La un moment dat el, în timp ce o coteşte, conform indicatorului, către Mânăstirea Dealu, în loc să ţină drumul drept, spre Ploieşti, îmi spune:

     ─ M-am gândit să dăm o fugă şi până la Dealu, dacă tot suntem prin zonă. Că poate afli mai multe despre neamurile tale de la Văcăreşti.

     Mă înfurii de-a binelea:

     ─ Dar de ce iei hotărâri fără să mă întrebi? Ţi-am spus că nu eşti tu buricul pământului ca să decizi în locul meu! Cine eşti tu ca să se facă mereu numai voia ta? Chiar mă enervezi.

     ─ Păi măcar despre Mihai Viteazul şi tot afli ceva. Poate găseşti explicaţiile pe care le cauţi. Poate, cine ştie, în loc de Preda Buzescu aflăm că i-a adus capul Şerban al tău la mânăstire. Căci tare încurcate sunt căile Domnului...

     ─ Dacă vrei să afli povestea capului voievodului, ţi-o spun eu. Căci mai sunt şi oameni care citesc câte una, alta... Nu e nevoie să mergem la mânăstire pentru asta. Chiar n-am chef să ascult nimic despre nimeni. Nici să mă închin la toate icoanele nu am dispoziţie. Nici să mă fâţâi printre aleile cu crăiţe alături de tine nu e lucrul pe care îl vreau în clipa asta cel mai mult. Dar dacă ţii morţiş să te duci, foarte bine, opreşte maşina ca să cobor şi n-ai decât să te duci învârtindu-te.

     Spre surprinderea mea, chiar apasă în draci frâna şi maşina se opreşte.

     ─ Da? Şi tu ce-o să faci, dacă eu mă duc la Dealu?

     ─ Ha... Crezi că se termină lumea fără tine? Crezi că nu mai plouă că tu te duci la mânăstire şi eu nu? O să iau trenul sau microbuzul şi o să ajung la Ploieşti. Dacă trebuie, mă duc şi pe jos. Călătorie sprâncenată, dacă vrei să te duci la Dealu.

     Şi cobor, extrem de furioasă, din maşină. La fel de nervos, se dă şi el jos.

     ─ De ce te temi să mergem la mânăstire? – ţipă după mine. Poate ai ceva pe cuget, mai ştii... Sau poate te gândeşti că o să afli că doctoraşul e chiar Mihai Viteazul reîncarnat. Dar asta e de bine, nu? Dai şi de celălalt şi poţi să reîntregeşti adunarea.

     ─ Aha, asta e grija ta: Mihai Stoian... Uite că nu m-am gândit că el şi Mihai Viteazul sunt una şi aceeaşi persoană. Explicaţia asta n-am găsit-o. Noroc că eşti tu un poliţist aşa deştept şi te prinzi imediat. Merci pentru şpil. Chiar o să mă gândesc la reîntregire.

     Mă sprijin de gardul unei proprietăţi de alături şi nu vreau să mă mai uit la el de nicio culoare. El vine şi se aşează lângă mine:

     ─ Aşa să faci. Şi poate îţi mai dau şi alte şpiluri.

     ─ Poate nu mai am nevoie.

     ─ Poate rezidentul merge cu tine să-i duceţi profesorului cărţile...

     ─ Poate... Adică nu poate, merge sigur. Trebuie să mă duc şi eu cu cineva...

     Tăcem din nou. De parcă focul care era gata să izbucnească nu are suficiente lemne ca să facă vâlvătaie. Ar trebui – simte şi el şi simt şi eu - ca unul dintre noi să facă un gest de apropiere, dar nu-l face niciunul. Fiecare e prea supărat pentru asta. Şi rămânem la fel, sprijiniţi de gardul care desparte o livadă cu mere de şosea. Nici eu nu plec să caut o gară de unde să iau trenul spre Ploieşti, nici el nu pleacă la Mânăstirea Dealu.

     Trece o vreme. Cine mai ştie câtă? Dacă ar fi să calculăm minutele în bătăi de inimă, rezultatul ar fi catastrofal. Dar timpul, din fericire, se măsoară altcumva. La un moment dat, mă întreabă pe alt ton decât cel folosit până atunci:

     ─ Vrei un măr?

     Nici nu ştiu dacă vreau, dar îi spun, jumătate serios, jumătate în băşcălie:

     ─ Da, vreau. Mai multe, o tonă, nu doar unul singur. 

     Nu ia în serios decât afirmaţia din răspuns. Încearcă să tragă o cracă încărcată care atârnă spre drum, dar e prea înaltă, chiar şi pentru el, şi nu ajunge la ea. Face de îndată o săritură şi se cocoaţă mintenaş pe gardul cu pricina. Prinde creanga şi rupe cu mână grăbită codiţa câtorva mere. Se mai întinde şi mai culege alte câteva. Sare apoi în iarbă şi adunăm amândoi, umăr lângă umăr merele căzute. Suntem unul lângă altul, ni se ating mâinile, vrând să luăm din iarbă acelaşi măr, ne lovim fără să vrem. Sau, mai ştii? Dar tot nu schimbăm nicio vorbă şi nicio uitătură mai acătării. Aproape că ne pregătim să ne urcăm în maşină, când se aude de după gard o voce mai mult decât iritată:

     ─ Ce faceţi, dom’le? Îmi rupeţi gardul şi pomii? Oameni în toată firea... Furaţi mere ca puştii de zece ani! Pune mâna pe telefon, nevastă şi anunţă poliţia. Să vină poliţia şi să prindă hoţii! Săriţi! Săriţi, oameni buni, că mă fură ca-n codru. Să vină poliţia!

     Îmi vine să mă umflu de râs la gândul că taman un poliţist fură mere. Cred că şi lui îi vine. Dar suntem doi oameni supăraţi, care nu-şi vorbesc, nu se uită unul la altul şi nici nu fac glume împreună. Aşa că, nu râde niciunul de comicul situaţiei. Când mi se înfundă urechile de atâta linişte, când încep să-mi pocnească tâmplele de tăcerea grea, îi spun:

     ─ M-a sunat Gabi.

     Dă din umeri:

     ─ Bine...

     ─ S-a întors de la mare şi vrea să mă vadă.

     ─ Păi să te vadă... Ce, n-o las eu?

     ─ O să mă întrebe o mulţime de lucruri. Ce-i spun? Despre noi...

     ─ Ce vrei...

     Şi iar tăcem amândoi. Ajungem la Ploieşti şi mă duce, gentilom cum e, până în faţa blocului. Opreşte maşina şi aşteaptă, tot tăcut, să cobor. Mă răţoiesc la el:

     ─ Şi acum ce vrei? Să duc singură sus tona aia de cărţi? Chiar dacă e vorba în ele şi despre neamul meu...

     ─ Ok, te ajut să le duci...

     Urcăm cu braţele pline de cărţi. Prin perdeaua ferestrei de la parter, sunt convinsă, tanti Ana se holbează la noi şi la maldărele de cărţi, fără să înţeleagă ce naiba cărăm amândoi, eu şi poliţistul care urcă scările câte trei deodată. Acum nu le mai urcă aşa. Poate din cauza greutăţii, poate pentru că nu mai simte.

     După ce lasă cărţile pe hol, dă să pună mâna pe clanţă şi să plece. Fără să-mi spună nimic? Fără să mă privească aşa cum ştie doar el? Fără să mă pupe? Fără să facă o încercare să ne împăcăm, să ne elucidăm? Îl opresc:

     ─ Dacă nu eşti foarte grăbit, te invit la o cafea. Adică la un nes cu spumă şi cu frişcă.

     Se opreşte cu mâna pe clanţă. Ezită. Nu ştie ce să facă. Nu mă priveşte. Se gândeşte, probabil, dacă să accepte invitaţia. Face calcule dacă poate să rămână fără s-o-ncurce pe cealaltă. Asta trebuie să fie. Un pachet de nervi cum sunt, plusez:

     ─ Nu vreau să rămân datoare şi din punctul ăsta de vedere. Poate e ultimul nes pe care îl bem împreună. Nu poţi să refuzi.

     ─ Ok. Să mai bem un nes împreună. Poate, cum zici şi tu, ultimul.

     Mă duc în bucătărie şi el mă urmează tăcut. Se aşează, tot fără să spună nimic, pe scaun şi aşteaptă cu coatele pe masă. Frec nesul din căni şi comentez, ca pentru mine:

     ─ Mihai mi-a spus că o să-mi aducă nişte peruci, ca să le port până îmi creşte părul.

     ─ Bine.

     Şi după câteva clipe adaugă:

     ─ Eu credeam că, vorba cântecului, nu contează cât de lung am părul...

     ─ Da, nu contează cât de lung ai părul, dar contează când nu ai deloc. Perucile lui Mihai mă vor face să mă simt mai bine, să fiu din nou femeie.

     Caut cu coada ochiului spre el. Simt că arde mocnit pe dinăuntru. Dar tace, cu privirile la cănile din faţa mea. Şi eu continuu să mă dau în stambă:

     ─ De fapt, numai prezenţa lui de bărbat bine îmi produce starea asta. Aş vrea să-l cunosc mai bine. Nu mă întrebi ce stare?

     ─ Nu, nu te întreb.

     ─ De ce?

     ─ Pentru că nu mă interesează deloc ce stare îţi produce acest Mihai Viteazul al zilelor noastre.

     ─ Bine, dar eu îţi spun, ca să ştii: mă face să mă simt femeie. Numai când mă uit la el, când îl aud vorbind despre sănătatea mea, şi mă simt cea mai femeie dintre femei.

     Macină discret fălcile şi un rictus i se întipăreşte, pentru o secundă, pe faţă. Dar are pregătire serioasă în privinţa mimicii şi a gesturilor pe care le face şi, imediat, şterge urmele de-o clipă ale geloziei printr-o detaşare aparent totală. Dar eu îl cunosc. Eu ştiu mai bine ca oricine ce gândeşte şi ce simte el, de fapt. Aşa că, la fel ca o moară stricată, merg mai departe cu vorbăria, în timp ce torn apa fiartă peste nes:

     ─ Mi-a zis să-i fac o vizită acasă, că are un aparat performant, care depistează, mai ceva ca tomograful, problemele legate de creier. Cum ar veni, tratament la domiciliu... Îţi dai seama, să faci control la cap fără să mai suporţi tensiunea din spital. Căci, acasă la el nu poate să fie decât lejer, frumos, liniştit.

     ─ Şi ce mai aştepţi? Du-te...

     ─ Păi o să mă duc. 

     Scot frişca din frigider, îi pun în cană câteva linguriţe, că am observat că-i place şi continuu cu aberaţiile:

     ─ Mi-a zis să o iau şi pe Felicia cu mine, dar cred că mă duc singură. Nu mai ştiu cine zicea: doi înseamnă o companie, trei nu mai înseamnă nimic.

     Mă fâţâi pe lângă scaunul lui şi mă încearcă o bucurie nebună când îl văd cum îşi frământă discret buzele. Pe mine nu mă duce, suferă. Dar, eroic, tace mâlc. Se pregăteşte să soarbă din cană, când mai arunc una:

     ─ Mihai e un bărbat adevărat. Nu ca alţii, homosexuali...

     Rămâne cu cana în mână:

     ─ Cine e homosexual, în afară de prietenul şi asociatul Feliciei din Spania?

     ─ Ei, ştii tu...

     ─ Ar trebui să ştiu?

     ─ Evident că da... Că şi Felicia a zis.

     ─ Ce-a zis Felicia?

     ─ Acuma, ce să ne mai ascundem pe după cais, pe după cireş... Că eşti gay a zis...

     Se îneacă cu gura de nes pe care apucase să o înghită:

     ─ Ce sunt?!

     ─ Ei, ce eşti, ce eşti... Ce atâta secretomanie? Şi apoi, nu cred că e un lucru chiar aşa de ruşinos. Mai sunt şi alţii... Nu eşti singurul.

     ─ Ce zici tu acolo? Ce insinuezi că sunt?

     ─ Insinuez? Vrei să-ţi spun direct, fără ocolişuri? Bine. Poponar eşti...

     ─ Ce sunt?! Mai zi odată!

     ─ Poponar... Vrei să-ţi spun pe litere ca să-nţelegi mai bine? Vrei să-ţi despart în silabe?

