafara iubirii necondiționate, numele ei, l-a adus în acest mic orășel unde s-a angajat la fabrica care tocmai se deschisese și a urmat cursurile unei școli tehnice.

 Tatinu nu vorbea prea mult despre rădăcinile lui pentru că pur și simplu îi era frică. Trăise o viață cu frica că cei care l-au exmatriculat din facultate îl vor găsi și aici și îl vor exmatricula din nou. Își ascundea trecutul în tăcere deși ținuta îl dădea de gol mai repede decât orice dosar din vreun sertar.

 Daria îl cunoscuse când se apropia deja de șaizeci de ani, dar parcă era tot un tânăr inteligent și rebel din perioada de după război, ce mergea să își întâlnească iubita cu un buchet de trandafiri superbi în mână, de culoarea eșarfei ce-o avea prinsă în jurul gâtului.

Uneori le spunea râzând că în funcție de culoarea acestei eșarfe, ei, copiii lui de suflet, pot să știe dacă este sau nu supărat. Și cum eșarfele erau de foarte puține ori în culori posomorâte, Tatinu rămânea un veșnic îndrăgostit de” Doamna mea” și de mâncarea bunicii lui.

Poveștile despre calitățile de gospodină ale acesteia erau la ordinea zilei și orice gusta Tatinu era comparat cu gustul mâncării pe care îl știa din copilărie. Și, de puține ori, era la fel.

 Când Daria ajunsese în biroul de proiectare Tatinu știa cine e.

  - Deci tu ești Daria și vrei să te învăț meserie. Îți cunosc tatăl, am petrecut multe ore din zi și din noapte în fabrica asta încercând să o punem pe picioare. Când a explodat cazanul ăla și era să-l pierdem pe tatăl tău, doar soarta m-a scăpat de a nu-i fi alături în spital sau poate mai rău. Plecasem de-acolo doar de câteva minute... Ai ochii lui. Îi fi la fel de deșteaptă? M-a rugat să am grijă de tine și nu-l pot refuza. Așa că, asta e planșeta ta, aici lângă mine. Ai acolo și un creion. Zoli îți va da o temă, tu te informezi și desenezi acolo pe coala aia mare ce trebuie. Nu e greu de loc. Și pentru că nu ești departe de planșeta mea o să te las să mai tragi cu ochiul. Dacă știi ce să întrebi, lucrurile vor fi simple pentru mine, dar mai ales pentru tine. Dacă nu... în societatea noastră multilateral dezvoltată sunt atâția care trag chiulul, dar tot terminăm cincinalul în patru ani și jumătate. Asta nu trebuie să ții minte, nu voi recunoaște niciodată că ți-am spus, îi șopti cu un glas mai încet și trăgându-i cu ochiul.

 Celălalt era Jakob și era un evreu ungur.

Nu fusese niciodată căsătorit, locuia într-un apartament de două camere, bucătărie și baie comună cu a altui apartament, aflat într-o casă naționalizată, acolo la capăt de oraș. Casa fusese de fapt a bunicului său, iar acum locuia în cele două camere împreună cu mama și sora geamănă a mamei, amândouă foarte bătrâne și bolnave. Era un om tăcut, rareori îl auzeai scoțând o vorbă, își vedea liniștit de munca lui iar când nu muncea citea dintr-o carte groasă cu paginile îngălbenite de vreme. Era o carte în ebraică, singura care îi mai rămăsese de la moșul său, care refuzase să plece în Israel și îi interzisese și fiului său. Asta pentru că nu a vrut să-și abandoneze mica brutărie pe care o deținea și pentru că a fost încrezător în cei câțiva prieteni comuniști pe care îi avea. Lucrurile se derulaseră altfel decât crezuse, mai întâi îi luase brutăria, dar îl lăsase să fie șef acolo, apoi consideraseră că locuința era prea mare pentru ei și deveniseră chiriași. În ziua aceea, de supărare făcuse infarct și murise. Femeia i se prăpădise de ceva timp, iar singurul băiat ce îl avea se căsătorise cu o frumoasă unguroaică.