     Se ridică de pe scaun şi e negru de supărare. Înainte să apuc eu să despart cuvântul respectiv în silabe, înfige amândouă mâinile în mine şi mă trezesc, cu viteza luminii, în braţe la el. E mai furios decât l-am văzut şi mi l-am imaginat vreodată şi înjură cu năduf:

     ─ Paştele mă-sii de treabă! Dumnezeii ei de situaţie! Fir-ar dracu’-al dracu’! Poponar zici? Stai că-ţi arăt eu imediat ce poponar sunt. Da’ ce-ţi închipui tu, că nu sunt şi eu om? Sunt... Cât crezi că te poţi juca în felul ăsta cu mine? M-ai înnebunit, m-ai făcut din om neom, m-ai terminat... Dar sunt făcut şi eu din carne şi oase şi sânge. Am o limită. Lasă că vezi tu imediat ce-i ăla poponar...

     Cu mine în braţe, se îndreaptă către dormitor. Ca să nu zic nimic, să nu ripostez la înjurăturile lui, să nu ţip, ştiu eu ce-i trece prin cap, îşi apasă cu fermitate buzele de-ale mele. E atât de pornit, că nici nu observă că îi răspund la sărut, că nu mă zbat, că îl ţin strâns de gât. Împinge uşa dormitorului cu piciorul şi mă aruncă la fel de furios pe pat. Aproape imediat mă striveşte cu trupul lui puternic. Gura îi freamătă fierbinte peste a mea şi mâinile-i caută febril să-mi cuprindă, prin bluză, în palma lor, sânii. Strânge. Apasă. Frământă. Pipăie. Îşi înfundă buzele pe linia gâtului meu şi soarbe din el, ca din vin. Patima nebună, ţinută în frâu atâta vreme, răbufneşte din adâncuri slobodă şi bezmetică. Nu ţip, nu mă zbat, nu-i evit sărutările sau trupul. Aşa cum nu am făcut în toată viaţa mea, răspund la toate provocările lansate de el. Dar, brusc, realizează ce e pe cale să facă şi vrea să se retragă, gentil cum e, de deasupra mea. Însă braţele mele îl ţin mai strâns ca niciodată. E prizonierul lor şi în clipa asta nu are chei să deschidă strânsoarea. Mai face un gest ca să se îndepărteze, înainte de a fi prea târziu, dar mâinile mele îi cuprind şi-i strâng spatele, apoi trag de tricou, ca să i-l scoată. Nu înţelege. Nu ştie ce să creadă şi mă mai sărută, mai blând, mai paşnic, odată.

     ─ Credeam că nu mai faci asta mai repede... îi şoptesc într-o clipă de răgaz.

     Aude, vede, înregistrează ce zic. Şi tot nu ştie ce să facă. E încurcat cum nu cred că a fost în toată viaţa lui, în toate privinţele posibile. Repet gestul cu scoaterea tricoului lui. Nu se mai împotriveşte şi finalizez operaţia. Mă cuprinde în braţe şi o ia de la capăt cu sărutatul. Simt că, după atâta restrişte, nu îndrăzneşte să meargă mai departe. Se teme, poate, că e doar o toană ceea ce fac eu. Sau poate crede că o fac sub imperiul nervilor. Fiecare muşchi al lui, fiecare bucată de piele mă frige până în tenebre. Îi deschid cu degete febrile fermoarul pantalonilor. În sfârşit, înţelege. Face aceleaşi gesturi şi-mi scoate şi el hainele. Suntem goi, ca la facerea lumii, lipiţi unul de altul. Da, el avea dreptate: când trupurile noastre sunt alături formează, nu ştiu prin ce magie, un singur tot. Cu certitudine, suntem jumătăţile aceluiaşi întreg. Dacă e să mă refer, desigur, doar la acest aspect. Dar suntem un tot şi din multe alte puncte de vedere. Avem, cum am constatat în vremea din urmă, aceeaşi scară de valori pentru tot ce ne înconjoară. Acum mă ţine strâns, de parcă tot se teme că voi fugi din braţele lui. Dar şi eu am aceeaşi spaimă şi îmi înfig la fel degetele în corpul lui. Îmi spune de-o mie de ori că mă iubeşte. Îi spun de acelaşi număr de ori că şi eu îl iubesc.

     Şi, în după amiaza asta, cu câteva zile înainte să plece la doctorat, s-a întâmplat: am făcut, ca nebunii, dragoste. Am devenit, în sfârşit, din toate punctele de vedere, una. Am fost trei ani măritată cu Dan şi, din când în când - mai ales la început, că pe urmă... - voia să facem sex, dar nu m-am simţit niciodată aşa, ca azi. N-am ştiut că poate să fie astfel. Cristi e dulce, e tandru, e ferm, mă iubeşte. M-alintă, mă mângâie, mă mănâncă, mă devorează. Ăsta nu-i bărbat care a fost nopţile astea la vreo marfuşă, vorba lui Ţeapă. Care are pe una. Care e duplicitar în sentimente şi trăiri. De ce m-oi fi îndoit eu de el? Proastă mai sunt câteodată.

     Când amurgul a început să bată în fereastră, l-am întrebat:

     ─ Pleci şi-n noaptea asta la filaj?

     ─ Vrei să plec?

     ─ Nu, vreau să stai cu mine, lângă mine. Să nu-mi dai până dimineaţă drumul din braţe. Să mă iubeşti cum n-ai mai iubit niciodată pe nimeni.

     ─ Niciodată n-am iubit pe cineva aşa şi atât. Nimeni, nimeni n-a contat în felul ăsta pentru mine. Eşti sufletul meu, eşti lumina mea, eşti viaţa mea, eşti aerul pe care îl respir, eşti tot pentru mine. Fără tine nu mai sunt nimic. Fără tine mor.

     ─ Atunci nu pleca. Şi eu mor fără tine, dacă pleci. În noaptea asta, măcar în noaptea asta, fii în totalitate al meu.

     ─ Mereu sunt al tău. Numai al tău. Să nu te mai îndoieşti niciodată de mine. Să ai încredere în mine când îţi spun că mă duc la un filaj, pentru că acolo mă duc. Nu mai există nicio femeie în lume pentru mine. Tu eşti toată lumea mea. Spre deosebire, aş zice, de tine şi marele tămăduitor... Ce mai mi l-ai ridicat în slăvi!

     ─ Am vrut să te stârnesc. Nu mi-a zis nimic din cele pe care ţi le-am deşirat. Niciodată nu e obraznic sau îndrăzneţ cu mine. Azi mi-a vorbit doar despre tratamentul pe care se gândeşte să-l urmez - că el tot crede că eu am nevoie de ajutor medical - despre tomograf, despre spital. Absolut nicio aluzie, nicio directă, nicio răutate. Nici nu cred că mă place, cum ţi s-a năzărit ţie şi Feliciei. Dar când am văzut că ai pus mâna pe clanţă şi vrei să pleci, am înnebunit. Şi am debitat, fără să mă gândesc, verzi şi uscate.

     ─ Şi chiar m-ai stârnit, m-ai scos din pepeni, m-ai făcut să-mi pierd de-a dreptul cumpătul, ceea ce nu prea se întâmplă, de-am ajuns, deşi nu credeam şi nu mă aşteptam să se întâmple acum, să facem dragoste. Am făcut dragoste, iubito, noi doi am făcut dragoste. Crezi că pentru un poponar a fost suficient de bine?

     ─ A fost super. Eu n-am făcut niciodată dragoste până acum. Soţul meu nu s-a purtat niciodată cu mine, cum te-ai purtat tu. Nici măcar în noaptea nunţii. Şi altcineva n-a mai fost în viaţa mea niciodată. M-ai învăţat în câteva clipe să trec dincolo de orice bariere. Nu-mi imaginam că aşa se face dragoste. Da, am făcut dragoste, iubitul meu. Dar cum ţi-am spus, eu până acum n-am mai făcut niciodată. Arar, am făcut sex.

     ─ De acum încolo, numai asta vei face, iubito. Toată viaţa vom face ca nebunii dragoste. Şi când vom ajunge la 80 de ani, ca mamaie şi tataie, ne vom iubi cu aceeaşi pasiune. Îţi mulţumesc că ai ales acum să faci dragoste cu mine.   

     ─ Eu ar trebui să-ţi mulţumesc că ai avut răbdare cu mine. Şi să ştii că-mi era dor să-mi spui iubito şi să mă dezmierzi, cum numai tu ştii să faci. Tânjeam atât de mult să mă răsfeţi şi să mă iei în braţe. Mi-ai lipsit mai mult decât aş fi crezut că poate să-mi lipsească un om. Pentru mine a fost cumplit să fim supăraţi zilele astea.

     ─ Nu, să rectificăm: tu te-ai supărat, guriţă. Tu ţi-ai făcut gânduri că eu plec la altă femeie. Tu n-ai avut încredere în mine. Tu m-ai lăsat să înţeleg, inclusiv în dimineaţa asta, când am vrut să vorbim, că nu-ţi mai pasă, că nu mai ţii să fim împreună, că nu mai vrei să avem o relaţie, că nu mai intenţionezi să fii a mea. Aşa stând lucrurile, evident că m-au apucat zambalucii şi pe mine. Şi am şi suferit. De fapt, am suferit de când n-ai mai vrut să răspunzi la telefon, să-mi deschizi uşa, să vorbeşti cu mine. De asta m-am şi aruncat atât de mult în misiunea aia despre care deja ştii.

     ─ Ai dreptate, m-am supărat degeaba. Realizez şi acum şi am realizat-o şi înainte. M-am simţit, poate fără motiv, trădată. Aş fi vrut să fiu numai eu, cu drepturi depline, în viaţa ta. Şi am constatat că tu ai şi prieteni, şi familie, şi serviciu. Parcă m-am simţit dată, într-o oarecare măsură, deoparte. Şi eu nu aveam decât probleme, îndoieli, angoase, incertitudini. Tu, singura certitudine, m-ai lăsat să înţeleg că nu mai sunt centrul universului tău. Dar ştiu că am exagerat şi de asta am şi ajuns aici. Adică să facem dragoste. Şi-ţi mai spun ceva: plănuisem asta de când am fost la poliţie.

     ─ I-auzi... Nu pot să cred ce-mi aud urechile... Ai plănuit... Şi eu ce prost… N-am înţeles nimic. Şi am pierdut. Dar stai un pic. Şi eu, şi tu avem un loc de muncă. Amândoi trebuie să socializăm şi să comunicăm cu cei de lângă noi. Asta nu înseamnă, însă, că nu eşti tu pe mai departe centrul universului meu. Şi vreau să cred că şi eu sunt pentru tine tot centrul universului. Sau cum ziceai azi, buricul pământului.

     ─ Să nu crezi asta. Să ştii cu siguranţă că e aşa. Adică tu chiar eşti totul pentru mine. Chiar dacă nu am spus-o în fiecare clipă, aşa cum am simţit, chiar dacă mai sunt încă timorată de unele gesturi sau cuvinte, chiar dacă mă mai sperie unele lucruri, e aşa cum îţi spun: eşti punctul meu de sprijin în lumea asta. Eşti totul pentru mine. Nu credeam să ajung să-ţi spun atât de repede asta, dar e adevărat. Să nu mă părăseşti niciodată, iubire.

     ─ În ceea ce mă priveşte, poţi să fii convinsă că nu voi face asta niciodată. Dar jură-mi şi tu că nu mă părăseşti, că ne vom căsători şi vom îmbătrâni împreună.

     După ce mă sărută cu patos, ca pecete pentru jurăminte, mă întreabă de telefoanele lui, cel personal şi cel de la serviciu, dacă le-am văzut.

     ─ Probabil sunt prin buzunar la blugi. 

     Caut pe acolo şi dau de ele. I le-ntind. Mă ia în braţe şi formează pe unul dintre ele un număr. Intuiesc că e cel de serviciu, la care nu se aude, ca la cel personal, orice discuţie. 

     ─ Salut, îi spune cuiva, de la celălalt capăt al firului. Ce faci? Ia zi-mi şi mie cum e, că azi n-am făcut deloc săpături în sensul ăsta. Am fost plecat din oraş şi n-am apucat să dau niciun telefon. Merge? Îi prindem până plec? Problema e că acum sunt foarte obosit. N-am închis ochii nicio secundă în ultimele trei nopţi şi trei zile. N-am putut să dorm nici ziua, cum ar fi trebuit. De gânduri multe. Pesemne am băut şi multă cafea. Da, asta voiam să-ţi zic. Mi-ai luat-o înainte. Să nu mai particip în noaptea asta cu voi la acţiunea de filaj. Ştiu că mi-ai mai zis să mă odihnesc şi să nu vin cu voi. Dar am vrut să mă asigur că-ţi menţii propunerea. Sunt frânt. Mă voi odihni în noaptea asta cum nu m-am odihnit niciodată. Şi m-am decis. Mă duc mâine dimineaţă la întâlnirea aia despre care ţi-am spus. Dacă urgentăm în felul ăsta, îi prindem mai repede. Mă descurc eu. Nu sperii nicio păsărică, stai liniştit. Ştiu ce fac şi cu cine am de-a face. Vreau să plec şi eu cu satisfacţia asta, înţelegi? Că una dintre cele mai mari reţele de trafic de carne vie a picat... Deci, nu vin, da? Bine, merci. Baftă multă şi mai vorbim.

     Închide şi rămâne cu telefonul în mână. Mă priveşte cum stau lipită de el:

     ─ Eşti foarte, foarte frumoasă. Totul îmi place la tine. Totul mă înnebuneşte. De la glezna subţire, de El Zorab, până la piersicile fragede ale buzelor. De la fundul îndrăcit, până la sânii magnifici. De la picioarele superbe, până la ochii terifianţi. Ce faci, frumuseţe? Tot te mai roşeşti când îţi vorbesc despre astfel de lucruri? Şi nici n-am spus nimic! Acum chiar eşti a mea şi nu mai trebuie să te ruşinezi de nimic. Aşa cum nu-ţi pasă să te vezi tu goală sau să gândeşti un lucru mai deocheat. Chiar dacă vorbesc prostii cu tine, nu trebuie să te mai ruşinezi. Să te aprinzi ca para focului la orice cuvinţel mai deocheat sau mai obraznic. Acum eşti definitiv şi irevocabil a mea. În intimitate, doi oameni care se iubesc vorbesc şi fac lucruri directe, pe care nu le fac în altă conjunctură. Să termini mai repede divorţul ăla, ca să ne căsătorim. Căci fără tine eu, clar, nu mai pot să trăiesc. Şi am, aşa, o impresie că şi tu vrei să-ţi petreci restul zilelor cu mine, chiar dacă i-am vizitat pe Văcăreşti la ei acasă.

     ─ Aşa e, ai dreptate. Vreau, cum ţi-am mai spus, să fim împreună până la sfârşitul zilelor noastre. Nu mai pot şi nu mai vreau s-o ascund. Vreau s-o spun oricând, oricui, întotdeauna. Aşa cum faci şi tu, care nu ascunzi niciodată că mă iubeşti.

     Ca un făcut, prin geanta aruncată nici eu nu mai ştiu unde, îmi sună telefonul. Bâjbâi după el şi deschid, oarecum fără chef. E Dan. Vorbeam de lup mai adineauri... Mă ia tare dobitocul. Tot el...

     ─ M-au căutat ăia de la poliţie. Ştii ceva despre asta?

     ─ Da, ştiu că a fost un accident cumplit, că eu eram gata să-mi pierd viaţa, că tu erai cu una, că m-ai dat jos din maşină. Şi mai ştiu că am scris în declaraţia pe care am dat-o la poliţie toate astea. Şi altele… Multe...

     ─ De ce te porţi aşa? Am fost căsătoriţi trei ani. În trei ani se întâmplă multe între soţi.

     ─ Da, din păcate, am fost căsătoriţi trei ani. Am pierdut trei ani din viaţă. Şi, în afară de ceartă, bătaie, răceală, nu a fost nimic. Ba da, mint, a mai fost în permanenţă faptul că m-ai înşelat. Că ai avut pe altcineva.

     ─ Şi trebuia să spui toate astea la poliţie?

     ─ Nu trebuia? Dar ce ar fi fost bine să declar, după tine? Că umblam de nebună prin ploaie, în loc să fiu acasă, pe furtuna aia, ca toţi oamenii? Ce voiai? Să te scot basma curată, ca întotdeauna? S-a terminat. A fugit puiul cu aţa, băiatule... Ai noroc că nu sunt răzbunătoare, că te făceam în sânge. Şi cu ce drept mă suni tu ca să-mi ceri socoteală?

     ─ Poate ar fi bine să vorbim despre o împăcare.

     ─ Categoric şi în veci NU! E perfect dacă se termină mai repede divorţul. Am de gând să-ncep şi eu să trăiesc. A, apropo: să ştii că am găsit un bărbat minunat, pe care îl iubesc ca pe sufletul din piept. Şi el, care e la fel de topit după mine, mi-a spus pentru a nu mai ştiu câta oară, că sunt frumoasă. Că mă iubeşte. Că sunt ceea ce-şi dorea. Am vrut să ştii că există cineva care nu mă vede proastă şi urâtă, ca tine. Şi să uiţi numărul ăsta de telefon. Eu îl voi scoate chiar acum pe al tău din agendă. E bine să faci la fel. Nu-ţi voi mai răspunde niciodată. Dacă mai ai să-mi comunici ceva, deşi ar fi bine să nu mai ai, o faci prin avocata care mă va reprezenta în procesul de divorţ.

     Şi închid furioasă. Bărbatul de lângă mine mă ia în braţe:

     ─ Chiar că ai rupt barierele şi ai devenit mai curajoasă, mai dezinvoltă, mai puternică. Dragostea face cu adevărat minuni. Poate şi marea noastră a avut rolul ei. În ce mă priveşte, ai înţeles deja: în noaptea asta nu mă mai duc la acţiunea aceea. Rămân cu tine. E prima noastră noapte de dragoste.

     ─ Zici tu? Păi parcă i-ai spus colegului aceluia cu care ai vorbit că eşti foarte obosit şi te vei odihni în noaptea asta cum n-ai făcut-o niciodată.

     ─ E adevărat. Dar mă voi odihni făcând dragoste cu tine. E cea mai bună, mai relaxantă, mai plăcută odihnă. Şi la cât m-ai ţinut pe post şi abstinenţă... Ştii ce vreau?

     ─ Nu ştiu, dar sunt sigură că îmi vei spune tu.

     ─ Vreau să fim măcar la fel de fericiţi ca acum toată viaţa.

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     Of, fir-ar să fie de statuie! Iar m-a bârâit la cap voievodul că rămâne fără cal. M-am săturat până peste cap de povestea asta cu Mihai Viteazul şi calul lui. Până la urmă, dacă m-aş duce să văd cu ochii mei în ce stadiu mai este statuia asta? Pică, nu pică domnitorul de pe soclu? Rămâne calul lui fără coadă şi fără coamă şi fără copite, de stă şontâc pe piedestal, aşa cum se plânge el? Oricum, Cristi a plecat mai devreme şi cred că are o zi încărcată. Nu ştiu încă ce face, dar bănuiesc că e angrenat într-un caz mai delicat. Deci, dacă el e plecat, nu prea aş avea ce face azi. Măcar să-mi iasă din grijă cu statuia asta.

     Mă îmbrac şi, deşi este destul de devreme, plec într-acolo. Pe jos... Sunt fericită şi vreau să văd, ca altă dată, oraşul. Îmi e dor să-l parcurg iar, ca mai demult, cu piciorul. Să văd oamenii, grădinile cu flori, balcoanele îmbrăcate în culori vii, ca nişte adolescente. Să simt, prin toţi porii, freamătul urbei. Să văd chiar şi străzile prăfuite, stricate sub puterea traficului... Şi aurolacii care stau pe la toate colţurile, cerşind un ban... Şi câinii comunitari care se încurcă prin picioarele trecătorilor în faţa magazinelor alimentare. N-am mai avut dispoziţie să fac asta, să iau Ploieştiul la pas. Acum mi-e bine, sunt fericită cum nu ştiu dacă am fost vreodată. Chiar dacă tai oraşul de la un capăt la altul, nu simt corvoada distanţei şi paşii mă poartă cu uşurinţă spre destinaţie. Aş zice chiar că sunt sprintenă ca o rândunică.

     Ajung la statuia lui Mihai Viteazul, ridicată, cum spunea Cristi mai la începutul relaţiei noastre, în 1997 de către autorităţile locale şi judeţene de atunci. Pentru că Mihai Viteazul, ca întemeietor al Ploieştiului, merita o statuie pe aceste locuri. Mai târziu, cum au ajuns delăsarea, nepăsarea, tergiversarea să lase statuia să se ramolească, dacă pot să spun aşa, nu mai ştiu şi nu mai înţeleg. Cu siguranţă că alte priorităţi sunt pe ordinea de zi a actualelor autorităţi. Cum ziceam, străzile, care nu sunt peste tot în cea mai bună stare. Şi parcurile, care se împuţinează pe zi ce trece. Şi pensiile mici. Şi creşterea preţurilor la alimente. Ei, şi câte şi mai câte.

     Dar dacă tot sunt lângă statuie, mă gândesc şi eu ca proasta: oare nu merită să acordăm şi istoriei un pic de respect, un pic de înţelegere, un pic de condescendenţă? Oare fără Mihai Viteazul Ploieştiul ar mai fi fost ce e azi? Un puternic centru industrial şi poate şi cultural? Ar fi ajuns el, dacă voievodul nu-l transforma dintr-un sat oarecare în târgul Ploieşti, ceea ce vedem azi cu toţii? Erau la vremea aceea alte târguri mai importante, mai dezvoltate, mai cunoscute, Gherghiţa şi Târgşorul fiind două dintre ele, ca Ploieştiul să fi putut răzbate singur în coasta lor. Şi, totuşi, aşa a vrut istoria: ca, dintre toate, Ploieştiul să fie propulsat prin vrerea lui Mihai, restul s-a pierdut pe drum. Cert, dezavantajate au fost Târgşorul şi Gherghiţa. Ploieştiul a ieşit învingător din acel joc al istoriei. În detrimentul celorlalte, s-a dezvoltat el. Şi noi, cei care locuim azi aici, ştim cel mai bine acest lucru. De aia zic: fie şi numai pentru asta, şi Mihai Viteazul trebuie să aibă o statuie, dacă ea tot s-a ridicat, în bună regulă. De ce alte localităţi, mai ales cele din Ardeal, ştiu şi pot să-şi respecte trecutul şi înaintaşii şi noi nu?

     Impunătoare, măreaţă, falnică, acestea sunt epitetele care îmi vin în minte pe măsură ce privesc statuia. Dar da, aşa cum se lamentează domnitorul unirii când vine să-mi plângă pe umăr, calului îi cad toate cele: soclul, coada, copitele, coama, totul. Dacă o ţine tot aşa, ajunge, cu adevărat – ditamai voievodul, îl ştie o Europă - de râsul curcilor. Are dreptate şi el să se plângă. Dar eu ce pot să fac pentru viaţa lui? Mă rog, pentru statuia lui de la Ploieşti? Nu sunt decât o umilă cetăţeancă a urbei, nu am putere administrativă, nu am bani, nu am cunoştinţe şi relaţii printre cei care conduc Ploieştiul şi Prahova. Ce să fac eu, în cazul ăsta? În afară de a-i da, tacit, dreptate, nu pot să fac altceva. Deşi acum, că văd cu ochii mei starea jalnică a monumentului, mă doare. Chiar mă doare şi înţeleg.

     Mă învârtesc pe lângă statuie, încercând să pricep. De ce naiba, dintre toţi muritorii, Mihai Viteazul ăsta m-a ales pe mine ca să-mi facă, Doamne iartă-mă, confesiunile alea? Căci, pe cuvânt, n-am mai auzit pe cineva care să se plângă de vizitele lui nocturne.

     Dacă aş fi fost cu Cristi, făceam nişte poze cu telefonul lui. Al meu nu ştie să facă aşa ceva. Ca să le am „la dosar”. Pentru propria-mi cultură generală...