 Jakob își pierduse tatăl în adolescență, mama s-a îngrijit să îi dea o educație aleasă dar se pare că o mare decepție avută în dragoste l-a făcut să se izoleze de lume și iată-l ajuns la vârsta pensionării singur, dedicându-se în întregime celor două femei care îl crescuseră, nu fără greutăți. Acum, pe lângă emoțiile create de sănătatea celor două femei din viața lui, mai trăia cu frica în spate că va veni ziua în care va trebui să își mute pianul, singurul lucru rămas să le amintească de vremurile bune, într-un mic apartament la etajul al patrulea al unui nou bloc. Casa lui rămăsese singură, acolo la capăt de oraș. Ordinul de demolare îl avea de ceva ani, doar că nu se știa prin ce minune escavatoarele se opriseră la poarta casei.

  Împreună cu Maria și Zoli, Daria bea în fiecare dimineață cafea adevărată, cumpărată de la tanti Ileana, țiganca.

 Tanti Ileana, cum îi ziceau toți, era femeia de servici și făcea comerț ambulant.

De două ori pe lună, în zilele de avans și plată, umbla din birou în birou cu sacoșa ei plină cu de toate. Cafeaua și ciocolata aduse din occident, erau de mare căutare. Habar nu aveau de unde avea țiganca așa bunătăți când în magazine stăteau ore în șir pentru un pachet de ciocolată românească sau cafea cu năut, nechezol, cum o numeau cu toții.

Sacoşa ei era veșnic plină. Pe lângă cafea și ciocolată, țigările Carpați de Sf. Gheorghe nu îi lipseau niciodată, la fel și dresurile pentru femei de culoare albă ca laptele, dar ce conta, deveniseră specialiste la vopsitul lor cu ceai negru.

 Magazinele era goale, pentru orice se stătea la cozi infernale, viața lor se desfășura într-o continuă alergare de la un magazin la altul. Oricum nu prea aveau ce face. Trebuiau să se obosească într-un fel, ca după cele două ore de program în fața televizorului să poată adormi repede, oricum luminile se stingeau, apa se oprea, localurile se închideau. Partidul veghea la păstrarea sănătății poporului și nu se putea realiza fără odihna necesară trupului.

 Pentru Daria, tanti Ileana era mană cerească. Și nu numai din cauza cafelei și a tabletelor de ciocolată.

Buletinul avea și aici rolul lui important. Din cauza lui Daria nu avea cartele pentru unt, carne și pâine, uleiul, făina și zahărul erau la cantitate înjumătățită față de a colegilor ei, care locuiau în oraș.

Daria locuia la casă care nu era cu mult mai mare decât apartamentul colegei ei, nu îi fusese oferit de fabrica la care muncea, în fiecare an făcea rate la CAR ca să mai tencuiască o cameră, să mai toarne un trepte de ciment sau să mai îmbunătățească câte ceva.

Lucrul acesta nu îi aducea nici cel mai mic avantaj, ba din contră o supunea la tot felul de umilințe pe care le îndura cu greu, mai ales că nu era singura.

 Tanti Ileana era cea care o aproviziona pe Daria și pe cei asemeni ei.

 Răbdarea Dariei ajunsese cu mult la limita suportabilului și doar gândul la Matei o mai potolea. Cu toate acestea de multe ori și-a exprimat nemulțumirile în public spre disperarea soțului, om bun dar prea comod ca să își dorească mai mult decât avea.

 Anul care stătea să se termine nu fusese de loc bun pentru Daria.

 Își pierduse tatăl, singurul om cu care putea vorbi despre gândurile ei, despre visurile ce păreau din ce în ce mai nerealizabile.

 Soțul părea cu fiecare zi care trecea un străin care împărțea aceeași casă cu ea și care de multe ori uita să plătească chiria. Era veșnic prins între două autobuze care nu își corelau programele și care îl făceau să ajungă acasă târziu, atât de târziu încât planurile făcute pe ziua respectivă trebuiau amânate și așa dintr-o amânare în alta nici măcar nu mai știa ce avea de făcut.

 În primăvară, când au început lucrările pe ogoare au fost înștiințați că toți cei care nu aveau buletin de oraș trebuiau să se prezinte la CAP-urile din localitățile respective unde li se vor repartiza terenuri pe care trebuiau să le muncească. Era prețul tichetelor pentru jumătatea de ulei, kilogramul de zahăr și făină.

 Daria nu se prezentase la Cap-ul din localitate. Avea argumente să nu o facă și era dispusă să le prezinte celor interesați.

Mai întâi a făcut-o șeful ei direct.

  - Daria, unde e adeverința ta. Ești singura care nu mi-ai adus-o și trebuie să le predau.