     Vorbeşti de lup şi... Da, Cristi e, nu pot să mă înşel, îl cunosc mai bine ca pe mine însămi. Dar de ce naiba e îmbrăcat aşa? Şi de ce tatonează parcă terenul, ca şi cum ar vrea să observe totul, să nu-i scape nimic? Se aşează pe banca din faţa statuii, fără să mă vadă tupilată cum stau, în spatele ei. Doamne, ce mai e şi asta? Cum e îmbrăcat, ziceţi? Păi... Nu că mă pricep la lucruri de-astea, n-am astfel de pretenţii, dar parcă e mai degrabă îmbrăcat ca un delincvent, decât ca un poliţist. Mă rog, ca un om normal, cum era până acum... Are pe el o pereche de blugi jerpeliţi, jegoşi şi rupţi în genunchi şi mai jos, spre gleznă, şi un maieu roşu, cu sclipici, pe care nu i l-am văzut niciodată, deşi la mare se îmbrăca mai mereu cu tot felul de maieuri. Dintr-un buzunar al ginşilor vai mama lor iese tacticos, aşa cam pe jumătate, un pachet de ţigări Kent. Dar el nu fumează... Ochii îi sunt acoperiţi cu nişte ochelari mari, cu rame negre, de după care nu se pot vedea privirile cel puţin la fel de negre, are cercel în ureche şi în buza de jos şi... Nu, că asta e cea mai tare chestie pe care o văd! O chică de păr blond platinat îi umbreşte obrajii. De unde atâta hălăciugă de păr, când s-a tuns cu mine zero, sau, mă rog, numărul unu, cât o fi fost, nu mai departe de zilele trecute?

     Ce poate să însemne asta? Nu, nu mă înşel, e chiar Cristi al meu. Poate să fie deghizat şi mascat cât o vrea, îl cunosc dintr-un milion de bărbaţi. Nimeni nu are mersul lui, şi buzele lui, şi statura lui, şi piele ca a lui, nici muşchi ca ai lui. Maieul roşu îi scoate în evidenţă bronzul şi pielea mată şi, chiar şi aşa jerpelit cum arată, constat că femeile care trec pe lângă statuie îi aruncă ocheade discrete. Sunt gata să ies de unde stau tupilată şi să mă duc la el, ca să văd despre ce naiba este vorba în toată ecuaţia asta, când de banca pe care stă se apropie doi haidamaci. Mă lipesc tăcută de granitul statuii şi aştept.

     ─ Hai noroc, bă şmenarule! – îi spune unul dintre cei doi lui Cristi, aşezându-se pe bancă lângă el. Ai venit dămult?

     ─ Bă gaşpere, io sunt ceas, nu coardă ca voi. De aia sunt regizor de platou şi nu chimist ca alţii, bă gorobeţilor… Aţi belit bine semafoarele alea când aţi venit încoace, ca să nu se ia vreun grangure după voi? Că şi-aşa am draci: mi-a tivit unu’ telefonul dă pă extrema dreaptă chiar în faţă la cancelarie, frate. Bă, vă daţi seama ce s-a ajuns în ţara asta, să te ţepuiască guzganii chiar dân faţa poliţiei? Da’ l-am ochit, să moară mama, era un solist amărât. I-o dau în pupătoare! Îi iau mulajul! I-o dau la mufă! Bă, să mă facă el pă mine... Îi construiesc garsonieră la cinci metri sub pământ, să-l pupe mă-sa rece. Cum bă, să mă facă un bulangiu pă mine?! Pă mine, bă?! El nu ştie cine sunt io, să moară ce-am mai scump... Bă, da’ a avut noroc jegosul. Că când să-l ating la porţelan, au ieşit caraliii la vânat, mă frate. Îi freca grija dă merţanele dân faţa ijepeului. Şi nu să făcea să fac tapaj – că am vrut să scot şişul, frate şi să dau - pentru un telefon, ca să-mi ginească ăia muianu’ şi să mă ducă iar la academie. Abia am absolvit, cu diplomă şi matricolă. Şi, să mor io, nu mi s-a făcut iar de olimpiadă. N-avea rost să dau din microfon. Da’ am pus o săgeată pă urmele lui... Nu scapă aşa ieftin, mânca-ţi-aş, că îl sparg la semering!

     Iisuse! Încremenesc. Ăsta e Cristi al meu? Ce face? În ce s-a băgat, Doamne?

     ─ De-te bă, dreacu’... Cum să te facă ăla chiar în faţă la poliţie?

     ─ Bă, bulangiule... Vezi că-ţi altoiesc mecla mintenaş, dacă mai râzi ca raţa la barieră. Ţine-ţi elicea în gură, că ţi-o-nvârtesc pă după gât. Crezi că io dau cu var aciişa? Nu vezi că sunt un pachet dă draci? M-a făcut şpringarul, dar moare, bă, moare, că i-am luat mulajul la clişeu... Îi suflă mă-sa în veioză. Iote aşa, ca popa... Că pă mine nu mă face nimeni, pupa-ţi-aş mecla ta... Naşpa pentru el şi neamul lui...

     ─ Da, bă, fratele meu. Ăla merită luat la polizor bine. Da’ ia zi: ai mai vorbit cu bordelezul pentru marfă? Mai vrea ceva taxatoare?

     ─ Cum mă-ta să nu vrea, bă? Mergi pă şipcă. De asta sunt aicea. Omul vrea cât mai multe pac’ente. Bă, da’ nu-mi dai ştifturi, că ăla e învăţat cu lucru bun, marfă a-ntâia, şi nu dă niciun leu pă d-astea cu bidon turtit în loc dă moacă. Bă, ascultă-ncoa la mine... Şi tu, bă, fraiere. Amândoi să ascultaţi ce zic io, că nu predic dă două ori ca popa la biserică. Să aibă atelajul beton, savarina giugiuc, să fie cu amortizoarele în formă, să aibă bulane responsabile. Bă, proştilor, cum pui mâna pă butoni să se întărească imediat. Că ăla nu marcă banu’ pentru d-alea cu paranteze, care se spală în damigeană, de aschilambice ce e. Să aibă, tată, nişte catalige şi alte dotări, că dacă te uiţi la ea să vrei să bagi cuponu’ imediat. Bă, şi repede, că sunt porno la buzunare, bă agaricilor. Nu mai am nici de-un genocid. Ce faci, mă moaca asta, că acuma-ţi lansez o smetie...

     ─ Şi noi la fel, bă bengosule. Nici mărunţiş nu mai avem de-un trotil, ceva. Ne trebuie lovele. Şi de unde să le luăm? Doar nu ne facem şpringari, ca ăla care te-a formatat la buzunare. Avem şi noi mândria noastră. Bă, mânca-ţi-aş nasul tău, ideea e aşa: avem pocnitorile. Câte vrea, bă, italianu’ tău?

     ─ Vrea, bă, vrea tot ce ai. Că nu să uită la bănet, când e dă procurat plăceri. Prospătură să fie. Bă, pă bune, nu vrea de-alea trecute dă 30 dă ani. Cel mult 30 dă ani să aibă muieretul pă care îl livraţi. Da’ nu vrea doar gagici. Acuma vrea şi ţânci. Că zice că e buni pentru cerşit. Şi că merge treaba asta şnur, ţâţă de mâţă.

     ─ E, aşa zice el... Dar copiii e buni şi pentru organe. N-ai auzit că străinejii au nevoie dă ochi, dă ficat, dă rinichi, dă plămâni? Şi dă ce-o mai avea ei...

     ─ Am auzit, bă, da’ nu m-am băgat în cacaoa asta până acum. Cum e, putem s-o facem? Iese banul? Se lucrează velin?

     ─ Bă, ia aminte la mandea acia. Am toată filiera la deştul ăsta mic. Iote aşa îi învârtesc pă toţi! Iote aşa... Avem avocatul nostru, avem om dă legătură la autoritatea tutelară, avem judecătorul nostru, avem tot, mă, tot...Merge ca unsă treaba.

     ─ Pă bune, bă? E băgaţi şi ştabi de ăştia de la instanţă? Păi hai să ne băgăm, dacă e p-aşa. Ia scuipă, bă, tot, ca să văd dacă să merită să-i spun lu’ bordelez. Bagă mare, tăticu’!

     ─ Bă, bă, dacă-ţi zic că merge, ce morţii mă-tii eşti capiu? Merge copiii cu ochii verzi şi albaştri. Ăştia să caută. Vrea italienii, israelienii, spaniolii, toate naţiile pământului, bă, vrea copii cu ochi dăschişi la culoare... Ei dă banul, noi dăm ţâşti-bâştii, ei vor organe, noi vrem bani. Treabă cinstită şi pentru unii, şi pentru alţii. Asta e, tată, în economia dă piaţă. Bă, fraiere, şi străinejii dă bani ca lumea, bă, nu să-ncurcă. Tre’ să dăm la avocat, la autoritatea tutelară, la leagăn, la judecător, mânca-i-aş pana lui că le hotărăşte bine, la ăia care vând copilul, restul luăm noi. Şi e babană suma, bă, nu e aşa, dă lepădat. Părinţii primesc cei mai puţini bani, că ei se mulţumeşte şi cu puţin. Nu e ca ăştia care face să nu mai fie birocraţie şi să meargă roata cum trebuie. Ăştia e oameni cu carte, vrea să ia grosul. Da’ tot ne rămâne şi nouă şi poţi să-ţi iei şi-o tiroileză cu banii ăia. Avem noi adrese, avem oameni, avem tot. Numai să vorbeşti cu bordelezu’. Să ia tot şi să dea banu’. Şi bine că s-a dăşteptat şi el, că alţii s-a umplut dă bani cu vânzările astea dă copii.

     ─ Stai, bă, stai un pic... Păi cum scoţi, bă, copilul peste graniţă, dacă e vânzare?

     ─ Bă, cealacule... Să face acte cum trebuie şi reiese că e adopţie internaţională. Nu ţi-am spus că avem şi avocat şi judecător?

     ─ Bă, da’ voi sunteţi proşti sau vă făceţi? Pi adopţiile internaţionale nu e oprite, bă?

     ─ E oprite, bă, da’ ce nu se face în ţara asta, dacă dai bine şi unde trebuie din urechi? Bă, p-astea aicea le descurcăm noi, tu ocupă-te dă ciumpalacul cu banii.

     ─ Ăla dă banii, mă. Numai în euro plăteşte. Vă-mbracă în euro, bă, puţoilor. Că are, e bazat. Dar să fie treaba clară şi curată, velină, că nu vreau să am iar de-a face cu curcanii. Unde-i găsim pe ăia cu copiii?

     ─ Bă, frate-miu, avem adrese, tot. Ce, crezi că numai fraierul tău e bazat, bă, făţosule? E unii care vinde copii pă Buna Vestire, pă Rudului, pă Oilor...

     ─ Cum pă Oilor, bă, te-ai sonat la nervii capului? Îmi vii cu iordane de astea? Vezi că-ţi frec răgălia acuma... Ţi să pare că scrie pă vitrina mea botanist? Uită-te, bă, bine, când îţi zic: scrie botanist? Nu scrie, bă, diliule, nu scrie. Păi acolo nu-i Poliţia Municipală?

     ─ Şi dacă e, ce mă, ce dacă? Gaborii e proşti, bă, nu pune botul la de astea. Cum să se gândească cineva că cuibul e chiar în faţa uliilor? E, zi şi tu...

     ─ Hai că nu eşti chiar papleacă cum te-arată mecla. N-ai chiar piftie în creierii ăia cât boaba dă alună. E corect ce spui: în faţă la poliţie nu să gineşte nimeni că să vinde ciumpalaci dă copii. Hai, că-ncepe să-mi placă, bă, mototolilor. Da’ unde mai găsim, bă, după ce-i terminăm pe ăştia? Că bordelezu’, dacă se spurcă la bunăciuni, mai vrea.

     ─ Avem, bă, şi pe Ştirbei Vodă, şi pe Titu Maiorescu, şi la Cosminele, şi la Plopeni, şi la Gălbinaşi. E, şi mai e şi alte adrese, le ştim noi, bă, fraiere. Marfa e, bă, ţigane, ţi-am mai spus, dar să dea ăla întâi banul. Că el vinde un organ cu bani grei, tăticu...

     ─ Bă, ce dracu’ eşti tâmpit? Acum două săptămâni, cu paraşutele, n-a dat banii? N-am făcut treaba cum trebuie? N-aţi luat şi voi, n-am luat şi io? Că acuma-ţi şmanglesc una...

     ─ Da, mă, corect, ne-am umflat banu’, ce, am zis eu ceva? De asta şi avem încredere în tine, bă, pretenare... Că ai venit cu potul cel mare.

     ─ Mă, ce-am putut şi io. Da’ hai s-o frigem acuma cu cordeliile şi cu puştii, că mă arde la ramazan dă nişte euroi. Nu mai am nicio economie. S-a dus dracu’ tot. Cum zice şi ăla în cântec, „mi-e foame dă bani, mi-e foame dă bani”...

     ─ Da, bă, o facem... Treabă serioasă dă oameni serioşi... De asta am venit, ca să vorbim. Ia legătura cu italianul tău, zi-i să-ţi dea banii, vino cu ei şi ai libelulele şi ştromelecii. Cum vii cu banii, cum mergem şi luăm marfa. Lucrezi rapid, lucrăm rapid. Luăm noi bănetul, iei şi tu. Nemţeşte... 

     ─ Nemţeşte, tată... Bă, mai ai şi tu dân ce să faci o rolă, că aseară m-am drogat cu o perfuzie de aia puturoasă şi nu mai pot. A dat ulceru-n cantina mea, să fiu al dreacui. Tre’ să mă dreg, în pixul meu... Că-mi vine să borăsc şi maţele din mine.

     ─ N-am, bă. Dacă n-ai spus... Ce, marijuana e aşa, pă orice drum? O ţin pân buzunare ca pă poza lu’ gagică-mea? Da’ uite, dacă te interesează, ştiu pă unul care poate să facă rost de-un 420. Ieftin, tată... Gratis aproape. Ştii ce-i ăla, nu, că te văd bazat? N-ai făţău de începător. Ia vezi, poate vrea şi bordelezul tău.

     ─ Normal că ştiu, bă, caftitule. Când eram io la universitate, voi frecaţi menta pă maidan. O să-i zic, frate ce mi-ai zis şi lu’ bordelez. Că poate are nevoie la bordelul lui şi dă de-astea. Vorbesc chiar azi cu el, că mă frige la deşte de-un careu de euroi. Bă, dar aveţi grijă, că dacă măcăniţi vreunul, vine ăla cu cosciugele şi vă ia probă. O să vreţi să măsuraţi ţambalul, ca să scăpaţi din mâna mea şi a găştii mele. Io nu mă joc, bă, ciumpalacilor, ca să ştiţi! Ce te uiţi, bă, ca curca-n lemne la mine? N-ai mai văzut om dă ştiinţă? Io vreau să rămânem prieteni şi să mai facem şi alte afaceri împreună. Da’ pă bune, să moară mama, io nu vreau să mai aud dă călăi, că am albumul complet. Nu-mi lipseşte nimic. Vă termin, să mor io, dacă e vreunul turnesol...

     ─ Ce, bă, eşti prost? Avem noi moace de sifonari? Ce-ai?

     ─ Păi iau în calcul toate variantele, bă, proştilor. Că m-am mai fript cu zeamă lungă.

     ─ Sau poate tu eşti caraliu şi faci pă dăşteptu’ cu noi? Ia zi, bă, cioflingare: eşti curcan sau ai turnat la poliţie? Vine gaborii pă urma noastră? Ne pomenim cu ei aciişa? Ne ascultă acuma când vorbim despre bănet şi curve?

     ─ Bă, vezi că-ţi zic ceva dă mă-ta, dacă mai mă-njuri în onoarea mea dă afacerist! Io am faţă dă denunţător, bă, căcănarilor? Ia-o uşurel cu pianu’ pă scară, că poate îţi umflu borşul pă nas, sugaciule şi te ia salvarea dintr-un pumn! Vezi că sunt iute la mânie şi cred că nu vrei să te alegi cu un buzunar de toată frumuseţea la rezervor. Acu’ te tai, să moară mama! Îţi dau ce meriţi, bă, papiţoiule! Hai că m-ai umplut dă draci. Şi-mi pleacă singur capul către botul tău. Hai, bă, uşchea, că aveţi treabă. Vorbiţi cu peştii ăia pentru fetiţe şi cu cine ştiţi pentru naşparliii ăia micii. Vă anunţ cum am banii de la bordelez. Dar cred că îi am repede, că e în ţară alea două gorile ale lui, pă care le-aţi văzut şi voi, când cu coardele de rându’ trecut, şi merge repede. Hai, cărelu, că stau eu dă şase, să nu vă umfle cineva urma. Şi vreau p-ormă să mă dreg cu o şpârlă la vreun local, că v-am zis că nu mai pot. Şi sufletu’ dân mine fluieră de rău ce-mi e...

     ─ Bă, băiatu, vii cu banu’, iei marfa. E simplu, nu?

     ─ Hai, mă, bagă compasu-n funcţiune şi plimbă ursul, nu mai mă freca la icre, că mă doare bibilica. Ştii cum se spune: pădure virgină este o pădure în care mâna omului n-a pus niciodată piciorul. Aşa că, voi să aveţi marfa, bă, voi, că io vin neapărat cu banii. Io nu dau ţeapă, bă hahalerelor. Hai, tira acuma, băieţi, că vă prinde garda!

     ─ Ne cărăm, neamule. Dar nu mai băga radarul ăla în noi, că am înţeles. Nu s’tem turci, ce dracu’? Să vii cu banu’, ne-am înţeles? Abureşte-l p-ăla să ia tot ce-i dăm.

     Cei doi interlocutori ai lui Cristi se îndepărtează de lângă statuia lui Mihai Viteazul. El rămâne singur pe bancă. Nu-i văd chipul, dar sunt convinsă, aşa cum îl cunosc, că savurează momentul victoriei - pentru că, şi eu care nu mă pricep la treburi de astea, poliţieneşti, tot m-am prins că e o victorie - şi ochii îi strălucesc ca stelele.

     Ce îi fu dat şi bietului domnitor să audă... Dar ce-mi fu dat şi mie! Auzi, tranzacţie cu copii... Doamne, cine e în stare să-şi vândă copilul de lângă el? Dar după cum a decurs discuţia, bag seamă că sunt şi astfel de oameni. Oameni? Haida de... Bestii...

     Tremur ca varga, lipită de piedestalul statuii şi aştept să se îndepărteze cei doi ciudaţi, ca să pot să mă duc la poliţistul meu. Abia aştept să fug în braţe la el. În ce naiba s-a băgat băiatul ăsta? Trafic de carne vie... Brrrr... Mă trec fiorii până în rărunchi.

     Când interlopii nu se mai zăresc, după ce au traversat strada dincolo de linia de tramvai, Cristi se ridică de pe bancă şi o porneşte către marginea parcului. Mă strecor uşor în urma lui, ca un copoi în spatele prăzii. Are compasul mare – asta... pasul mare! Na, că am luat-o şi eu din loc, cu atâta argou care mi-a zburlit auzul – poliţistul meu şi abia reuşesc să mă ţin după el. Calcă apăsat, hotărât, nerăbdător. Ca atunci când urcă scările câte trei, ca să mă vadă mai repede. Probabil că are două pasiuni în viaţă: eu şi meseria de poliţist.

     Ca să nu-l scap, alerg de-a binelea după el şi îl prind când se apropie, pe o străduţă lăturalnică, de locul unde a parcat maşina. Îl apuc de braţ şi el se întoarce surprins. Dar asta n-a fost nimic faţă de mirarea care i s-a întipărit pe chip, când m-a văzut lângă el:

     ─ Dumnezeule! De unde ai apărut? Te-a văzut cineva? Te-a urmărit cineva?

     ─ Nu, nu m-a văzut şi nu m-a urmărit nimeni. Am aşteptat să se îndepărteze interlopii ăia.

     ─ Ai aşteptat? Cum adică ai aşteptat?

     ─ Păi eram după statuie...

     ─ După statuie... Iisuse... Îmi vine rău de-a binelea. Ce făceai acolo, iubito?

     ─ Am vrut să văd cu ochii mei dacă îi cad calului lui Mihai Viteazul coada şi coama, aşa cum se plânge. Şi am venit la statuie să mă conving.

     Mă prinde de braţ:

     ─ Mă îmbolnăveşti de inimă. Fac infarct în doi timpi şi trei mişcări. Hai în maşină şi vorbim după ce ne depărtăm de locul ăsta.

     Când ne-am văzut în maşină, m-a apostrofat:

     ─ Tu îţi dai seama cât te-ai expus? Realizezi că poţi să fii în pericol? Dacă te-au văzut urâţii ăia? Dacă te-au scanat şi se iau de tine? Dacă înfig mâna în tine, când eşti pe stradă? Sunt nişte infractori veroşi, nişte nemernici care trăiesc din vânzarea de copii şi de femei, nişte traficanţi nenorociţi de carne vie. Şi tu, după statuie... Bine că nu ai venit la mine, când eram în toiul discuţiei cu ei. Doamne, nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla, în atare situaţie.

     ─ Mă crezi proastă, inspectore? M-am prins şi eu că lucrezi sub acoperire, nu că te-ai înhăitat cu traficanţii ăia nenorociţi şi am stat lipită de statuie. Nici n-am clipit. Atâta lucru mă duce şi pe mine... cum ai zis? Bibilica. Mă duce bibilica, parol...

     ─ Doamne... Tu ai auzit tot ce-am vorbit eu cu tiriplicii ăia? Acuma îmi vine mie să roşesc în faţa ta, ca o fată mare.

     ─ Asta e problema, iubire? Că am auzit eu discuţia? Nu, problema este că e foarte periculos ceea ce faci tu. Ăia erau doi şi tu singur.

     ─ Ei, nu eram chiar singur. Mai veghea, în afară de tine, o echipă prin preajmă. Dacă lucrurile nu mergeau cum trebuie, se intervenea. Şi, oricum, îi dominam pe amândoi, cât erau ei de interlopi. Ăsta şi este şpilul: un poliţist sub acoperire trebuie să fie ferm, sigur pe el, implacabil. Şi atacul e cea mai bună apărare.

     ─ Dacă te deconspirai, când a zis ăla că eşti tu, poate, de la poliţie?

     ─ Există într-adevăr, în astfel de acţiuni, acest risc, dar de data asta eram sigur de gorobeţii ăia. Îi aveam în mână. Mai m-am întâlnit cu ei, am mai vorbit, i-am „citit”, ştiam că nu sunt prea inteligenţi. Că nu-i duce capul prea mult. Dar sunt periculoşi. Asta trebuie să ştii tu, frumuseţe şi să nu mai faci prostii de astea. Dacă te-au văzut ăia şi te asociază cu mine, după ce, foarte curând vor cădea, ai putea să fii şi tu în pericol.

     ─ Nu te întoarce la mine, că nu eu sunt în primejdie. Tu eşti cel care riscă foarte mult. Mie pentru tine îmi e teamă. De ce faci asta? De ce tocmai tu?

     ─ Pentru că mă ajută faţa. Şi pigmentul. N-ai auzit de după statuie că mă iau drept ţigan? Că zic că suntem din aceeaşi tagmă?

     ─ Şi vrei să te cred? O faci cu pasiune, cu talent, cu dăruire, o faci pentru că-ţi place meseria asta şi pentru că, într-adevăr, crezi în ceea ce faci. Respect asta, dar mă tem pentru tine. Ce faci tu este foarte periculos. Nu vreau să păţeşti ceva. Dacă sunt încolţiţi, mă gândesc că infractorii reacţionează violent. Of, nici nu vreau să mă gândesc...

     ─ Bine faci dacă nu te mai gândeşti. Ai încredere în mine, scumpete. Am învăţat să fac faţă pericolelor. Ştiu să mă păzesc. Sunt vulpe bătrână şi, apoi, eu întind capcana, nu infractorii. Nu trebuie să-ţi faci probleme pentru mine.

     ─ Dar nu e ilegal ce faci tu?

     ─ Dacă vrei să vorbim ca în cărţi, da, împrumutarea unei alte identităţi decât a ta se sancţionează aspru de către lege. Însă, poliţiştii care acţionează sub acoperire sunt sub protecţia legislaţiei. Uneori, ca să reuşeşti să-l bagi pe un infractor la închisoare, nu sunt suficiente probele pe care le avem în faţa instanţei. Ea decide că ăla nu e vinovat. Aşa că, de multe ori, este necesar un flagrant. Ca să-l realizezi, trebuie să intri în lumea infractorului. Să te îmbraci ca el, să vorbeşti ca el, să fii ca el. E nevoie, de cele mai multe ori, de mult filaj, de multă răbdare, de multă tatonare a terenului. Adică pot să fie luni sau chiar ani de astfel de implicare. Trebuie să ştii că, înainte ca un poliţist sub acoperire să se bage într-o chestie de asta, este un fin psiholog, studiază bine terenul şi adversarii, află ce vor să audă ăia şi asta le spune, apoi intră în rol şi joacă rolul ăsta cum poate mai bine. Mai trebuie să ai fler, spirit de observaţie, atenţie, putere de disimulare. Şi tu ştii că sunt bun... Singurul defect, cum ar veni: bărbat bine şi mă descurc. Hai, zâmbeşte iubire, şi dă-i băiatului un sărut. Nu vrei? Tot îţi faci probleme din cauza mea şi a ceea ce fac? Te rog eu, nu-ţi mai face griji pentru mine.