  - Regret că sunt singura. Le puteți preda, eu nu am și nu voi avea adeverință.

  - Ție ți-s de prisos uleiul și făina?

  - Am nevoie de ele, cum am nevoie de unt și pâine, tanti Ileana vă poate dovedi asta, dar nu în adeverința aia stau astea.

  - Și totuși Daria, am nevoie de adeverința aia.

  - Vă pot aduce încă o dată diploma, ea nu este de inginer agricol și nici medic veterinar. Și chiar fără ea, am un loc de muncă, nu am nevoie de un altul.

  - Păi, dacă nu aduci adeverința aia s-ar putea să nu mai ai locul de muncă.

  - Atunci voi munci la CAP, dacă au nevoie de mine. Probabil va începe migrația în sens invers. Și se vor construi la sate blocuri cu apartamente, voi primi și eu unul iar din banii de CAR îmi voi cumpăra o Dacie pe care s-o scot din când în când din garaj, s-o spăl, s-o lustruiesc, sigur se va depune praful tot stând acolo, așteptând ziua s-o scot la plimbare.

  - Daria, ai grijă ce vorbești. Ai un copil de crescut.

  - Ca femeie mă bucur. Ca mamă, mă îngrozesc la ce l-am adus.

  - Daria, în două zile să îmi aduci adeverința.

 Daria nu a dus adeverința. După vreo săptămână a fost chemată în biroul șefului.

  - Daria, nu pot să te scap. Trebuie să îți fac raport. Adă adeverinţa aia, p... calului. Poate nu e nevoie să mergi la muncă. Te descurci tu cumva acolo.

 - Fă raportul. Nu îți face probleme.

 - Nu înțeleg, de ce faci asta?

 - Partidul ne învață că toți suntem egali. Asta înseamnă că ce ai tu, am și eu. Dar tu mănânci unt, iar eu cumpăr de la tanti Ileana. Tu nu ai nevoie de adeverință, înseamnă că nu am nici eu. În fond am terminat același institut.

 Nu a știu niciodată dacă a făcut sau nu raportul, dar nu i-a mai cerut adeverința.

 Daria făcea cafeaua și ceaiul în așteptarea colegilor nereușind să se desprindă de veștile aflate. Își aminti de ultima discuție cu tatăl ei, acolo pe patul de spital, în urmă cu un an.

  - Trebuie să se schimbe lucrurile Daria, trebuie... La noi o să fie mai greu ca la ceilalți... Ceaușescu nu e al rușilor. E de capul lui. Un nebun lăsat de capul lui... Zidul Berlinului va fi semnalul. Îmi pare rău că nu mai pot sta, că trebuie să plec... Dar tu știi ce ai de făcut, Daria. Și atunci, și după... Măcar Matei va putea să îți ducă visele mai departe dacă tu nu vei mai avea timpul necesar.

 Încet, încet biroul s-a animat. Ca niciodată fiecare și-a luat ceașca de ceai și s-a adâncit cu nasul în planșetă sau în filele caietelor. Fiecare părea preocupat de termenul de predare al lucrărilor ca și cum tocmai fuseseră anunțați că îi paște o penalizare de treizeci la sută din salariu.

 Securistul, colegul lor de la chimic, pe care îl porecliseră așa fiindcă umbla din birou în birou și îi ducea cele auzite sau văzute șefului, intra și ieșea la intervale de cinsprezece minute. Nimeni nu îi vorbea, nici măcar Mihai, cel care făcea farse tuturor și în mod special lui, spre amuzamentul tuturor.

  Se apropia ora zece și se pregăteau să ia masa. Se adunau cu toții în jurul a două birouri pe care își așezau mâncarea adusă de acasă. Chiar și Jakob venea cu pachetul lui pe masa improvizată. Securistul le ură poftă bună și ieși din birou, vroia și el să mănânce iar acolo nu era bine primit.

Tăcerea era nefirească, fiecare își ascundea privirile, fiecare părea preocupat de ceva.

 Gasul Dariei a spart tăcerea.

  - Ce știți despre Timișoara? Treisprezece perechi de ochi s-au îndreptat spre ea. În fiecare era o de teamă dar o imensă speranță.

Tatinu și-a lăsat privirile în jos și a șoptit:

  - E vremea voastră. Vă doresc succes... Eu nu pot.. sunt prea laș ca să îmi sacrific bătrânețea, așa cum este ea... Sper că mă înțelegeți... am încredere că voi îmi veți reda și mie demnitatea.

 

    22 decembrie 1989

 În fața lor era podul. Și acolo tancurile.

Doisprezece tineri braț la braț erau în fruntea mulțimii.

Tatinu rămase în birou cu lacrimi în ochi alături de Jakob ce își ținea capul în mâinile sprijinite pe birou, tocmai ca acestea să nu i se vadă.

  - Aveți grijă de voi copiii, aveți grijă de voi.

 Mai aveau cinzeci de metri. Dintr-o clipă în alta puteau să fie sau să nu fie. Zoli a tras-o mai aproape de el.

   - Stai aproape de mine. Te voi apăra cu trupul meu. Tu ai copil pe care trebuie să-l crești.

Apoi au apărut garoafele în mâinile lor. Nu știau de unde, se treziseră așa cu garoafe albe în mâini pe care le dăruiau celor de pe tancuri. Primeau saluturi militărești.

 În balcoanele blocurilor, blocurile acelea ce apăruseră ca ciupercile după ploaie în ultimii ani, pe locul caselor încărcate de istorie, oamenii le făceau bucuroși cu mâna.

Securistul, care în ziua aceea nu a mai intrat în birou lor, era într-unul și striga cât îl ținea gura:

  - Victorie! Victorie!

 La Consiliul Popular era deja o mulțime dezlănțuită. Cum ajunsese acolo? Ei au trecut primii podul.

 După ore bune a început să se tragă pe străzi fără importanță. Și au apărut morții.

Apoi...

 

 Tatinu și Jakob au ieșit la pensie... anticipat.

Fabrica s-a divizat în mai multe fracții.

Zoli muncește și azi în una dintre ele făcând pe rând proiectare, tehnologie și marketing pentru un salariu mai mult decât derizoriu. Poate de aceea nu s-a căsătorit încă.

Maria a fost prima care a aflat gustul șomajului. Apoi a fost taxatoare, chelneriță...

Au urmat-o alții...

Doi au trecut în lumea celor de dincolo.

Unii au luat drumul pribegiei, un timp au revenit în fiecare an, ca apoi să uite drumul de întoarcere. Le-o fi bine, le-o fi rău... doar ei știu.

Daria și un altul se zbat în jungla afacerilor.

 Securistul a fost mai întâi reprezentat în FSN, cu un certificat de luptător în revoluţie a devenit primar și și-a schimbat apartamentul de la balconul căruia striga” Victorie!” într-o vilă din noul cartier, iar mai apoi a devenit om mare în parlament.

 Uneori se întâlnesc, alteori își vorbesc la telefon și de fiecare dată se întreabă:

 - De unde am avut  garoafele albe?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Un episod de viaţă, din viaţa reală... de dinainte şi de după, ultima revoluţie (dacă asta a fost), în România. Ai descris excelent viaţa unor persoane obişnuite, cu greutăţile lor din ultimii ani, când se trăia artificial. Unora le-a fost foarte greu, altora ''mai descurcăreţi'', ceva mai uşor. Iar după... după revoluţie, ce s-a schimbat? Răul, în alt rău. Şi tot cei descucăreţi au dus-o şi o duc bine.

Textul este de apreciat Helen, scris cu conştiinţă şi cu inimă. Îmi place stilul tău şi tu ştii.

Însă, trebuie să treci peste naraţiune să modifici ce ai de modificat. Am scos eu aici, dar nu pun mâna în foc că nu mai sunt. :)) Şi mai ai nişte virgule de pus.

că te vei ajunge - că vei ajunge

paisprezece - patrusprezece

Îi fii la fel - îi fi, adică vei fi

a bunicului lui, fiului lui. - lui lui. corect: bunicului său şi fiului său. merge şi doar bunicului şi fiului.

consideraseră că casa e - că casa, cacofonie

veștie afate. - veştile aflate

știi e ai de făcut ştii ce...

Treisprăzece - eu ştiu că ardeleanul zice aşa... dar corect este treisprezece

în ohi - în ochi

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Corina Militaru]

Textul tau mi-a trezit amintiri. Inainte si dupa...  Ce a fost? Pentru cine a fost? Ce s-a schimbat? Hmm... Sigur nu pentru noi. Deocamdata.

Am citit cu placere.

Cu drag,