     ─ Îţi mulţumesc că m-ai introdus, oarecum, în tainele profesiei tale. Că nu mai ţii, ca până acum, totul la sertar. Cât despre griji, Cristi... Ele sunt inerente şi tu ştii asta. Întotdeauna îmi voi face griji pentru tine. Dar mă gândesc să te ajut în vreun fel. Să fiu lângă tine. Nu vrei să mă dau drept vreo străineză cu bani, care vrea să cumpere un copil?

     ─ Exclus! Absolut exclus! Nu vreau să te bag în asta.

     ─ Dar m-aş descurca! Am profesor bun şi pot să mă ridic la înălţimea lui. Cred că pot să am şi eu spirit de observaţie şi de...

     ─ Sssttttttt... Nu vreau să mai aud nimic. Nu spun că nu te-ai descurca în atare situaţie, nu spun că n-ai face faţă, nici că îţi lipseşte spiritul de observaţie, curajul sau altceva. La cât de bine vorbeşti atâtea limbi, la ce prestanţă ai, la ce superioritate degaji, ăia te-ar lua din prima drept străineză. Şi i-am fraieri mintenaş. Ar pica mai ceva ca muştele. Ceea ce spun eu e că e mult prea periculos să te bag în aşa ceva. N-aş face asta niciodată. Indiferent de miză. Eşti mult prea preţioasă pentru mine ca să fac aşa ceva. Mult prea importantă. Sunt oameni pregătiţi în acest sens. Tu acum mai bine mi-ai da şi mie un pupic.

     ─ Ei, uite că nu vreau, dacă tu crezi că nu sunt în stare să mă opun unor pericole iminente şi sfruntate... Dacă tu crezi că pentru mine e periculos şi pentru tine, dragă Doamne, nu e. Dacă mă subestimezi şi vrei să mă ţii departe de riscuri, sub lacăt, aş zice... Doar par slabă şi fragilă, încuiată şi proastă. Nu sunt aşa. Mă pot adapta oricărei situaţii. Ştiu să înfrunt orice pericol. Şi dacă mă tachinezi, te tachinez şi eu. Am acasă o colecţie de cercei. Mai mare decât colecţia ta de şepci. Trebuia să-mi spui şi-ţi dădeam eu cercei câţi voiai. Mai frumoşi ca ăştia cu care te-ai căpătuit tu din analele poliţiei. La modă... Îţi dădeam să-ţi pui şi-n buric, dacă vrei.

     ─ Voi ţine cont pe viitor de propunerea şi oferta ta. De asta cu cerceii, nu de altceva. Să nu înţelegi că mă refer la celălalt aspect pe care l-ai adus în discuţie. Ăla rămâne bătut în cuie. În piroane. Ca să n-avem vorbe la proces... Tot nu vrei să mă pupi?

     ─ Ok. Bătut în piroane... Cum zici tu, şefu’. Că tu eşti şeful şi nu pot să crâcnesc eu, doamne sfinte, în faţa şefului. Să nu uiţi, însă, când vei avea de-a face cu alţi interlopi, la fel de veroşi ca ăia de azi, sau chiar mai periculoşi, că ţi-am mai făcut o ofertă şi o propunere în afară de cea cu cerceii. Să ţii cleştele şi ciocanul la îndemână, alte ustensile de astea, ca să scoţi, unul câte unul, toate piroanele pe care le-ai bătut acum. Şi parcă nu conta cât de lung ai părul... Ai dreptate, are şi Pitiş care cântă melodia, nu contează. Dar tu, aşa blond cum eşti cu ciuful ăsta, şi cu tenul negricios, eşti mortal. De-a dreptul bestial. Aşa că, dat fiind acest fapt, numai acesta, nu-ţi face iluzii că mai sunt şi altele, cred că te voi pupa, deşi mă incomodează teribil de tare cercelul tău. Drept care, ţi-i voi scoate pe amândoi.

     Îl ciupesc, îl giugiulesc, îl pup.

     ─ Fii fetiţă cuminte, când sunt la volan. Căci vreau să ajung întreg cu tine acasă.

     ─ Ai terminat treaba, adică? Putem să mergem acasă?

     ─ Mergi cu mine la poliţie ca să fac un raport, ca să vorbesc cu şefii despre cele ce-am aflat şi despre ce urmează să facem mai departe, mă aştepţi un pic şi apoi plecăm.

     ─ Nu intru cu tine. Te aştept în maşină.

     ─ Ei, cum să mă aştepţi în maşină, frumoaso? Că poate să dureze mai mult. Stai pe scaun în birou şi mă aştepţi.

     ─ Nu, că iar te văd ăia cu mine.

     ─ Şi cu cine vrei să mă vadă? Cu interlopii? Cu traficanţii ăia nenorociţi de copii? Eşti singura persoană cu care vreau să fiu văzut oriunde, în permanenţă. Stai aşa să-mi dau peruca asta şi ochelarii jos, că nu intru aşa în sediu.

     ─ Dar cu pantalonii ăştia şi cu maieul intri? Aşa apare un poliţist în faţa şefilor lui?

     ─ Da, un poliţist sub acoperire poate să apară şi aşa.

     Deşi n-am prea vrut să mă duc cu el, a insistat. Aproape că m-a luat pe sus. M-a aşezat pe un scaun lângă biroul lui şi s-a dus să-şi rezolve problemele.

     Ţeapă a venit şi mi-a ţinut o vreme companie. Mi-a povestit despre gagicile lui şi despre cum nu ajunge niciodată, oricât îşi propune, la ora stabilită la o întâlnire. Mi-a susurat mai direct, mai pe ocolite, că mai are şi alte păcate. Destule. Multe. A rămas să punem împreună la cale, de îndată ce pleacă „şefu’” o stratagemă ca el să înveţe să se poarte cu fetele. A trecut pe acolo şi m-a salutat şi Florin, proaspăt întors de la mare. Cât am discutat, nu m-a scos din „fina” şi mi-a transmis salutări de la Gabi, care mă roagă să ne întâlnim.

     Când s-a întâmplat accidentul, nu ştiam pe cine să sun ca să vină la mine, la spital. Şi uite acum câţi prieteni am. Îmi sunt dragi toţi oamenii ăştia. Nu ştiu dacă pentru faptul că ei mă apreciază sau pentru că sunt prietenii lui Cristi.

     Deşi a durat mai mult decât am crezut, şi decât a crezut şi poliţistul sub acoperire, timpul a trecut destul de repede. Pe la prânz, eram amândoi în maşină, întrebându-ne ce urmează să facem acum. L-am întrebat dacă şi-a făcut bagajele pentru plecare.

     ─ Încă nu. Mai e timp. Nu plec în noaptea asta.

     ─ Vrei să te ajut să le faci?

     ─ Tu vrei?

     ─ Vreau...

     ─ Atunci hai să mergem la mine şi să mă ajuţi să calc cămăşile.

     Când am ieşit din lift, în faţa apartamentului lui, mi-a întins cheile:

     ─ Deschide tu. Trebuie să te înveţi cu încuietorile, căci va trebui să vii şi când sunt eu plecat, ca să uzi florile.

     ─ Desigur, glumeşti, îi spun în timp ce descui uşa. Cum să-mi laşi mie cheile şi să vin eu toată ziua, bună ziua, acasă la tine? Cum să mă fâţâi pe aici?

     ─ Păi cum se fâţâie, de exemplu, o stăpână. Stăpâna casei...

     ─ Chiar că am ars de tot toate etapele...

     ─ Da? Atunci hai să mai ardem chiar acum încă una. E ultima sau printre ultimele.

     Într-o secundă – are mişcări iuţi băiatul ăsta - m-a luat în braţe şi cu piciorul s-a grăbit să împingă uşa descuiată. Îl cert:

     ─ Lasă-mă jos, poliţistule sub acoperire, că ţip şi iar ies vecinii ca atunci când am fugit după Raluca. Eu înainte şi tu după mine...

     Mă duce în dormitorul lui şi mă aşează pe pat, continuând să mă ţină în braţe:

     ─ Vreau să mă lămureşti în legătură cu etapele astea pe care tu zici că le ardem prea repede: de cât timp crezi tu că e nevoie ca să îţi înveţi unul altuia răsuflarea, zâmbetul, gândurile care pulsează în creier, bătăile inimii, sfiala, înduioşarea, neliniştile, sufletul? Cât timp îţi trebuie ca să vrei să simţi persoana iubită, s-o atingi când doarme lipită de tine, s-o percepi cu toată existenţa ei prin fiecare por al tău? Există un timp prevăzut de lege pentru asta? Există reguli? Când trebuie, frunza pică, floarea se scutură, apa seacă. Vreau, odată pentru totdeauna, să-ţi priveşti în ochi toate spaimele, toate prejudecăţile, toate inhibiţiile şi să le zdrobeşti. Poţi să faci asta.     

     ─ Tot asta fac, de când te-am cunoscut. Nimicesc temere după temere, distrug spaimă după spaimă, zdrobesc inhibiţie după inhibiţie. Nu mă recunosc. Am făcut atât de multe cu tine - lucruri pe care nu credeam că ajung să le fac - că-mi e ruşine şi să mă uit în oglindă. Cred că nu sunt făcută să fiu amantă. Nu m-am gândit niciodată la această calitate, în ceea ce mă priveşte. Nu mă prinde. Ştiu, ştiu, mi-ai spus de o mie de ori că ne vom căsători de îndată ce se termină toate belelele. Mai ales divorţul... Mi-ai spus şi că sunt în faţa mării şi a cerului, dar mai ales în faţa ta, soţia ta. Of, şi tu-mi eşti aproape un nonconformist, iar eu sunt, cu siguranţă, o conservatoare. Nu-ţi fac faţă. Ce poate să iasă din cele două caracteristici?

     ─ Păi, să zicem, şi nu doar să zicem, căci chiar aşa e, echilibrul amândurora. Un trai în doi pe cinste. O viaţă minunată. Şi, mai ales, copii frumoşi...

     ─ Zici tu, Cristi?

     ─ Zic. Tu nu zici la fel?

     ─ Eu zic să te-ntreb dacă îţi plac copiii. Şi câţi vrei să ai?

     ─ Abia aştept să fiu tătic. Nu ştiu câţi copii să fie, dar îmi doresc să li se audă râsetele prin toate colţurile casei, plânsetele, ţipetele, zbenguiala...

     ─ Atunci ce mai aştepţi? Treci la treabă!

     Mai târziu, după ce ne-am iubit cu nesaţ, mi-a spus:

     ─ Nu ştiu dacă tu eşti conservatoare şi eu nonconformist. Ştiu doar că suntem lacătul şi cheia. Mâna şi mânuşa. Timbrul şi scrisoarea. Marea şi nisipul. Şi mai ştiu că te iubesc până la cer.

     Pentru că veniserăm să facem bagaje, i-am cerut un tricou cu care să mă îmbrac şi m-am apucat de călcat. Cămăşi şi pantaloni. Tricouri şi pulovere. Maieuri şi chiloţi. De toate…

     ─ Hai să te ajut şi eu, îmi spune. Şi mă pipăie, mă ciupeşte, mă îmbrăţişează la tarla. 

     ─ Lasă, nu mă mai ajuta. Că mai rău mă încurci. Când eram la mare, m-ai ameninţat cu un recital în direct. Aşa că, ia-ţi chitara, trubadurule, şi aştept concertul.

     ─ Ok. Tu ai vrut-o.

     S-a aşezat lângă mine şi a început, numai pentru mine, să cânte: „Curând va fi o noapte lungă/ Şi fără tine-mi va fi greu/ Iar tu în catedrala sfântă/ Aştepţi să vină Dumnezeu. Râd şi plâng, Şi te strig delirând/ E soare, e ploaie, e frig şi e vânt/ Din somn mă trezesc şi te strig speriat/ Dar nu-i nimic, doar am visat / Tu nu ai timp şi n-ai nici lacrimi/ Nimic din tine n-ai să-mi dai/ Iar mie nu-mi va mai rămâne/ Nimic din florile de mai / Chiar de vei vrea să vii cu munţii / La marea cea cu valuri verzi/ Se face dintr-o dată ziuă / Să nu te pierd, Să nu mă pierzi”...

     Şi, mai bine de o oră, m-a ţinut pe melodii de dragoste, romantice, cântate de Hruşcă, Şeicaru, Ducu Bertzi, Tatiana Stepa, Pasărea Colibri, Talisman, Phoenix, Ada Milea şi tot aşa.

     Apoi s-a plictisit de concert şi s-a aşezat în faţa calculatorului. Peste puţin timp, a început să râdă cu gura până la urechi şi m-a chemat la el.

     ─ Nu acum, iubire... Mai am un pic de călcat, punem toate lucrurile în valize şi-mi arăţi pe urmă.

     ─ Nu, vino acuma. Lasă-le aşa pe toate şi vino. Hai, guriţă, că e ceva de nu se poate.

     Mă aşează în faţa lui, pe scaun şi-mi arată ceva pe monitor.

     ─ Ce prostii îmi mai arăţi acum?

     ─ Citeşte şi tu...

     Arunc ochii cu mirare şi curiozitate: „Poem super istoric din vremea lui super Mihai super Viteazul, care i-a învins pe super turci cu superglue. De fapt, este un poem isteric scris de Dimitrie Belintineanu şi povestit de beli... povestitorul nostru. Narator men, narează:

Naratorul: Oastea otomană vrea să intre-n ţară, Unii n-aveau viză şi-au rămas pe-afară; Dar Mihai Viteazul, cum a prins de ştire, Pleacă să-şi adune brava lui oştire!
Mihai: Pârcălabe Voinea... scoal' că te plesnesc! Unde sunt Buzeştii?
Voinea: Stai să mă gândesc... Stroe e la bingo, Preda e la meci, Radu e beat mangă, dă la raţe-n beci.
Mihai: Du-te şi adună-i cum ţi-am ordonat, Turcii dau năvală, suntem în rahat!”
     ─ Ce naiba e asta, Cristian Popa? Ce-s aiurelile astea?

     ─ Te rog, iubito, citeşte mai departe. Hai, citeşte, că e de comă.
     Îl ascult, căci parcă mă macină curiozitatea: “Naratorul: Oastea se adună din munţi şi păduri, Jumătate-s criţă, restul sunt mahmuri. Cu mânie surdă Vodă îi priveşte Şi prin portavoce astfel le vorbeşte:

Mihai: Băi, armata... a 14 a, Hal de bravi eroi, Asta e ţinuta?!? Ce e, mă pe voi? Ia uite, ăla-şi suflă mucii în căciulă! Vezi să nu te-mpiedici, c-ai să cazi în mocirlă! Uite care-i şmenu’, de ce v-am chemat: Turcii vor în freză, nu s-au săturat. Luaţi aminte bine, e şi 43, La şi 51 căşunaţi pe ei!
Naratorul: Oastea otomană s-a oprit deodată, Căci în faţă-i vodă, cu a lui armată.
Sultanul: Te-ai tâmpit, ghiaure, calea de ne-o ţii. Suntem două sute patruzeci de mii!
Mihai: Ei, scârţ...
Sultanul: Şi-ai să-mi pupi turbanu' N-ai decât trei sute!...
Mihai: Trei sute, da' răi!
Sultanul: Răi!!...
Mihai: Ăla, de exemplu, se numeşte Ghiţă, A tăiat pe mă-sa, că nu-i da halviţă. Cei din Atlantida ne-au ameninţat: L-am trimis pe Ghiţă şi i-a scufundat. Şi acum trei zile a fost în Vietnam.
Sultanul: Vietnam nu există!
Mihai: Păi eu ce ziceam?!
Sultanul: Mamă, i-a tăiat pe toţi!
Mihai: Ălalalt e Mitu, Mănâncă spahii.
Sultanul: Spaghete mănâncă!...

Mihai: Câţi ai tu acolo nu-i ajung o zi.
Sultanul: Nu-i ajung că n-am ketchup!
Mihai: Însă, cel mai tare şi cu braţ de fier E Preda Buzescu, bravul meu boier!
Sultanul: Dacă-i aşa tare precum zici mata, Pune-l să se bată cu Mehmet Aga!
Dacă-nvinge-al vostru, fac stânga-mprejur, Dacă nu, vă prindem şi vă tai cu-n satâr.
Mihai: Au, moaca mea!
Naratorul: Turcu’ scoate-o drujbă. (Pesemne uitase Că benzina încă Nu se inventase!) Preda ca un ninja într-o plută sare, Scuipându-l pe turc între felinare. Turcu' luă cuţitul şi urcând pe plută, Scrijeli: "Hai LIBI, AMR 100". Preda-i sare-n cârcă, Se trântesc prin iarbă.
Turcu: Bă, trăi-t-ar mă-ta, Nu mă lua de barbă!
Naratorul: Ei se bat de-o oră şi nu se răzbesc; Vodă şi sultanul se cam plictisesc Şi o pun de-o tablă sus pe o căruţă. Turcii şi ghiaurii o pun de-o miuţă.
Mihai: Ia zi, măi sultane, vii din Istambul; Care mai e preţul, vreau să-mi iau un ghiul!...
Sultanul: Trimite-ţi nevasta şi-ţi aduce-o sută, Nu trebuie să ceară, ci doar să se supună
Noi luăm prin războaie aur de la voi Şi-ale voastre fete îl aduc înapoi. Noi luptăm cu mâna, ele din picioare Şi astfel prosperă ambele popoare!
Naratorul: Ei îl văd pe Preda cum păşeşte-încet Ţinând în stânga capul lui Mehmet...
Sultanul: Ai invins, ghiaure!?!
Preda: Doar din întâmplare. Şi-a luat singur gâtul C-a făcut prinsoare.
Mihai: Pleacă, dar, sultane; Loc de tine nu e. Că vă tăiem capul Şi vă dăm şi bătaie. Du-te la oştire, Spune că ghiauru’ S-a bătut cu turcu' Şi l-a-nvins viteazu'...

Banc adăugat de: Titi la data de 2004-05-04”. Doamne, ce nebun eşti!

     ─ Eu? Ce, am scris eu poemul? Nu vezi că altul e autorul? Hai, recunoaşte că te-ai amuzat şi tu. Acum poate te lasă în pace Mihai Viteazul şi statuia lui. Mă duc, până termini cu călcatul, să fac nişte cartofi prăjiţi cu o fripturică să mâncăm.

     ─ Cartofi prăjiţi? Puh... Nu sunt buni...

     ─ Nu? Eu ziceam că sunt buni.

     N-am mai continuat disputa pe seama cartofilor prăjiţi, pentru că la uşa de la intrare a sunat cineva. Stăm o clipă liniştiţi, întrebându-ne dacă se repetă chestiunea. Şi, parcă şi mai insistent, sună iar.

     ─ Aştepţi pe cineva?

     ─ Nu, în mod deosebit nu aştept pe nimeni.

     ─ Dacă e Raluca?

     ─ Nu e Raluca, stai liniştită. Hai că vedem acum cine e...

     Îşi trage pantalonii scurţi pe el şi se îndreaptă spre uşă. Caut, parcă lovită de-o presimţire, şi eu nişte pantaloni scurţi de-ai lui şi-i trag pe mine. Îi leg cu cordonul de la halatul de baie, ca să nu cadă şi mă duc, în timp ce-mi leg baticuţul pe cap, să arunc o privire. Cristi deschide uşa şi intră un bărbat tânăr, aproape la fel de înalt ca el, cu care, descopăr dintr-o ocheadă, seamănă.

     Cei doi îşi strâng mâinile, se îmbrăţişează şi Cristi zice:

     ─ Mariusică... Ce-i cu tine, frăţioare? Hai, intră.

     ─ Nu mai intru, că nu stau mult. Am venit cu treabă. Cu misie. Ia astea. Că am fost la Telega, la bunici şi ţi-au trimis astea.

     Îi întinde două sacoşe, pe care Cristi le aşează lângă bar, cu ochii la mine. Mă scoate din ungherul în care stăteam oarecum ascunsă şi-mi spune:

     ─ Hai să-ţi prezint pe cineva, iubire...

     Ne privim, noul venit şi eu, cu simpatie.

     Cristi face prezentările:

     ─ Marius, fratele meu de toată isprava şi Cătălina, cea mai iubită femeie din lume.

     Eu mă-nroşesc, de ţinuta mea, de cele ce afirmă el, de situaţie. Marius râde şi mă îmbrăţişează, ca şi cum ne-am cunoaşte de când lumea.

     ─ Abia aşteptam să te cunosc. La cât a vorbit Cristi despre tine...

     Acesta din urmă îşi petrece braţul pe după gâtul meu şi-i spune fratelui lui:

     ─ Hai, mă, intră... Ce dracu’, stăm la uşă?

     ─ Mă, nu ţi-am spus că am venit cu treabă? Mai degrabă cu o solie. Ai noştri cică să mergem la Telega, la bunici, cu toţii. Ca să petrecem şi noi o seară împreună, înainte să pleci tu. Că peste patru zile eşti departe. Hai, îmbrăcaţi-vă.

     ─ Stai, mă... Ce seară? Noi facem bagajele, avem treabă. Tot dormitorul e plin cu haine şi valize. Lasă că trec eu într-o seară pe acolo şi pe la părinţi.

     ─ Ce faci, mă? Cum adică treci tu? Păi tu eşti de capul tău? Eu am venit să vă spun să mergeţi amândoi. Tu şi Cătălina. Că dacă nu, vin ei toţi încoace. Adică venim noi toţi.

     ─ Ei, veniţi, pe dracu’! Ce, altă treabă n-aveţi? Noi stăm de voi acuma?

     ─ Mă, tu ştii că dacă mama şi mamaie şi-au propus ceva, nu le mai opreşte nici răscoala de la 1907... Le cunoşti pe amândouă, ce naiba... Şi-acuma şi-au propus să reunească familia. Cică să mâncăm şi noi cu toţii, să bem, să vorbim, să ne simţim bine. Şi au dreptate. Eu, dragă Cristi şi Cătălina vă spun: dacă nu mergem la ţară, la Telega, toţi, vă pomeniţi voi aici cu tot neamul. Să nu ziceţi că nu v-am spus. Ca să n-avem vorbe la proces...

     ─ Hai, mă, lasă-ne... Le spui şi tu că nu eram acasă.

     Intervin, un pic amuzată de dialogul celor doi fraţi:

     ─ Foarte bine. Să vină întreg neamul. Veniţi toţi, că vă aşteptăm cu drag.

     Cristi se uită la mine cu ochi mari şi întrebători. Marius zâmbeşte şi zice:

     ─ O decizie pe cinste...

     ─ Mariusică, ia stai tu colea la bar şi bea un suc, că eu mă duc un pic să vorbesc cu Cătălina. Şi nu mai râde...

     Mă ia de braţ şi ne ducem în dormitor.

     ─ Iubire, îmi spune, cred că n-ai înţeles. Cum adică să vină toţi încoace?

     ─ Păi aşa bine. Să vină şi să stăm cu toţi la masă, cum au zis mama şi bunica ta.

     ─ Dar nu ziceai tu că nu e momentul să-i cunoşti pe ai mei? Că lăsăm pe altă dată?

     ─ Ba da, ziceam, dar acum cred că a venit clipa să ne vedem şi să vorbim.

     ─ Mă înnebuneşti. Ăştia sunt mulţi. Sunt gălăgioşi. Şi eu vreau să stau numai cu tine. Pe mine trebuie să mă iei la pachet cu ei, toţi.

     ─ Bucuroasă te iau cu tot familionul. Cred că e minunat să se umple casa cu atâtea suflete. Tu ştii că eu nu ştiu cum e să stai la masă cu cineva, mai ales cu o familie numeroasă. Eu nici cu Dan nu stăteam la masă, căci mâncam pe rând. El deschidea frigiderul, îşi încălzea mâncarea şi mânca fără să mă cheme sau să mă aştepte şi pe mine. Îmi doresc să fac parte dintr-o familie mare, ca a ta. Lasă-i să vină. Cu mine mai stai...

     ─ Mai bine mergem noi la Telega.

     ─ Nu, vreau să fim noi gazde bune. M-am şi gândit ce punem pe masă.

     ─ Stai liniştită, că probabil au pregătit femeile astea sarmale şi nu mai ştiu ce, în ideea că ne ducem la ţară. Dacă nu ne ducem, vin cu toate oalele încoace.

     ─ Bine, să vină, dar vreau să pregătim şi noi ceva. Poate avem timp până vin ei. Clar o friptură. De asemenea, dacă vin şi nepoţii tăi, clar o prăjitură. Măcar una… Facem repede şi un aperitiv. Dai o fugă la magazin ca să iei băutură şi fructe. Nu te mai uita aşa la mine, că mă intimidezi. E prima noastră masă în familie şi vreau să ne simţim bine şi să fim nişte gazde atente şi drăguţe. Vreau să-i cunosc pe toţi, să vorbesc cu toţi. Tu nu vrei?

     ─ Dacă mă iei aşa… Mai pot să nu vreau? Mai pot să zic ceva? Pot să mă opun eu voii tale? Eu te voiam numai pentru sufleţelul meu, dar văd că tu te-ai săturat de făcut dragoste cu mine. Ţărăncuţa mea, cu baticuţul ei, cu tot, care se uită la mine cu ochii ei verzi, de mă zăpăceşte mintenaş... Nu vrei să cumpărăm totul de la supermarket? E mai simplu. Ok, ok… Nu mai zic nimic. Să sune adunarea! Facă-se voia ta, sfântă Cătălina.   

     Mă ia de mână şi ne ducem să vorbim cu Marius.

     ─ Frăţioare, îi spune, asta e… Stăpâna a hotărât: du-te şi adu clanul.

     ─ Eu nu mă mai duc, mă, odată la Telega. Se duce tata. Eu vin cu fetele mele. Dar îi sun pe toţi să le spun să se pregătească. 

     ─ În cât timp veniţi, mă?

     ─ Păi, până se duce tata la Telega, până se-ntoarce... Târ, târ, cu Dacia lui de la 1900 toamna... Că ştii că el merge numai cu 60 la oră... Şi dacă şi coana mare e îmbrăcată, de nu mai stă tata după ea, se mişcă repede. Că tu ştii că mamaie se găteşte mereu, mai ceva ca o mireasă. Eu cred că, cel puţin două ore durează.

     ─ Ok, intervin, e timp destul.

     ─ Frăţioare, zâmbeşte Marius, bravo ţie, felicitări. Ai lângă tine o femeie pe cinste. Mă bucur mult pentru amândoi. Şi vreau să fiu primul din familie care vă doreşte fericire.

     Ne îmbrăţişează pe amândoi şi se pregăteşte de plecare. Cristi îi răspunde:

     ─ Ştiu, frăţioare. E minunată şi eu sunt foarte norocos. De asta o şi iubesc atâta.

     ─ Văd, şi chestiunea mă bucură. Hai că mă întorc cu clanul mai încolo.

    

Vizualizări: 267

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Ia te uită, lume nouă - şi bună - la orizont! Îţi mulţumesc frumos, Miha, de trecere, de incursiune, de apreciere. Şi mă bucur mult că eşti aci, cu mine şi cu personajele romanului meu. Îţi mulţumesc încă o dată. 


Mihaela Popa a spus :

capitol complex şi complet dotat

admiraţie!

Este primăvară iarăși, soarele strălucește mai intens ca niciodată în viața personajelor tale, atât de dragi mie. Savuroasă și scena cu întâlnirea( Cristi sub acoperire). Obsesia statuii în degradare apare din nou și derulează un fir care duce... Tu să-mi spui unde! :)) Aștept cu nerăbdare, Nina!

Drag,

Mulţumesc, draga mea Cory, că eşti, iată, din nou prezentă la apel. Şi ai dreptate, soarele străluceşte din nou în viaţa personajelor. Iar ele au tot felul de treburi şi lucruri de făcut. Plotul trebuie să curgă. Răsuflu uşurată, dacă spui că a fost ok şi episodul sub acoperire a lui Cristi, unde a trebuit să înfund, pentru o cât mai deplină autenticitate, condeiul în limbajul de argou al lumii de azi, fără să mă afund, totuşi, zic eu, dincolo de buna cuviinţă. Sper ca firul cu statuia să ducă în aşa fel şi în aşa direcţie, încât să scoată cititorul, şi nu doar, la liman, la limanul care trebuie. Dar, desigur, asta rămâne de văzut. Mai poţi? Mai ai răbdare? Că mai avem câteva hopuri până să sărim pârleazul... Până atunci, porţia de mulţumesc de azi ţi se cuvine. Mulţumesc!

Corina Militaru a spus :

Este primăvară iarăși, soarele strălucește mai intens ca niciodată în viața personajelor tale, atât de dragi mie. Savuroasă și scena cu întâlnirea( Cristi sub acoperire). Obsesia statuii în degradare apare din nou și derulează un fir care duce... Tu să-mi spui unde! :)) Aștept cu nerăbdare, Nina!

Drag,

Poftim ce capitol important pierdeam! Tu ai tot zis câte ceva referitor la acest capitol, dar nu ai zis clar: Sofy ai citit?

M-ai dat gata cu acest text. Curpinde de toate: dragostea dusă şi la împlinire trupească, moment aşteptat, de cei doi dar şi de cititor, modul de a lucra a unui poliţist sub acoperire, începutul vieţii de cuplu a celor doi. Dar ce m-a frapat mai tare este limbajul scris de tine, mult colorat al interlopilor... M-ai ameţit, pur şi simplu. De unde ştii dragă asemenea expresii? Laşi impresia că ai trăit toată viaţa printre aceşti răufăcători. Cum ştii să le lofoseşti? Desigur aici e doar talent... Să treci de la limba literară la cea de mahala cu atâta uşurinţă şi înapoi...

Că ăla nu marcă banu’ pentru d-alea cu paranteze, care se spală în damigeană, de aschilambice ce e.

M-am amuzat, m-am întristat din păcate aflând încă o dată realităţi stupide care se întâmplă în ţara mea, şi m-am amuzat din nou la limbajul folosit.

Mi-a plăcut şi scena care a precedat actul sexual... Tipic Nina Marcu.

Admiraţie deosebită pentru tine scriitoareo!

Sofy

Ah, Doamne, Dumnezeule, ce bine că ai vegheat Tu, cu grijă părintească, asupra mea, copil rebel, şi ai convins-o pe doamna Sofy să nu mă "înţepe" prea tare! Să nu mă arunce la gunoi. Să nu mă scoată de la sufleţelul ei nobil, delicat şi sobru! Ce bine... Of, Sofy, draga mea, cu mâna pe inimă îţi spun că aveam emoţii. Şi mă gândeam - eram chiar mulţumită - că dacă mă treci clasa, sărutăm dreapta, cu plecăciune. Şi când colo, poftim, mă şi premiezi. Cu vorbe dulci, cu laude, cu aprecieri. Doamnă, sunt supra-onorată. Şi mulţumesc. Vai, săracele mele picioare cum mai tremură. Şi cred că nu de la gripă. Da, de limbaj - şi de limbaj - m-am temut şi eu că va frapa. Dar l-am folosit, pentru că, altminteri, nu mai era credibil întru totul episodul. Şi am vrut să fie, cum ar veni, de acolo. Am încercat să-ndulcesc limbajul, dar mai mult de atât nu m-am priceput s-o fac. Cât despre realităţile din ţara noastră, te asigur că ele, da, sunt unele dure şi inimaginabile. Acum vreo 15, 16 ani, ne-am dus, deghizaţi, mai mulţi colegi de la ziar, la unii care vindeau copii. (De fapt, în două rânduri, adică eu am fost protagonistă în ambele dăţi, restu' s-a mai schimbat). La propriu, vindeau copii. Pe nimica toată. "Măcar de-un televizor să ne iasă şi nouă" - zicea un nemernic de ăla. Ce-am văzut şi auzit la scursorile alea, m-a marcat pt multă vreme. Am filmat, desigur, cu camera ascunsă într-un stilou, ca să nu se prindă, totul. Şi am dat datele poliţiei. Cu adrese ale celor care vând copii. Cu nume ale celor care se ocupau de acte şi de "legalitatea" vânzărilor. Cu cine e băgat şi urmează să se mai bage. (Adică nume grele!) Cu tot. Adică documentarea noastră, destul de riscantă, de altfel, a fost beton. Beton armat. Puseserăm întrebări, primiserăm răspunsuri, le cântaserăm în strună, îi făcuserăm să spună şi laptele supt de la mamele lor, îi jucaserăm pe degete pe nemernici. Nu lipsea nimic pt o investigaţie de răsunet. S-a făcut un pic de vâlvă, de ochii noştri, apoi totul a intrat în uitare. Instanţa n-a considerat că datele noastre sunt concludente. Şi vânzările de copii au continuat. Ce apare în roman, nume, adrese, sunt reale. Sunt, da, bestii care-şi vând copiii! Pentru limbajul folosit în fragmentul împricinat, am luat, destulă vreme, notiţe de la cunoscători. Chiar aşa, cu creionul pe hârtie. Am scris, înmuiat în argou, un dialog în text, apoi am şters. M-am gândit că citesc şi părinţii mei. Şi soţul. Şi fiicele mele. Şi toată lumea care mă cunoaşte într-un anume fel. Şi am dat să continuu. Dar m-am blocat. Trebuia, era necesar - dacă tot mă documentasem atâta, măcar din cauza asta - să o dau în argou. Şi am scris din nou. Şi am lăsat. Nici pudibonzii, nici iconodulii, nimeni nu a leşinat. Ba, chiar am observat că a prins. Spre mirarea, şi totodată, fericirea mea. Asta cu tipic Nina Marcu nu e de rău, nu? Şi, greşit, Sofy: admiraţia nu e pt mine. E pt tine, care ai atâta răbdare cu mâzgălelile mele. Care mă laşi să fur din timpul tău. Care ai atâta generozitate, că o împarţi, bucuroasă cu mine. Care apeşi pe butoanele potrivite, ca să mă faci fericită cu ceea ce îmi spui. Şi îmi spui atâtea cuvinte frumoase. De la mine, pt tine, un mulţumesc. Ştiu, e banal el, aşa. Dar nu ştiu, serios, altul mai potrivit. Deci, mulţumesc, Sofy! 

 

Sofia Sincă a spus :

Poftim ce capitol important pierdeam! Tu ai tot zis câte ceva referitor la acest capitol, dar nu ai zis clar: Sofy ai citit?

M-ai dat gata cu acest text. Curpinde de toate: dragostea dusă şi la împlinire trupească, moment aşteptat, de cei doi dar şi de cititor, modul de a lucra a unui poliţist sub acoperire, începutul vieţii de cuplu a celor doi. Dar ce m-a frapat mai tare este limbajul scris de tine, mult colorat al interlopilor... M-ai ameţit, pur şi simplu. De unde ştii dragă asemenea expresii? Laşi impresia că ai trăit toată viaţa printre aceşti răufăcători. Cum ştii să le lofoseşti? Desigur aici e doar talent... Să treci de la limba literară la cea de mahala cu atâta uşurinţă şi înapoi...

Că ăla nu marcă banu’ pentru d-alea cu paranteze, care se spală în damigeană, de aschilambice ce e.

M-am amuzat, m-am întristat din păcate aflând încă o dată realităţi stupide care se întâmplă în ţara mea, şi m-am amuzat din nou la limbajul folosit.

Mi-a plăcut şi scena care a precedat actul sexual... Tipic Nina Marcu.

Admiraţie deosebită pentru tine scriitoareo!

Sofy

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)

ADA NEMESCU - poetă, artist plastic

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

MIHAELA POPA - poetă

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

important!

Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.

Activitatea Recentă

Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog Erezia clarului de lună a lui Costel Zăgan
cu 45 secunde în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog luna fugea odată cu mine a utilizatorului Ariana Zburlea
cu 1 minut în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog *** a lui Costel Zăgan
cu 7 minute în urmă
Maria Mitea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog când mama trebăluiește a utilizatorului Maria Mitea
cu 56 minute în urmă
Postare de log efectuată de bolache alexandru
cu 1 oră în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog când mama trebăluiește a utilizatorului Maria Mitea
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog când mama trebăluiește a lui Maria Mitea
cu 2 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 3 ore în urmă
Postare de log efectuată de Monica Pester
cu 5 ore în urmă
Maria Mitea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog you and i a utilizatorului petrut dan
cu 6 ore în urmă
Postare de log efectuată de Maria Mitea
cu 6 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ziua cârtiței a utilizatorului petrut dan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 7 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 7 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Singurătate a utilizatorului Dacu
cu 7 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat o discuţie la grupul
cu 7 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a contribuit cu răspunsuri la discuţia Ion şi a lui Mărie a utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU în grupul SATIRĂ, UMOR, EPIGRAME...
cu 7 ore în urmă
Chris a contribuit cu răspunsuri la discuţia Ion şi a lui Mărie a utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU în grupul SATIRĂ, UMOR, EPIGRAME...
cu 7 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor