Fragment 40 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

     ─ Înţeleg. Deşi mi-aş dori să nu fii atât de complicată. Şi tare mult aş fi vrut să mergem la ai mei. Ne aşteaptă toţi, fără excepţie. Chiar şi puradeii. Le-am spus deja tuturor despre tine şi sunt nerăbdători să te cunoască. 

     ─ Ce le-ai spus?

     ─ Adevărul. Că eşti jumătatea pe care am tot căutat-o până acum. Că eşti minunată, că eşti deosebită, că te iubesc. Că-mi pare rău că plec la doctorat şi te las... Chestii de astea...

     ─ Şi ei ce-au zis?

     ─ Ce să zică? Abia aşteaptă să te strângă-n braţe. 

     ─ Ce mincinos eşti!

     ─ Ba deloc. Dacă te iubesc eu, te iubesc şi ei.

     ─ O să ne strângem şi în braţe, la un moment dat. Ştii că e aşa. Şi ştii cu siguranţă că şi eu îmi doresc foarte mult să îi cunosc pe toţi. Să am, în sfârşit, familia pe care nu o mai am de atâta vreme. Dar să nu punem căruţa înaintea cailor. Hai, că trebuie să plec...

     ─ Te aşteaptă doctoraşul?

     ─ Nu ştiu, cred că da. Zice că am făcut excese de tot felul şi se miră că mai trăiesc. Câteodată îmi vine să zic, când îl ascult pe ăsta, că doreşte aşa, cu toată medicina lui, să-mi mănânce coliva.

     ─ Ce ştie el despre excese? Despre viaţă? Nu i-ai spus că eu sunt doctorul tău şi ştiu mai bine decât el ce trebuie şi ce nu trebuie să faci? Să nu-l pupi foarte tare, cum i-ai spus la sfârşitul discuţiei, căci fug de la serviciu, mă urc în maşină şi vin mintenaş peste voi. Nu pleci până nu mă mai pupi odată.

     Mă împrejmuieşte cu braţele lui puternice şi mă priveşte cu nesaţ:

     ─ Îţi stă super aşa, bronzată. Anul viitor trebuie să stăm două săptămâni la mare, ca să te ardă soarele şi mai bine. Poate mergem chiar în luna de miere la mare. Ştii ce cred? Că marea a secat toată şi s-au umplut ochii tăi cu verdele ei. Mă termini. Hai că te conduc până la poartă, dacă nu mai vrei să stai un pic.

     Îmi ia, ca la mare, mâna în mâna lui. Mi-o trag speriată, dar el mi-o apucă din nou şi mi-o ţine şi mai strâns.

     ─ Ce e? – mă-ntreabă. De ce te fereşti? Ţi-e ruşine cu mine?

     ─ Sigur că nu. Dar ţi-am spus că te vede toată lumea şi...

     ─ Lasă-mi mie grija asta. Tu doar nu-ţi mai smuci mâna dintr-a mea, că mă faci să folosesc de îndată cătuşele.

     ─ Ai şi cătuşe?

     ─ Am. Şi dacă nu eşti cuminte, chiar le folosesc. Dar spune-mi ceva: tu te simţi rău, de zice ăla că mai trebuie să-ţi facă ceva investigaţii?

     ─ Ei, mă simt rău... Nu ştii că aşa sunt doctorii ăştia? Dacă era după ei, eram cu florile pe piept demult. Ei mă dădeau moartă încă din noaptea accidentului. Ziceau că nu mai scap. Şi uite că trăiesc. Evident, n-au înţeles prea bine ce se întâmplă şi mă ţin în continuare sub observaţie. Ce, crezi că ei ştiu totul despre boli şi oameni? Pot să-şi explice de ce o boală la un om evoluează într-un fel şi la altul în alt fel? Eu nu cred că ei ştiu totul despre corpul omenesc. E şi ştiinţă, desigur, într-un mare procent, dar mai e şi noroc, mai e şi Dumnezeu, care vrea sau nu un lucru. Mie nu-mi scoate nimeni din cap că o mai iau şi medicii ăştia pe bâjbâite. Că nu au toate răspunsurile...

     ─ Dacă simţi că e o problemă, oricare, îmi spui, nu?

     ─ Cui altcuiva să spun? Mai am pe cineva? În tine mă văd ca-n oglindă. Pot să mint sau să păcălesc oglinda?

     Când am ajuns la poarta instituţiei, l-am întrebat:

     ─ Ne vedem diseară? Căci intenţionez să gătesc ceva special pentru tine şi să luăm împreună cea mai delicioasă cină din lume. Ca desert, m-am gândit deja la ceva mai sofisticat. Vreau să-ţi pregătesc o prăjitură de să-ţi lingi degetele.

     Răspunsul a picat greu peste mine, ca un bolovan de sare:

     ─ Sună al naibii de tentant. Mai ispititor decât orice ispită. Dar nu pot diseară. Sunt într-un filaj, legat de un caz. Şi, probabil că voi sta toată noaptea la pândă.

     Din mare cum era mai adineauri inima mea, s-a făcut mică. Atât de mică şi neînsemnată, că nici n-o mai simt în piept. S-a strâns toată. S-a chircit. Nici nu ştiu dacă mai e ceva din ea. Cine zicea că inima nu doare niciodată, când eşti bolnav de-o suferinţă a ei? Ce minciuni sfruntate... Doare al naibii. Doare mai ceva ca orice altă durere.

     Ce filaj, ce pândă? Nu cumva s-a împăcat cu Raluca aia a lui? Sau poate că e vorba despre alta. Muieratic cum e... Nu zicea şi Ispas? Atunci de ce mi-a spus şi acum că mă iubeşte, că vrea să mă ducă acasă la părinţii lui, că nu mai vrea să plece la niciun doctorat? Şi de ce continuă să mă ţină de mână, ca şi cum ar avea, într-adevăr, cugetul curat? Ce e în mintea lui? Ce e în sufletul lui? Poate chiar trebuie să facă o pândă. Doar are şi muncă de teren, nu stă numai în birou, cu nasul în hârtii. Mi-a spus chiar el. Dar ce mama naibii pândeşte? Pe cine? Şi nu poate să pândească altcineva? Trebuie să stea el, ditamai inspectorul principal în filaj? Ăştia, alde Ţeapă, pe care îi are în subordine, ce mai fac, dacă stă el la filaj? Cică e şef, nu? Să traseze sarcini subordonaţilor şi el doar să supervizeze operaţiunea asta de pândă. Poate să facă asta şi de acasă, de la mine, că doar de aia s-a inventat telefonul mobil, să ţii legătura cu lumea, cu apropiaţii şi cu subalternii. Nu e imperios necesar să fie el la filaj. Aşa mă gândesc...

     Nu, mă minte. E clar. Se duce să se întâlnească cu altcineva. În viaţa lui s-a strecurat altcineva. Dar când? Cum, dacă a fost tot timpul, în vremea din urmă, numai cu mine... Poate că o avea mai demult. O fi chiar blonda aia de Raluca.

     Avea dreptate Felicia când spunea că se va sătura la un moment dat să facă pe înţelegătorul de sfinte sclifosite ca mine şi va căuta în altă parte ceea ce eu nu-i dau. Dar tocmai hotărâsem să ascult sfatul prietenei mele. Să mă las în voia simţurilor. Să fiu a lui. Să se întâmple ce nu permisesem să se întâmple până acum.

     Nici nu mai contează. Ştiam eu că e prea minunat ca să fie adevărat. Şi el, şi tot ce se întâmplă. Am eu parte de lucruri minunate?

     Seara, singură în apartamentul meu, parcă mai singură ca niciodată, m-au mâncat mâinile să-i dau telefon. Am format numărul lui de zeci de ori şi tot de zeci de ori am închis înainte să se apeleze. Când am aruncat aparatul de nu s-a văzut, mi-am spus: „Ce proastă sunt! Cum să-l sun, dacă mi-a spus că face un filaj? Ce, eu sunt Raluca să-l controlez la fiecare pas? Aşa am ajuns? Şi, dacă e să mă mintă, mă minte şi dacă sun după el. Îmi spune că e nu ştiu unde şi nu ştiu ce face, dar el e cu vreuna în focurile dragostei. Parcă e mare filosofie să spui o minciună de genul ăsta. Nu se vede, nu se simte. Toată lumea minte la telefon”.

     Târziu, aproape de mijitul aurorei, când statuia lui Mihai Viteazul mă bântuia ca în aproape fiecare dintre ultimele nopţi, mi-a trimis un mesaj: „M-a prins răsăritul pe drumuri. Dar fără tine, el - şi nimic altceva – nu are niciun farmec. Mi-a rămas gândul la desertul despre care mi-ai vorbit. Dacă mai e valabilă invitaţia, pregăteşte-l pentru seara asta. Deşi, cinstit vorbind, la desert te-aş prefera pe tine. Cum, necum, voi încerca să ajung”. I-auzi... Drepţi să stai, Cătălina, că a zis poliţistul că POATE vine! A binevoit să coboare din înalturi pentru tine. Să-şi rupă din preţiosu-i timp ca să-ţi facă aşa favoare. Ce să înţeleg din asta? Că e un bun actor? Că face sacrificii pentru mine? Că joacă bine la două capete? Că, vai, dragă Doamne, cât de ocupat mai e el?

     Să aştepte el desert. Vezi să nu mă omor eu chiar de acum cu făcutul lui. Ce sunt eu? Pelerina pe care o aruncă pe umeri doar când vine ploaia? Vezi să nu!... Era mult prea frumoasă toată povestea ca să fie şi adevărată.

     Dar oare nu exagerez? Oare nu e sincer? Oare nu are, într-adevăr, probleme cu un caz, aşa cum mi-a spus? M-am învăţat să fiu eu centrul universului lui şi am uitat că mai are şi el o meserie, că mai sunt şi alţii care depind de el, că mai trebuie să şi muncească. Am uitat şi că mai are părinţi, fraţi, prieteni. Nu poate, n-are cum, e absurd, să fie în permanenţă numai cu mine. Poate că din cauză că vreau, îmi place, îmi face bine să fiu totul pentru el, mă simt trădată. Şi, ca să fiu sinceră până la capăt, cer într-un fel abia perceptibil şi pentru mine, ce dau: şi el a devenit, într-un timp relativ scurt, totul pentru mine. Mi-e frică să recunosc, dar a ajuns - nu ştiu nici când, nici cum – Dumnezeul meu. Fiecare gând e legat de el, fiecare vis, fiecare speranţă... El m-a făcut să procedez astfel, el m-a împins cu toate câte mi le-a spus şi mi le-a făcut, spre asta. Poate fac o blasfemie să-l compar cu Dumnezeu, însă nu am alt rost în lume acum în afară de el. Şi mi-a intrat, deşi nicio secundă n-am crezut asta, în toţi porii poliţistul ăsta. Nimeni nu contează pentru mine ca el. Nu mi-am imaginat că mă voi prinde atât de tare în hăţişul ăsta. Că voi rătăci, aşa de repede, prin acest labirint.

     Of... Nu mai vreau să mă gândesc la nimic. Şi aşa n-am putut să dorm toată noaptea din pricina gândurilor. Unde-o fi? Cu cine? De ce nu e cu mine? Aşa mi-au fluierat ore-n şir întrebările pe la urechi. Şi când am reuşit să pun geană pe geană, a coborât iar beleaua aia de domnitor de pe soclu şi a venit în visul meu. Şi mi s-a plâns iar – n-o mai avea şi pe altcineva căruia să-i spună păsurile lui? – că-i cade coada calului.

     Toată dimineaţa am fost pasivă. N-am vrut să-mi pese, şi nu mi-a păsat, de nimic. Ca să pot să ajung la starea asta, am plecat într-o „vizită” aparte: m-am dus cu flori şi lumânări la cimitir, la părinţii mei, pe unde n-am mai ajuns de atâta vreme. Când am ieşit din spital, în loc să aprind o lumânare, am fugit la mare cu poliţistul ăsta. Şi la mormântul lor nu a mai fost nimeni. Căci în afară de mine, nici ei nu mai au pe altcineva.

     M-am învârtit ore bune pe lângă cele două cruci. Le-am povestit părinţilor mei ce mi s-a întâmplat de când am fost ultima dată la ei. Am smuls cu mâinile goale fiecare fir de iarbă care a crescut printre straturile de flori. Am îngenunchiat şi m-am rugat cu toată tăria de care sunt în stare ca să găsesc, într-un fel sau altul, calea. Să mă inunde, aşa cum era doar pe vremea când eram copil cu părinţi, liniştea.

     De mai multe ori, în decursul timpului petrecut la cimitir, dar şi după acea, telefonul a sunat insistent. Pe ecranul lui mi-a apărut de fiecare dată acelaşi nume: Cristi Popa. Dar nu am răspuns, nu am vrut, niciodată. L-am lăsat să sune cât a vrut el şi mi-am văzut de treaba mea.

     La sfârşitul tuturor operaţiunilor numite mai sus, m-am simţit bine. Mult mai bine ca la venirea la cimitir. Şi, deşi mi-am spus cu fermitate că nu pregătesc nicio cină şi niciun desert, am zăbovit mai bine de o oră pe la piaţă şi diverse magazine de gen, alegând tot ce era mai bun pentru meniul pe care îl pritocisem în minte încă de ieri, când făcusem invitaţia. Când am ajuns acasă, nu am mai ieşit, ore în şir, din bucătărie. Cu simţ de răspundere, am pregătit cea mai specială cină din viaţa mea. Am umplut roşii cu salată de vinete şi ardei cu cremă de brânză şi mărar, am făcut rulouri de somon cu susan, am tocat ciuperci pentru o salată, am învârtit repede ceva pateuri cu carne şi ton, am făcut chiftele cu multă verdeaţă şi usturoi, apoi, după ce am ezitat între ciorbă de pui cu tăiţei de casă şi sărmăluţe în foi de viţă, le-am ales pe acestea din urmă, pentru care am păstrat smântână, am făcut îngheţata şi salata de fructe, am introdus, pe rând, checul aperitiv şi prăjiturile - o ruladă de ciocolată, albă ca zăpada şi o tartă cu piersici, am băgat apoi friptura - la cuptor, cu măr roşu şi vin alb. Seara am aranjat masa din sufragerie ca şi cum aveam un eveniment deosebit de întâmpinat. Am pus cea mai bună faţă de masă, am asortat cu ea şerveţelele, am scos paharele de cristal, am făcut cel mai încântător aranjament floral pe care eram în stare să-l fac. Toate platourile le-am aşezat cum m-am priceput mai bine, făcând deosebit uz de colorit şi forme. Astfel că toată masa era o explozie de verde, roşu, galben, alb, de parcă natura se mutase, dezmăţată, pe farfuriile noastre. A, am uitat să scot lumânărelele roşii, albe şi albastre pe care le-am cumpărat special...

     În timp ce priveam cu ochi critic dacă e totul în regulă, dacă mai trebuie pus sau dimpotrivă, luat ceva de pe masă, mă gândeam dacă nu cumva toate pregătirile astea le-am făcut în zadar şi el, din diverse motive, nu vine. E mai bine de o oră de când nu mai m-a sunat. Arunc un ochi spre ceas: e aproape opt. Oare ar fi bine să-l sun eu? Nici nu mă gândesc! El a trimis mesajul şi a zis că vine. Dacă a zis, poate vine. Cel puţin până acum, a fost om de cuvânt.

     Când soneria de la uşă zgâlţâie pereţii, fug să deschid, mai fericită ca niciodată. Dar nu e el, sunt doar nişte copii care îmi cer, ca şi-n alte rânduri, o cană cu apă. Li se face sete şi, ca să nu mai urce până la ei acasă, sună la mine. Mai ales că, dacă-i prind pe la uşi, părinţii îi opresc în casă, nu le mai dau voie să se întoarcă afară, la joacă.

     Când puştii se pregătesc să o ia la sănătoasa, după ce-mi mulţumesc pentru apă, îl văd urcând scările – da, câte trei le urcă, are dreptate tanti Ana - pe Cristi. E mai frumos ca niciodată şi mii de furnicături mi se răsfrâng din inimă până-n călcâie.  

     ─ O, zice când ajunge lângă mine, e minunat să fii aşteptat de femeia iubită chiar în prag. Nici în cele mai frumoase visuri nu mi-am imaginat asta. Îţi stă bine înconjurată de copii. Trebuie să mă grăbesc să-ţi fac cât mai repede vreo câţiva.

     Îmi întinde buchetul de trandafiri roşii şi sticla de vin alb, uşor nedumerit:   

     ─ Miroase tare bine la tine. De fapt, de când intri în bloc, se simte că cineva a gătit ceva special. Sunt mai multe arome şi nu ştiu să le identific.  

     Dă să mă ia în braţe, dar îl opresc:

     ─ Hai, intră, să nu mai stăm în uşă, că ne vede tot cartierul.

     ─ Eram îngrijorat. Te-am tot sunat azi şi nu mi-ai răspuns.

     ─ A fost telefonul pe silence şi nu l-am avut lângă mine.

     Minţeam sfruntat, minţeam cu neruşinare.

     ─ M-ai şi speriat. Altă dată, să faci bine să ţii telefonul legat de tine, căci mi-au trecut tot felul de gânduri prin cap. Slavă Domnului că nu s-a-ntâmplat nimic.

     ─ Am fost, o bună parte din zi, la cimitir, la mormintele părinţilor mei. Nu mai trecusem demult pe acolo şi, în afară de mine, nu mai trece altcineva. Am zăbovit mai mult şi nu am auzit telefonul.

     ─ Data viitoare când te mai duci, vreau să merg şi eu cu tine.

     Mă uit mirată la el şi nu înţeleg.

     ─ Vrei să mergi cu mine la cimitir? – îl întreb. De ce?

     ─ Pentru că vreau să ştiu unde sunt îngropaţi părinţii tăi, ca să le aprind şi eu o lumânare drept mulţumită pentru fata pe care au făcut-o. Vreau să ştiu unde te refugiezi tu de fiecare dată când vrei să fii singură numai cu ei. Vreau să îndrept şi eu un gând pios către ei. Nu înţeleg: e rău să vreau să fac asta, căci te uiţi la mine ca la maşini străine.

     ─ Nu, nu e rău. Sunt doar surprinsă. Dan nu a vrut, nu a simţit niciodată nevoia să facă asta. Când l-am rugat odată, mi-a spus că el n-are treabă cu cimitirul, nu calcă pe acolo. Zicea că morţii-s cu morţii şi viii cu viii.

     ─ Ţi-am mai spus, bărbatul ăsta al tău este un mare idiot şi un mare nemernic. Câteodată, îmi vine să-l dau cu capul de toţi pereţii. Dar dă-l încolo. Nu vreau să mai vorbim despre el. De ce stai la aşa distanţă de mine? Vino încoace.

     ─ Lasă... Acum ne aşezăm la masă. Intră odată.

     ─ Ok, şefa, cum ziceţi dumneavoastră. Primiţi complimente de la un umil subaltern? Pot să vă spun că sunteţi frumoasă? Vă stă foarte bine şi cu şorţ de bucătărie şi bonetă.

     În uşa de la sufragerie, se opreşte stupefiat. Aha... Bine... Îi urmăresc cu încântare figura şi aştept să văd ce urmează.

     ─ Wow... Ce frumuseţe!

     ─ Aşează-te aici! – îi indic scaunul din capul mesei.

     ─ Stai un pic, că sunt bulversat. Mai aştepţi pe cineva?

     ─ Da, pe rezident...

     Îi văd ochii îngustându-se a ciudă, a gelozie şi râd:

     ─ Glumesc. Pe cine să mai aştept, în afară de tine?

     ─ Adică ai pregătit toate minunăţiile astea numai pentru mine?

     ─ Exagerezi, Cristi. Am pregătit o cină pentru noi doi. Prima noastră cină acasă...

     ─ Niciodată n-am avut o aşa surpriză. Nimeni nu a pregătit pentru mine o masă ca asta. Aşa ornamente... Aşa bunătăţi... Aşa frumuseţe... Sunt copleşit. Vino încoace.

     ─ Stai jos aici cuminte şi nu mai spune nimic. Mă duc să aduc şi restul aperitivelor, că n-am apucat să pun tot.

     ─ Te ajut şi eu.

     Îi pun mâinile pe umeri şi-l împing înapoi pe scaun:

     ─ Nu, tu stai aci şi mă aştepţi. Te servesc eu. E momentul să te răsfăţ şi eu pe tine.

     După ce aşez şi restul platourilor pe masă, dau să mă duc în celălalt capăt al mesei.

     ─ Nţţţ, îmi spune. Nu-mi place să stai aşa, la trei kilometri de mine. Vino aici, lângă inimioara mea. Eu mă tot întreb dacă toate câte le văd ochii mei sunt de mâncare sau doar de decor. Că prea sunt frumoase. Acum înţeleg ce succes trebuia să ai cu torturile şi prăjiturile pe care le preparai pentru alţii şi despre care mi-ai povestit la mare. Eşti un talent înnăscut. Faci artă, fetiţo, tu nu găteşti ca toată lumea. M-ai dat gata.

     ─ Ok, asta şi era intenţia: să-ţi iau faţa şi să te las fără grai.

     ─ Ăsta e trandafir din şuncă presată? Şi ăsta e chec cu măsline şi carne? Când ai făcut tu toate astea? Ai răbdare să migăleşti aşa?

     ─ Nu am nicio problemă cu răbdarea, nici cu imaginaţia. Mă gândesc cum mi-ar plăcea mie să arate o farfurie cu mâncare, un platou, o masă. Şi le aranjez în consecinţă. Nu mi se pare că am făcut ceva ieşit din comun. Cred că toate femeile fac aşa în casa lor.

     ─ Eu nu cred. Azi toată lumea cumpără de la supermarket totul şi nu prea mai stau femeile pe la bucătărie, ca să pregătească astfel de delicatesuri. Şi, oricum, pentru mine n-a făcut nimeni niciodată aşa ceva.

     ─ Poate pentru că n-ai însemnat pentru nimeni ce însemni pentru mine.

     ─ Ce însemn pentru tine? Trebuie să-mi spui...

     ─ Îţi spun. Echilibrul. Liniştea. Nemărginirea. Speranţa. Puterea. Şansa. Cea mai mare şi mai curată iubire din lume. Regăsirea de sine. Viaţa. Totul. Nu, nu, nu... Stai pe scaunul tău şi lasă-mă în pace. Ţine-ţi mâinile acasă şi fii cuminte. Acum mâncăm, nu facem nimic altceva.

     ─ Ok, ok... Stau în banca mea. Dar două lucruri tot trebuie să fac: să-ţi spun că mă faci mai fericit decât mi-am imaginat că poate fi cineva şi să fac poze la toate minunăţiile astea. Cu tine, artista care le-ai pregătit, împreună.

     ─ Hai, termină, că mă faci să mă simt prost.

     ─ Nu, tu să termini. Toate astea şi tu trebuiţi imortalizate pentru veşnicie. Hai, zâmbeşte cum numai tu ştii să zâmbeşti.

     Ne-am aşezat la masă. El a aprins lumânărelele şi mi-a spus că mă iubeşte. Nu a încetat nicio clipă să se minuneze de toate preparatele. I-au plăcut, fără excepţie, toate.

     ─ Dacă o să mă ţii numai pe aşa bunătăţi, cu siguranţă o să fac burtă şi nu te mai uiţi la mine.

     ─ La condiţia ta fizică, la cât sport faci, e imposibil.

     A trecut astfel o vreme. Simt, mai mult ca niciodată, cum aerul e îmbibat, până la refuz, cu iubire. Şi, tot mai mult ca niciodată, sunt decisă, la sfârşitul mesei, să-mi las trupul în voia mâinilor lui, a buzelor lui, a trupului lui, pe care le-am detectat tânjind mai abitir ca oricând după mine. Mi se pare că a venit multrefuzata şi amânata clipă să devin una cu el. Să fiu a lui. Da, în noaptea asta se va întâmpla. Nu se mai poate altfel. Vom face, nebuneşte, dragoste. Voi adormi în braţele lui şi nu-mi va mai păsa de nimic.

     Cu regret că plec de lângă el, fie şi numai câteva clipe, m-am dus la bucătărie ca să tai prăjiturile şi să aduc salata de fructe şi îngheţata. Am auzit, cufundată cum eram în tunelul gândurilor, sunând telefonul lui. Nu am avut nicio presimţire, nu mi-am imaginat nimic în momentul ăla. Afurisita de intuiţie doarme pesemne, pe undeva, matoală de la vinul de adineauri şi nu mi-a aprins niciun beculeţ de avarie. Şi să mai am încredere în ea... L-am auzit pe Cristi scrâşnind o înjurătură printre dinţi, ceva cu mama mă-sii de situaţie, şi m-am întrebat ce s-a întâmplat. Aproape instantaneu, el a fost în uşa bucătăriei. Când i-am văzut chipul, m-am îngrijorat şi mai tare. Apoi tonul lui, negru, sec, m-a aruncat în cea mai cruntă deziluzie a vieţii mele:

     ─ Trebuie să plec. A intervenit ceva.

     O mulţime de întrebări mi se rostogolesc în gâtlej şi dau să ajungă pe buze. Dar opresc înghesuiala aceasta şi, cu o voinţă straşnică, nici eu nu ştiu de unde venită, tac. El se apropie de mine, îmi mângâie obrazul crispat şi nu ştie ce să spună, ca să mă aline puţin:

     ─ Nici eu nu voiam să plec. Jur că nu! Dar e o problemă de serviciu. E vorba despre un caz la care lucrăm mai mulţi de ceva vreme. Multă muncă, multă pândă, multe fire. Şi lucrurile au început să se precipite.

     Mă feresc de atingerea mâinii lui şi tac pe mai departe.

     ─ Zi ceva, te rog! Nu mă lăsa să plec aşa.

     Dar eu nu zic nimic. Nici măcar un cuvinţel nu exclam. E ca şi cum, subit, nu mai ştiu să vorbesc. Asta, cred, îl încurcă şi mai mult.

     ─ E o operaţiune de amploare, nu am cum să nu mă duc. Dacă aş putea să lipsesc, aş lipsi. Dar nu pot. Îţi promit că de îndată ce terminăm cu agitaţia pentru noaptea asta, vin urgent la tine. Aşteaptă-mă, căci vreau să gust prăjiturile astea delicioase şi tarta şi îngheţata. Şi pe tine. Mă întorc cât pot de repede.

     Mă pupă pe frunte, aşteaptă o aprobare de la mine şi se îndreaptă spre uşă. Îi spun înainte să apuce să pună mâna pe clanţă:

     ─ Nu te mai întoarce. Sunt obosită şi vreau să mă culc.

     Când am rămas singură, m-au cuprins furia şi deznădejdea. Nici nu ştiu care e mai mare. Aş sparge ceva, aş ţipa, aş da cu pietre în cineva. Nu fac nimic din toate astea. Pun mâna pe tăvile şi platourile cu prăjituri şi arunc tot conţinutul la coş. Apoi, răstorn şi bolul cu îngheţată în wc şi trag apa. Pun vasele acestea în chiuvetă şi, cu hotărâre, răsucesc yala. Ca hipnotizată, merg până la unul dintre fotolii şi mă trântesc în el cu capul în palme. Nici măcar nu pot să plâng, ca de atâtea alte ori. M-aş linişti, dacă aş boci un pic. Îmi bubuie capul de când mă tot întreb unde s-a dus, cu cine s-a-ntâlnit, ce face. Şi, deşi poate ar fi simplu de răspuns, eu nu vreau şi nu pot să admit nimic. Absolut nimic! Aşa mă prinde dimineaţa. 

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     Trec două zile şi nu mai schimbăm nicio vorbă. Nu vreau să-i răspund la telefon, cu toate că apelurile sunt mai dese decât cele de la gară, de la informaţii, nu vreau să deschid uşa de la intrare, asta deşi sună şi bate în disperare în ea, de-au auzit toţi vecinii. Degeaba insistă prin SMS-uri să mă lămurească în legătură cu plecarea intempestivă. Pe cele mai multe le şterg fără să le citesc. Nu vreau să se recompenseze faţă de mine, aşa cum zice. Pe mine nu că am stat în bucătărie să pregătesc ceva pentru el mă deranjează. Altele, cum zicea el odată, sunt apăsările mele. Altceva mă doare. M-am agăţat de el ca de singurul fir de pai care mă poate scoate la liman. De el am spus, nu de Şerban. La acesta, poate spre ruşinea mea, poate nu, nici nu m-am mai gândit. Habar n-am mai avut eu de logofătul Şerban Văcărescu. Nu mi-am mai pus de zile bune nicio întrebare despre el, nu mi-a mai păsat, nu a mai făcut obiectul interesului meu. Şi cât de disperată eram să mă întorc la el când am ieşit din comă.

     Cum e viaţa asta... Cristi mi-a intrat în suflet într-un mod aparte. Mi-am canalizat întregul eu către el. Şi descopăr că el are şi alte priorităţi. El nu e singur ca mine, el n-are angoase, el n-are probleme. El are prieteni, el are familie, are, poate, alte femei, el lucrează în poliţie. Nu sunt doar eu în viaţa lui. Mă doare ca dracu’ în piept. N-aş vrea să mă port aşa, mai e un pic şi pleacă, dar mă simt mai trădată decât am fost vreodată. Ce-a făcut Dan cu mine, nici măcar faptul că m-a dat jos din maşină şi a urcat-o pe alta, nu e nimic pe lângă ce-mi face Cristi.

     Iar sună la uşă. Aş vrea să fie el, aş vrea să pună mâna pe clanţa uşii, să apese şi să intre, căci de data asta e descuiat, nu ca ieri, când a apăsat, dar era încuiat, aş vrea... După insistenţa cu care ţine degetul pe sonerie ştiu că e el. Mă strecor până la vizor, ca să mă conving. Am avut dreptate. Ce simplu ar fi dacă ar împinge uşa. Eu sunt în spatele ei şi i-aş sări imediat în braţe. Dacă telepatia funcţionează, trebuie să înţeleagă ce-i transmit. Hai, iubitule, apasă afurisita aia de clanţă! Hai, ştiu că tu nu eşti Raluca, dar ţi-ai câştigat dreptul să deschizi uşa la mine acasă. Fir-ar ea să fie de uşă, dă-o de perete şi vino în braţele mele! Fă-o! Stăm unul în casă şi altul afară şi uşa asta blestemată e-ntre noi. Deschide-o, Cristi, deschide-o!

     Dar nu descâlceşte gândul meu şi n-o face. Pleacă. Iar eu nu am putere să trag de ea. În faţa blocului se uită spre apartamentul meu. Vrea să descopere vreo mişcare, vrea să înţeleagă. Îl privesc prin perdele şi prin fereastra deschisă şi simt, când îl văd că vrea să plece, că sângele-mi fuge din picioare şi mă prăbuşesc. Poate nici nu se mai întoarce. Tanti Ana apare nu ştiu de unde şi se lipeşte de el. O întreabă dacă m-a văzut, dacă ştie ceva de mine. Discuţia lor se aude prin geamul deschis ca şi cum aş fi şi eu prezentă la ea. Tanti Ana nu ştie nimic. Nici ei nu i-am deschis uşa, deşi şi ea m-a agasat cu insistenţele. Îi propune să mai urce ea odată cu el şi să mai bată amândoi iar la uşa mea. Poate s-ar întinde mai mult la peltea, dacă lui nu i-ar suna telefonul. Răspunde cu ochii pe perdeaua de la sufragerie şi înţeleg din cuvintele pe care mai mult le şopteşte, că trebuie să plece.

     Mă aşez în fotoliu epuizată. Zici că am alergat la maraton şi mi-a ieşit sufletul.

     Nu ştiu când a venit hoţeşte peste mine somnul. Mi-am dat seama că am adormit, când ţârâitul dement al mobilului m-a făcut să sar în picioare speriată. Poate e el... Nu, e Felicia. Şi mă descoase intrigată:

     ─ Ce mama dracului faci?

     ─ Ce fac?

     ─ Păi tu să-mi spui! Că sună ăia ca disperaţii la mine. Parcă i-a lovit strechea pe amândoi şi vor să ştie unde eşti şi ce faci.

     ─ Care amândoi?

     ─ A, nu ştii? Sărăcuţa de tine... Nu ştii... Cristi şi Mihai...

     Aoleu, aşa e: şi rezidentul m-a tot căutat zilele astea. Vrea şi el să fac un consult la tomograful de la spital, ca să vadă că totul e în regulă. Are şi ăsta un fix. Îi spun că n-am nici pe dracu’ şi nu pricepe.

     ─ Mă lămureşti odată? Catadicseşti atâta lucru? Ce faci de nu le răspunzi ălora? Ai agenda prea plină şi n-ai timp de ei?

     ─ Să ştii că n-am chef de discuţii. Nici măcar cu tine.

     ─ N-ai chef tu de nimeni şi de nimic. Am priceput asta. Dar n-ar fi mai bine să le spui tu cu guriţa ta şi ăstora? Mi se pare că e mai corect aşa, să-i trimiţi tu la toţi dracii, dacă aşa vrei, decât să mă ia fiecare pe mine de avocat. Ce sunt eu? Poşta voastră?

     ─ Da’ tu unde eşti?

     ─ Nu ţi-am spus că vin la rude la Râmnicu Sărat? Ai uitat?

     Da, uitasem. Numai la Felicia şi neamurile ei nu mi-a stat gândul în vremea din urmă.

     ─ Eu nu vreau să te bârâi la cap, că-mi imaginez că o fac cei doi. Dar spune-mi atât: eşti bine?

     ─ Ce vrei să-ţi zic? Nu am niciun fel de crize, respir, îmi bate încă inima, nu mi s-a dus nimic la cap, încă mai trăiesc. Ai zice că sunt bine, nu?

     ─ Şi dincolo de asta, eşti?  

     ─ Doar n-oi vrea să-ţi povestesc la telefon întreaga epopee. Când vii în oraş, vorbim.

     ─ Bine. Măcar să le spun băieţilor că nu s-a întâmplat nimic. Un singur lucru vreau, totuşi, să-mi explici: hai, cu Mihai Stoian, treacă, meargă, înţeleg că nu-i răspunzi. Nu ar fi prima dată şi nici ultima. Dar Cristi Popa? Aici am eu o mare nebuloasă. Pe asta aş vrea s-o pricep. Cum e?

     ─ Vorbesc serios, n-am chef să vorbesc cu nimeni despre nimic. Mai ales la telefon. Când vii, îţi povestesc tot. Recrează-te la rude, încarcă-ţi bateriile, distrează-te şi vorbim când te întorci. Nu-ţi face griji, că nu e nimic ireparabil. Adică aşa sper. Şi sunt bine.

     Pe seară, am vorbit, tot la telefon, căci telefonul face parte din cotidian, cu rezidentul. Am hotărât ca a doua zi să vină să mă ia, ca să fac afurisitul ăla de control. Să-i iasă şi ăstuia din grijă.

     Se-ntunecase şi afară şi în casă, unde nu m-am învrednicit să aprind lumina, aşa cufundată cum stau de ore întregi în fotoliu, când în uşă s-au auzit iar bătăi. Am tresărit, dar nu m-am mai ridicat din locul unde stau chircită, ca să mă conving că e Cristi. Ştiu că el e. I-am auzit mai apoi paşii pe scară şi, la scurt timp, strigătul de jos, din faţa ferestrei:

     ─ Ştiu că eşti în casă. Ştiu că eşti supărată. Nu vreau decât să vorbim. Atât, să vorbim! Merit o explicaţie. Şi dacă nu vrei să mai continuăm, aşa facem. Dar trebuie să vorbim. Şi te asigur că vom vorbi! Mâine dimineaţă mă întorc înapoi.   

     Doamne, a înnebunit! Cum să strige ca dementul în faţa blocului? Cred că a auzit tot Ploieştiul. Da, fără îndoială a auzit… Or fi ştiind vecinii cine e şi la cine a urlat de nebun? Cum mai scot eu capul în lume?

     Pe de altă parte, are şi el dreptate. Cum naiba să ia legătura cu mine, dacă nu-i deschid uşa, nu-i răspund la telefon, nici la SMS-uri? Trebuie să se răsufle şi el într-un fel. Poate că n-ar mai trebui să stau chircită în fotoliu, cum stau de două nopţi şi să mă duc în pat, să mă întind ca oamenii. Căci, aşa cum a afirmat, în noaptea asta nu se mai întoarce. Ziua mă caută, e liber. Nopţile sunt ale lui, ale alteia, ale poliţiei, cine dracu’ mai ştie ale cui sunt în ultima vreme?

     Dimineaţa a sunat doar o singură dată şi, nerăbdătoare, dar îmbufnată, i-am deschis uşa. M-am dat în lături şi l-am lăsat, fără niciun cuvânt, să intre. Îl observ cu coada ochiului că e şi el supărat. Cătrănit. Mâhnit. Furios. În ordinea asta. Şi cred că mai sunt şi alte epitete. Se postează în mijlocul holului şi-mi spune fără altă introducere:

     ─ Mă bucur că ai decis să deschizi. Vreau să vorbim.

     Şi eu care mă aşteptam să mă ia în braţe, să-şi ceară scuze, să mă împace... Dar uite ton autoritar la el! De parcă e la poliţie...

     ─ Ei, uite că eu nu vreau...

     ─ De ce nu vrei? Trebuie să ne lămurim în câteva probleme. 

     ─ Nu vreau şi nu pot să vorbesc cu tine. Şi nu trebuie să dau explicaţii nimănui pentru ceea ce nu vreau sau nu pot să fac şi să spun.

     ─ Vreau să-mi spui ce s-a-ntâmplat, că am căpiat încercând să mă dumiresc.

     ─ Vrei, tu vrei mereu câte ceva. Şi, ce dacă vrei? Crezi că eşti Dumnezeu să-ţi impui vrerile în fiecare moment? Cine spune că toţi ceilalţi trebuie să facă numai ce vrei tu?

     ─ Dincolo de vrerea mea, cere situaţia să vorbim, să ne clarificăm, să înţelegem. N-ai auzit de comunicare?

     ─ Dar tu n-ai auzit de onestitate? De încredere, de cuvânt, de tras plasa?

     ─ Da, e cum am bănuit... Hai să luăm loc undeva şi să discutăm, că pic din picioare.

     ─ Nu luăm niciun loc şi nici nu vorbim. Eu trebuie să plec.

     ─ Unde pleci?

     ─ E problema mea unde plec. N-am de ce să-ţi dau socoteală.

     ─ Ok, nu-mi da atunci! Dar vreau să vorbim.

     ─ Ţi-am spus că nu avem nimic să ne spunem. Eu, cel puţin, nu am nimic de vorbit cu tine. Şi am crezut că am fost suficient de explicită.

     ─ Foarte bine, încăpăţânato, nu-mi spune nimic. Dar ascultă-mă, că eu am de vorbit cu tine şi vreau să vorbim chiar acum.

     Îi fac cu mâna un semn care vrea să însemne să-i dea drumul. Dacă trebuie, ascult. Ce să mai fac? Stăm amândoi în mijlocul holului şi am pus toţi lunetiştii din dotare să tragă de pe acoperişuri în tabăra adversă. 

     ─ Am întors situaţia dintre noi, zilele astea, de când nu mai vrei să vorbeşti cu mine, pe toate feţele. Şi nu pot să fie decât două explicaţii pentru supărarea ta subită. Prima e că te-ai supărat pentru că a trebuit să plec în seara aia mirifică. Dacă tu crezi că eu am vrut să plec, greşeşti mai rău decât în toată viaţa ta. Era ultimul lucru pe care doream să-l fac. Eram mai fericit şi mai mulţumit decât toţi bărbaţii din lumea asta. Şi am crezut că ai înţeles că simt aşa. Dar după cum ştii, lucrez în poliţie. Şi aşa cum ţi-am explicat, asta e munca de poliţist, fir-ar să fie, şi te pot chema unii şi în miez de noapte sau în toi de sărbătoare undeva, în oraş sau în judeţ, pentru că se întâmplă ceva şi e nevoie de tine acolo. Am plecat nu pentru că aşa mi-a tunat mie, ci pentru că a intervenit o urgenţă. Şi m-am dus la un caz al dracului de complicat, care îmi solicită atenţia de mai multă vreme. Nu numai mie, ci şi altora. Ne-am angrenat într-o acţiune care presupune, pe lângă mulţumirea care va urma, şi multe sacrificii. Am ales, ca şi colegii mei, să le fac. Deci, cum ar spune Ţeapă, am fost la un caz, legat de munca mea, nu la o femeie, cum mă gândesc că a trecut prin căpşorul tău. Cum aş fi putut să plec de lângă tine şi să mă duc la dracu’, la alta? Zi şi tu, după ce te gândeşti un pic logic. 

     ─ E problema ta unde ai fost. Eu nu ţi-am cerut nicio explicaţie.

     ─ Evident, tu nu ceri explicaţii, tu tragi concluzii. Dar te rog să mă asculţi mai departe. Asta cu plecatul este una dintre ipoteze. Înclin să cred că ar fi mai aproape de adevăr. Dar şi a doua poate fi plauzibilă: ne-am apropiat, noi doi, aşa cum ai remarcat de câteva ori, foarte mult. Eu am crezut că aşa e firesc. M-am lăsat purtat de sentimente şi te-am târât şi pe tine în vârtejul ăsta. Am uitat că îţi promisesem că vom fi numai prieteni şi te-am tratat ca pe o iubită, ca pe femeia vieţii mele. Poate te-am speriat. Poate chiar nu eşti pregătită să te arunci în aşa vâltoare. Poate angoasele tale sunt mai serioase decât am crezut. Poate că relaţia cu acel Şerban Văcărescu e mai importantă pentru tine. Dacă e aşa şi, ca prostul, te-am canalizat pe culoarul pe care voiam eu să fiu împreună cu tine, îmi pare rău şi chiar te rog să mă ierţi. Dar se poate remedia grabnic şi asta: putem să fim numai prieteni. Dacă asta te agasează, te disperă, îţi provoacă spaime sau greaţă, nu mai pun mâna pe tine, nu te mai ating, nu te mai pup, nu-ţi mai spun cuvinte calde, nu mai fac nimic din ce face un bărbat cu femeia pe care o iubeşte. Suntem doar doi prieteni şi atât. Cum eşti, să zicem, cu Ţeapă. Şi dacă nu vrei să fim nici atât, trebuie doar să-mi spui şi mă duc dracului în durerea mea, învârtindu-mă. Te las în pace, dacă asta vrei.

     Ce proşti sunt bărbaţii! Ce proşti pot să fie! Sau, mai ştii, n-or fi fiind toţi, dar ăsta care stă în faţa mea şi dă din gură ca deşteptul, e prost de bubuie, e prost cu crăci. Auzi ce concluzie a tras el... Cât de departe e de adevăr... Şi eu ce femeie rănită sunt!

     ─ Nu trebuie să-mi răspunzi în clipa asta, îmi spune, care dintre cele două ipoteze te-a supărat. Îmi vei răspunde când vei socoti, dacă vei socoti, de cuviinţă. Acum am venit la tine pentru că eram îngrijorat şi intrigat, dar şi să te iau ca să mergem la Văcăreşti, aşa cum am convenit mai demult, când puteam să vorbim ca oamenii.

     ─ Eu nu pot să merg la niciun Văcăreşti. Am o treabă.

     ─ Ce treabă ai?

     ─ O treabă... Mă duc la spital pentru un control la tomograf.

     ─ Ok, merg cu tine.

     ─ Nu, nu mergi deloc cu mine. Nu ţi-am cerut asta şi nu vreau s-o faci.

     ─ Dar eu vreau...

     ─ Dar contează doar ce vrei tu? Ce, eşti tatăl meu ca să mă duci de mână?

     ─ Mă faci să înţeleg că ar fi a doua variantă dintre cele expuse cea care te-a supărat. Dacă e aşa, nu mai ştiu ce să zic sau să fac. Bine, cum vrei tu...

     Cineva sună, poate salvator, la uşă. E, cu siguranţă, rezidentul şi mă bucur mai mult ca niciodată că a picat taman acum. Deschid cu repeziciune şi îi zâmbesc lui Mihai Stoian cu toată faţa. Ca şi cum nici nu mi se mai învârtea roata de la bicicletă, dacă nu venea mai repede. El intră pe hol, lângă noi, vesel, zâmbitor, spre deosebire de noi care avem nişte feţe lungi, de înmormântare, dă mâna cu Cristi şi mă îmbrăţişează cu multă prietenie – poate şi cu dragoste, nu ştiu, dar aşa aş vrea să pară - pe mine.

     ─ Mamă, ce bronzată şi ce frumoasă eşti! Ai stat numai în soare, după câte se vede... Cum nu te-ai gândit tu că aşa ceva poate să-ţi facă rău? Şi, hai, tu, după atâta stat în spital, nu te-ai gândit, dar fericitul cu care ai fost? Căci presupun că ai fugit acolo cu un bărbat... La cât eşti de bronzată, mă îngrijorez şi mai tare de capul tău. Lasă că mergem acum la aparat şi vedem ce s-a întâmplat. Domnu’ poliţist tot cu ancheta?

     Cristi îşi descleştează o clipă fălcile şi răspunde evaziv ceva, de n-a-nţeles nici doctoraşul, nici eu ce-a vrut să spună. Parcă a zis da? Parcă a zis nu? Sau poate nu ştiu? Apoi mi se adresează:

     ─ Şi cu Văcăreştii ce facem?

     ─ Ţi-am spus că nu merg la niciun Văcăreşti. Mă duc la spital să văd care e starea sănătăţii mele, la momentul acesta, după atâta agitaţie şi după atâtea emoţii.

     ─ A, mergem deja? – se miră Stoian. Foarte bine, pentru că abia aştept să-mi povesteşti cu lux de amănunte tot ce ai mai făcut de când nu ne-am mai văzut. Mi-a fost dor de tine, Cătă. A... Ai terminat cu declaraţiile către domnul poliţist, nu? Ca să nu plecăm fără să lăsăm treburile în deplină ordine şi legalitate... 

     ─ Da, mergem, desigur. Şi mie mi-a fost dor de tine.

     Pun, ferm, mâna pe clanţă şi-l privesc pe Cristi, care are acum faţa mai impasibilă, mai implacabilă ca niciodată.

     Mă sfredeleşte cu ochii lui negri şi mă întreabă:

     ─ Să înţeleg că ai ales? Te duci la spital?

     ─ Da, mă duc la spital.

     ─ Ok. Atunci mă duc eu singur la Văcăreşti.

     Coborâm toţi trei. Mihai vorbeşte fără întrerupere şi dacă ar fi să fiu maliţioasă, aş spune că vorbeşte mult şi prost. Cristi tace cu buzele încleştate. Eu nu mai ştiu pe ce lume trăiesc. Ne despărţim în parcare, în faţa celor două maşini. Eu plec cu rezidentul, el pleacă singur. Mă uit cum demarează în trombă şi-mi simt mai pustiu ca nisipul mării în plină iarnă, sufletul. Doctoraşul continuă să trăncănească despre posibilele probleme medicale pe care aş putea să le am la momentul ăsta, despre tratamentul la care s-a gândit deja el, despre faptul că poate ar trebui să mă internez din nou, câteva zile, la spital. Înregistrez toate acestea fără entuziasm, fără plăcere, fără atenţie. Nu pot să mi-l scot din minte pe Cristi - cum s-a urcat tăcut în maşina lui, cum m-a privit cu profundă tristeţe - care m-a lăsat în momentul acela să fac propria alegere. Acum nici nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut să facă presiuni asupra mea şi să mă convingă de faptul că greşesc sau îmi place că mi-a lăsat puterea de decizie. Doamne, e prima oară după ceva timp când am plecat undeva cu altcineva, nu cu el. Să mă pici cu ceară şi nu pricep de ce am făcut-o, de ce m-am purtat aşa, de ce am fost cu bună intenţie dură şi necioplită, când nu-mi doream nimic mai mult decât să mă ia în braţe şi să terminăm cu prostia asta.

     Rezidentul parchează maşina în curtea spitalului şi-mi face semn să intrăm în interiorul acestuia. Urc câteva scări şi mă opresc.

     ─ Ce e? Ai obosit? Ţi-e rău?

     ─ Nu, Mihai, nu-mi e rău. Dar trebuie să mă duc la Văcăreşti.

     ─ Ce-i prostia asta cu Văcăreştii? Ce vrei să faci acolo?

     ─ Am o treabă. Şi e urgent. Trebuie să plec.

     ─ Stai, Cătă! Şi tomograful?

     ─ Facem altă dată controlul ăla. Că nu pleacă tomograful din spital.

     ─ Dar e vorba despre tine... La câte excese ai făcut, cred că se dă aparatul peste cap de tot. Şi trebuie să remediem problema asta.

     ─ Altă dată. Acum trebuie să mă duc la Văcăreşti.

     ─ Fir-ar să fie de Văcăreşti... Ce e aşa de important la Văcăreştii ăştia, de renunţi la a afla cum stai la capitolul sănătate pentru ei? 

     Cobor scările în fugă şi-i strig lui Stoian:

     ─ Facem şi controlul ăla într-o zi. Îţi promit. Pa, vorbim...

     Nici nu-mi pasă că bietul rezident nu înţelege nimic. Nu-mi pasă nici că, cine ştie, poate are dreptate şi am oarece probleme. Fug spre poarta spitalului, de parcă mă aleargă fantomele. Scot cu mişcări precipitate telefonul şi îl sun pe Cristi.

     ─ Da – răspunde el după mai multe ţârâituri, ce este?

     ─ Unde eşti?

     ─ Nu ştii unde sunt?

     ─ Nu, de unde să ştiu?

     ─ Păi, nu ţi-am spus că plec la Văcăreşti?

     ─ Da, mi-ai spus, dar de unde să ştiu eu unde te afli în momentul ăsta? Că nu dau în cărţi...

     ─ Sunt pe drum, undeva aproape de marginea judeţului Prahova.

     ─ Aşa de departe? Cu cât ai condus?

     ─ De ce m-ai sunat?

     ─ Mă gândeam că n-ai ieşit încă din oraş. Dacă n-ai fi ieşit, aş fi mers cu tine la Văcăreşti. 

     ─ Ai terminat cu consultul?

     ─ Nu contează. Te-am deranjat?

     ─ Unde eşti acum?

     ─ La poarta Spitalului Judeţean.

     ─ Stai acolo. Vin să te iau. Nu întârzii mult. Ajung în vreo 20 de minute. Sper, cel puţin. Depinde de trafic.

     Îmi vine să ţip de fericire. Aştept şi o oră. Şi trei. Şi cât e nevoie. Numai să vină. Vreau să vină. Poate reuşim amândoi să trecem peste încrâncenarea asta nefondată dintre noi. Totul era atât de frumos şi deodată... Poate că numai eu sunt vinovată. Poate? N-o fi fiind chiar sigur acest lucru? Nu am vrut, nu am putut să accept că el mai are şi altceva de făcut decât să stea după fundul meu în permanenţă.

     În seara aia, când l-au chemat „sub steaguri” – dacă e aşa – în loc să arunc prăjiturile la coş şi să fac pe ofensata, trebuia să tai câteva bucăţi şi să i le dau să le mănânce mai târziu, când avea el timp. Nu a fost întemeiată cătrănirea mea. Exact ca văcarul pe sat m-am supărat şi eu. Îmi bat joc de viaţa mea singură. Cum să fi vrut să plece el, de bună voie, când era de-a dreptul topit de tot şi de mine? Nici lui nu i-a venit uşor să mă lase şi să se ducă. Oh, că proastă mai sunt... Cum dracu’ sunt plămădită, din ce, de mă îndoiesc de un asemenea om? Nu mi-a dat el toate dovezile de dragoste pe care a visat şi n-a visat inima mea să le primească? Nu mi-a explicat clar ce însemn pentru el? Nu m-a înţeles în nebunia mea cu făcutul dragoste, înainte de finalizarea divorţului şi terminarea nebuloaselor cu Şerban? Nu mi-a dăruit toată lumea lui? Nu a renunţat la Raluca şi la orice femeie pentru mine? Nu mi-a spus că vrea să mă aibă lângă el tot restul zilelor? Nu a făcut pentru mine ce n-ar fi făcut niciun bărbat şapte vieţi de acum încolo? Cât pot să fiu de proastă! De ce n-am avut încredere în el? Nu toţi bărbaţii sunt la fel ca Dan şi nu am nicio scuză să spun că sufli şi-n iaurt, după ce te frigi cu ciorbă. El nu merita să mă port în halul ăsta cu el. M-a durut poate şi faptul că plănuisem, după atâta timp, să fiu a lui şi el a plecat. A trebuit să plece. Cum mi-am permis eu să-i calc inima în picioare? Cine sunt eu? Nu mă ridic, în veci, la înălţimea lui, darmite să-l mai şi depăşesc vreodată. Eu, dacă aş fi în locul lui, nici nu m-aş mai uita la mine. M-am purtat mai mult decât prosteşte. Nu se poate să mai continuu cu asta. Nu el e vinovatul. Nu are de ce să-şi ceară scuze el, aşa cum am aşteptat în dimineaţa asta, când am stat de vorbă, să facă. Eu am greşit, prin faptul că nu am avut încredere în el. Şi-n mare păcat am mai căzut.

     Când a oprit maşina lângă mine, m-am urcat fluturând în suflet steagul alb al păcii şi reconcilierii. Cred că am şi zâmbit. Dar el are tot faţa crispată şi privirea tristă, ca în parcare, când am plecat cu rezidentul. Parcă toţi norii din lume s-au adunat în ochii lui. Aproape că nu se uită la mine, când porneşte maşina. Tace. Şi, cu inima ghiftuită de suspine nescoase încă din rărunchi, tac şi eu. Îmi vine să plâng. Nici nu ştiu ce mă doare mai tare: sufletul meu pustiit sau sufletul lui îngenunchiat. Într-un sfârşit, mă întreabă:

     ─ Cum a fost controlul?

     ─ N-am mai făcut niciun control.

     ─ Am înţeles. Ai preferat să afli mai multe despre Şerban Văcărescu.

     Îmi vine să-i dau una. De asta am vrut eu să vină să mă ia de la spital? Pentru Şerban Văcărescu?! Şi ce speră el să aflăm, dacă facem drumul ăsta? Eu, personal, sunt sceptică. Şerban Văcărescu nu apare în nicio cronică, alături de Mihai Viteazul. Poate nu l-a amintit istoria, poate el nici n-a existat. Poate totul a fost plăsmuirea minţii mele bolnave. Nu ştiu, poate acolo, în localitatea dâmboviţeană după care Şerban şi-a luat numele, există ceva înscrisuri. Şi dacă există? Cu ce mă ajută ele pe mine acum? Priorităţile mele, cel puţin aşa cred, s-au mai schimbat între timp.

     Poate că ar trebui să mă gândesc cu toată seriozitatea la ceea ce vreau eu de la viaţa asta. Şi într-un caz, şi în celălalt, este vorba despre un vis. Numai că, visul e într-un fel când vorbesc despre Cristi, într-altul când mă gândesc la Şerban. Net avantajat este, fără doar şi poate, primul. Numai că el, acum, tace şi nu face niciun gest către mine. Aproape că nici nu mă priveşte. Ce simplu ar fi dacă mi-ar arunca o uitătură ca până acum, una singură. În ce mă priveşte, nu îndrăznesc să fac acest prim pas, deşi sunt conştientă că eu sunt de vină. Şi cred că, deşi îmi doresc, nici nu pot s-o fac. Pun frână la gânduri, când văd că opreşte maşina în faţa unui popas. Mă grăbesc să întreb:

     ─ S-a întâmplat ceva?

     ─ Nu, nu s-a întâmplat nimic. Doar că sunt foarte obosit şi dacă nu beau o cafea, îmi cade capul pe volan. Hai să intrăm să vedem ce luăm.

     ─ Nu, eu nu beau cafea. 

     ─ Nici n-am zis de cafea, în ceea ce te priveşte, căci am văzut că nu te lasă doctorul să mai bei. Dar un suc cred că-ţi dă voie.

     Simt înţepăturile lui şi vreau să-i spun că puţin îmi pasă mie de ce zice doctorul, dar tac. El ia tăcerea mea ca pe răspunsul pe care, de fapt, nu voiam să-l dau. Poate că e mai bine, aşa stând lucrurile, nici să nu intru cu el în local. Şi-i spun că nu vreau nimic.

     ─ Ok.               

     Îmi cade faţa când văd că se dă jos din maşină şi intră singur în local. Nici nu mai văd bine de supărare. Iese după o vreme, cu două pahare de unică folosinţă în mână şi cu două sticle de apă minerală. Îl văd cum îşi târăşte paşii cu greu, ca un om bătrân. E, într-adevăr, obosit.

     Când intră în maşină, îi surprind şi ochii plesniţi de roşeală şi tulburi, ca marea furioasă. Îmi vine să mă-ntind până la el şi să-i sărut privirile înnegurate. Dar, deşi am fost botezată curajoasa, nu am pic de curaj. Nu pot nici măcar să-i prind mâna când îmi întinde un pahar dintre cele două şi o sticlă de apă minerală. Parcă am plumb în oase, aşa nu se mişcă afurisitele astea de încheieturi.

     ─ N-au ăştia aici mai nimic, îmi spune. M-am gândit că, totuşi, vei bea, împotriva tuturor prescripţiilor şi restricţiilor, un nes cu mine.

     ─ Nu ţi-am spus că nu vreau nimic?

     ─ Ba da, mi-ai spus. Dar mi-am zis că acesta de acum poate fi unul dintre ultimele pe care le bem împreună. Dacă nu chiar ultimul...

     Mă înfior. Adică îmi dă papucii? Iau paharul şi, ca şi el, beau conţinutul în tăcere. Ce crunt bubuie liniştea asta în urechi... Doamne, cum am ajuns aici? Mai mult şi mai bine ca oricine, eu sunt cea care ştie răspunsul.  

     Văcăreşti... Ai zice, trecând pe lângă aceleaşi cârciumi, pe lângă aceleaşi case, pe lângă acelaşi cămin cultural, existente mai peste tot în România, o comună obişnuită. Dacă n-ar fi parcul cu arbori seculari - mă rog, ce-a mai rămas din el - şi ruinele bisericii strămoşilor Văcăreşti, nu s-ar diferenţia de celelalte localităţi rurale.

     Cristi opreşte maşina, după ce întrebăm prin sat, la ruinele conacului de odinioară. E impropriu spus şi ruine, căci pe toată întinsoarea asta nu descopăr, cu toată bunăvoinţa de care sunt în stare, decât trei rămăşiţe de ziduri. Nu departe de locul unde ne aflăm - şi pe care nu ştim sigur dacă putem să păşim, căci ne gândim că o fi fiind, poate, proprietatea cuiva – se aude curgând leneşă, ca un fir de fuior, o apă curgătoare. Printre copaci şi printre cioturi pasc răzleţe, ca la ele acasă, câteva oi. Mai încolo, fără să se amestece cu ele, nişte biete gâşte şi trei cai.

     Câţiva copii se joacă „Leapşa” şi se ascund pe malul apei sau printre copaci. Îl întreb pe unul grăbit - „mă duc, că mă scuipă Fănel” - dacă asta e tot ce-a mai rămas din conacul Văcăreştilor sau mai e şi în altă parte ceva, vreo rămăşiţă, vreun conac poate în întregime. Băiatul se uită nedumerit şi strigă din rărunchi către partenerii de joacă:

     ─ Piua, piua...

     Şi către noi:

     ─ Aici e conacul. Nu se vede după parc? Aici a fost parc mare, mi-a spus mie tataie. Erau copaci mai mulţi, dar i-a mai tăiat lumea pentru lemne. În fiecare iarnă mai taie câte unul câte un arbore de ăsta secular. Că e lumea săracă. De asta s-au şi dus mulţi la muncă în Spania şi Italia, ca să poată să aibă bani de pâine în fiecare zi. Şi de la mine din clasă au rămas mulţi copii singuri. Înainte, lumea era mai bogată. Zău... Păi boierii Văcăreşti aveau şi păuni în parc. Şi conacul era mare, mare de tot. Şi slugile stăteau tot la conac, dar în altă aripă. Acum nu mai e nimic. Zidurile alea negre au fost ale bisericii.

     Înţeleg, după graba copilului de-a se întoarce la zbânţuială, că nu mai ştie altceva. Cum să mă lămurească despre Şerban Văcărescu, dacă nu a zis nimic nici de poeţii Văcăreşti, care sunt mai cunoscuţi, ori de Elena Văcărescu, descendenta lor?

     O pornim pe domeniul de odinioară. Printre noi doi trece tractorul cu combină legată de el. Nu mă ia de mână, ca altădată, nu mă ţine strâns, nu mă trage lângă el. Poate că acum şi aici nu ar trebui să-mi mai pese. Sunt, cum nici nu mi-am imaginat, la conacul Văcăreştilor.

     Spre locul acesta am plecat după nunta cu Şerban. Aici trebuia să ajungem şi să mă lase în grija mamei lui, ca el să se întoarcă la luptă, lângă Mihai Viteazul. Poate că acum a venit momentul, pe locurile astea, să găsesc, cum zicea Felicia, starea. Poate că aşa vrea Dumnezeu: să sfârşesc o epopee, cea cu Cristi, şi să mă întorc la cea începută, pe timpul comei, cu Şerban. Poate că aici şi acum a venit clipa crucială pe care am invocat-o şi am aşteptat-o cu ardoare. Poate că e timpul pentru răspunsuri la toată pleiada de întrebări.

     Mă trec, din creştetul capului până în călcâie, fiorii. Poate vine curent de la râul care curge alături. Fac paşi înceţi prin iarba mâncată de oi şi cai, ba şi de gâşte, pe care le văd zburătăcind spre apă, a parcului.

     Ce semnifică locul ăsta pentru mine? Ce ar trebui să simt când iarba îmi musteşte delicat printre picioare? Cunosc, oare, copacii ăştia? Am alergat cu Şerban printre ei? L-am aşteptat la umbra lor? Le-am privit florile salbă în primăvară? Am stat pe malul râului ăstuia? Am privit zbaterea lui, ca pe cea a Prahovei? Şi dacă pe locul ăsta s-a întins conacul, am umblat, oare, prin odăile lui? Am ajuns, în cele din urmă, la Văcăreşti? Dacă e să fac o comparaţie cu casa pârcălabului Vasile din Ploieşti, clar conacul de aici a fost mai mare, mai fastuos, mai arătos. Aici a copilărit Şerban? Oare pietrele astea stinghere îşi mai amintesc de el? Pământul ăsta îşi trage vâna şi din sângele lui? Cum a trăit Şerban, oare, pe locurile acestea? Cum se juca? Ce făcea înainte să-i stea aproape lui Mihai Viteazul? Şi unde a învăţat toate câte le ştia? Cine a fost dascălul lui, cine l-a învăţat buchiile, cine i-a vorbit despre daci şi romani? Câte iubite a adus acasă la mama lui? Numai despre mamă vorbea, asta înseamnă că, poate, tatăl a murit mai demult. Cum era femeia care l-a născut şi crescut? Aici, la casa părintească, se adunau cu toţii la masă. Aici venea, desigur, şi Pătraşcu, finul tatălui lui Mihai Viteazul, Pătraşcu cel Bun. Tot aici Şerban a lăsat-o după prima lui nuntă pe Ilincuţa. Cum erau toţi oamenii ăştia? Şi eu, eu... Ce rol am avut în toată această pagină de istorie? După ce Dofică a lovit mişeleşte şi Şerban a căzut printre copaci, după ce pe mine m-a aburcat ca pe-un balot pe calul lui, ce s-a mai întâmplat? Am mai ajuns vreodată la Văcăreşti? Atât el, cât şi eu... Cine poate să-mi dea toate aceste răspunsuri? De la cine să le aflu? Cine să mi le spună?

     Da, indubitabil, mă trec răcorile tot călcând prin locurile acestea. Dar nu e emoţia la care mă gândeam eu. De fapt, eu nu mi-am dorit să ajung la Văcăreşti. Cristi a fost cel care a propus, dar nu am făcut urticarie că nu am venit mai repede. Azi, hotărârea de a adăsta aici, m-a luat prin surprindere. Şi-n maşină, tăcând ca două bucăţi de neant amândoi, m-am gândit cum mă voi simţi, ce emoţie îmi va copleşi inima. Cea imaginată şi cea pe care o trăiesc acum nu seamănă deloc. Asta din urmă e doar o umbră palidă a primei. Şi atunci, aşa stând lucrurile, cât de important este locul acesta pentru mine, pentru viaţa mea, pentru evoluţia mea?

     Ne apropiem de zidurile odată falnice, azi doar nişte epave pe marea timpului şi a istoriei. Sunt înnegrite de vreme şi vremuri şi pârjolul nepăsării. Mă învârtesc printre ele, încercând să înţeleg de ce nu suntem în stare noi, românii, să ne preţuim rădăcinile. Târgul de Floci a dispărut, nu mai e nimic de el, conacul Văcăreştilor e la fel, ţărână... Statuia lui Mihai Viteazul de la Ploieşti stă şi ea, şi e construită doar de puţin timp, să cadă în capul trecătorilor. Cel puţin aşa zice voievodul când dă buzna în somnul meu. De ce atâta dezinteres pentru toate lucrurile acestea? La fel vor fi pentru viitorime şi locurile prin care ne învârtim noi? Brrr... Cum se mai scrie de alambicat şi istoria asta!

     Mă lipesc de rămăşiţa de zid de culoarea plămânului şi privesc spre cer, cu gând să cer socoteală pentru tot acest dezastru şi să-mi clătesc, măcar pentru o clipă, ochii cu lumină blândă şi strălucitoare, ca aurul zornăitor. Mantia sinilie de deasupra mea nu are niciun răspuns. Doar îmi înveleşte obrazul cu căldura sfârşitului de august. Aproape că emană, ca zidul de care stau rezemată, o tonă de tristeţe. Cerul nu plânge, dar îl chinuie, ca pe mine, îndoiala. Cunosc simptomele.

     Brusc, un abur nefiresc îmi înceţoşează privirea. Poate e de la soarele care arde la fel de dezmăţat ca la mare. Poate... O clipă - sau cât să fi fost? – mă zăresc pe mine într-o biserică. E mai mult o capelă decât o biserică mare la care vine un oraş întreg să se închine. Şi are multe, multe icoane. Pe peretele din stânga, din ochii Maicii Domnului picură o lacrimă de mir. Eu stau în genunchi şi mă rog. Printre cuvinte, hohotele de plâns ară brazdă adâncă spre sufletul Fecioarei. Mă gândesc că de mila mea îi sângerează obrazul cu lacrimi. Când mă privesc mai bine, înlemnesc: port straiele din viaţa trăită cu Şerban, nu pe cele de acum, unele ale zilelor noastre. Am o rochie cernită - ca moartea însăşi - pe mine şi chipul mi-e albastru de încercănat. Ca rochia albastră, lungă până în pământ, care zace în iatac şi pe care n-a mai îmbrăcat-o nimeni, niciodată. De multă vreme stă rochia albastră, care aminteşte de trandafirii albaştri, nepurtată în colţul ei. Nu înţeleg de ce n-o îmbrac. Pare aşa de frumoasă... Sau de ce n-o dau altcuiva, dacă mie nu-mi mai e bună sau nu-mi mai place? Ce ştiu eu despre rochia albastră? Ce, Doamne? Unde am mai văzut-o? Unde am mai purtat-o?

     În timp ce-mi pun în stilu-mi caracteristic, întrebări, aburul de-o clipă se duce pe malul râului ce curge în apropiere şi se aruncă în apa lui. Se îneacă într-o fracţiune de secundă şi eu tresar ca scuturată de curent electric. Mi se zbat, căutând lumina, pleoapele şi realizez că nu mai e biserică, nu mai e icoană, nu mai e nimic. Sunt doar eu, lipită de ceea ce odată a fost un zid gros şi trainic. Şi mai sunt copacii din vechiul parc. Şi gâştele, care nu au nimic comun cu suratele lor care au salvat Roma. Şi Cristi, care chinuie între degete un fir de iarbă. Aşa sprijinit de ceea ce a fost odată un arbore mândru pare şi mai trist, şi mai abătut ca în maşină.

     Nu, nu am plecat în alte coordonate, sunt tot aici. Şi, nu ştiu dacă păcătuiesc şi mai tare, dar mă bucur că nu am făcut-o. Şi, totuşi, pentru prima dată de la accident, m-am văzut pe mine, eu eram neîndoios, într-o altă lume. Aceea de acum 400 şi mai bine de ani. Lumea lui Şerban. Dar el nu era acolo, în lumea aceea, în biserica aceea, unde mi se gâtuia neostoit sufletul. Eram numai eu. Şi, brusc, am avut sentimentul că odată am mai fost prin locul acesta. Da, am mai fost în biserica asta. M-am închinat la icoanele ei, am sărutat pardoseala din ea, am aprins lumânări şi am luat mir de la icoana Maicii Domnului. Atunci, dacă e aşa, ce am trăit cu Şerban Văcărescu în dimensiuni nepipăite de mintea omenească a fost, cum am zis eu cu tărie, real. Nu a fost vis, nu a fost plăsmuire de minte bolnavă, aflată în comă. Aici cred că e miezul tuturor nebuloaselor în care mă zbat. Dar, ca şi până acum, nu-mi dau seama care e acesta.

     I-aş spune lui Cristi toate acestea, i-aş împărtăşi ce revelaţie, dacă pot s-o numesc aşa, am avut. Dar el stă îngândurat şi tras la faţă lângă acel copac şi nu zice nimic. Pare preocupat doar de firul de iarbă, pe care îl suceşte şi-l întoarce pe toate părţile. Mă pun o secundă în locul lui şi înţeleg că e între ciocan şi nicovală: pe de-o parte, Mihai Stoian, cu care am plecat de dimineaţă, pe de alta, Şerban Văcărescu, pe felia căruia mă aflu acum. Poate aşteaptă să-i spun ce simt între cei doi şi el, sau poate e mai bine să nu-i mai fac sânge rău cu viziunile mele.

     Clar e un lucru: nu m-am transbordat dincolo. Nici de data asta n-a fost nimic propice pentru o astfel de călătorie. Mai bine... Poate că nici nu trebuie să ajung dincolo. Poate că aici trebuie să înţeleg mesajul.

     Îl privesc pe Cristi cum se cufundă în tăcere, ca-n marea pe care o idolatrizează.

     ─ Şi acum? – îl întreb. Ce facem mai departe? Aici, la ruine, nu mai avem nimic de aflat şi de văzut. Nici copacii, nici rămăşiţele de ziduri nu vorbesc.       

     ─ Nu ştiu. Tu decizi.

     ─ Crezi că dacă mergem la primărie aflăm mai multe?

     ─ Nu ştiu. Dar mergem unde vrei tu.

     Ne urcăm la fel de tăcuţi în maşină. Unde-am ajuns, Doamne! Ce frumos era înainte totul şi acum... Mă ucide tăcerea lui, ca şi privirile înfundate în tristeţe, ca şi melancolia de pe întreg chipul. Aş vrea să terminăm cu supărarea, aş vrea să fim ca până acum. Dar el continuă să nu facă niciun gest, să nu spună nicio vorbă şi eu nu am putere să fac, la rându-mi, ceva. Dacă aş vorbi cu Felicia, mi-ar spune că în mine stă rezolvarea. Că am făcut atâtea concesii cu Dan, că nu-mi înţelege acum reacţiile. E adevărat, de câte ori ne supăram, eu  şi soţul meu, sau ce-o mai fi fiind el pentru mine la momentul ăsta, eu eram cea care făceam primul pas, care lăsam de la mine, care treceam peste supărarea iscată. Şi acum...

     Ce simplu ar fi dacă i-aş pune mâna pe obrazul palid, aşa cum îmi vine de nenumărate ori să fac, dar îmi reprim gestul din faşă, dracu’ să mă ia dacă ştiu de ce... Chiar că sunt complicată şi încuiată şi, de la o vreme, orgolioasă şi, pesemne, ranchiunoasă.

     Ajungem la primărie şi-l căutăm pe primar. Suntem ca doi străini, care au, din întâmplare, acelaşi drum. Nu e, nu ştiu de ce, mai nimeni prin instituţie. Nici picior de primar, viceprimar sau secretar. Într-un birou dăm peste un funcţionar, pe care îl întreb direct despre ruine.

     Omul îşi aşează stângaci cravata verde de peste cămaşa roşie şi întreabă oarecum rezervat:

     ─ Sunteţi de la ziar?

     Negăm, desigur, dar omul continuă:

     ─ Dar de la televiziune?

     Nici... Un pic dezamăgit, ne spune:

     ─ Credeam că sunteţi de la presă. Că la noi mereu vine cineva de la câte un ziar sau de la câte o televiziune. Vin să viziteze zona şi cei care participă la concursul literar „Moştenirea Văcăreştilor” de la Târgovişte. Primarul nostru zice că ar fi bine să se ţină concursul chiar aici, dar, din păcate, nu prea mai e nimic de văzut din fostul conac al Văcăreştilor. Dacă nu sunteţi de la ziar, de ce vă interesează conacul şi poeţii Văcăreşti?

     ─ Suntem turişti, reuşesc să deschid într-un final gura, după ce văd că Cristi n-are de gând să coopereze de nicio culoare şi tace ca muţii. Eram în trecere pe aici şi am zis să nu ratăm povestea Văcăreştilor.

     ─ A... Turişti... Dacă nu sunteţi de la ziar...

     Se aşează la loc pe scaunul de pe care se ridicase, crezând că a venit presa peste el. Noi rămânem în picioare şi aşteptăm. Angajatul primăriei vorbeşte parcă fără prea multă tragere de inimă, dacă tot nu suntem redactori la vreo publicaţie, dar vorbeşte:

     ─ Păi la noi se poate vorbi despre o întreagă dinastie a Văcăreştilor. A fost întâi Ienăchiţă, deschizătorul poeziei româneşti, apoi fiii lui, Alecu şi Nicolae, şi pe urmă şi nepotul Alecu. Aşa se face că, între 1740 şi 1850 Văcăreştii au ţinut, ca să zic aşa, capul de afiş al culturii româneşti. Şi să n-o uităm mai aproape de zilele noastre, pe Elena Văcărescu. Mare şi ea... 

     ─ Între 1740 şi 1850, aţi spus... Dar de pe la 1600 nu aveţi date despre Văcăreşti?

     ─ La 1600? Nu, nu se născuse atunci Ienăchiţă.

     ─ Nu vorbesc despre poeţii Văcăreşti. Înainte de Ianache Văcărescu nu se mai cunosc alţi înaintaşi? De exemplu, ne-ar interesa dacă apare pe undeva, prin vreo cronică, prin vreun înscris, Şerban Văcărescu.

     ─ Şerban Văcărescu? Nu, nu am auzit de el.

     ─ De când e atestată documentar comuna?

     ─ Suntem localitate veche, avem aproape 500 de ani de atestare documentară. 492, mai exact. Dar nu se păstrează date despre alţi Văcăreşti decât cei despre care v-am spus. Poeţii Văcăreşti au fost promotorii culturii şi poeziei româneşti. Ei au pus bazele literaturii române şi... Poate veniţi şi pe 8 septembrie pe la noi, că avem zilele comunei. E sărbătoare mare la noi şi o facem, evident, în Parcul Văcăreşti, pe malul Dâmboviţei. Vin prefectul, preşedintele consiliului judeţean, oamenii de vază ai comunei. Avem destui, să ştiţi. Şi o să curgă berea în valuri şi toată lumea va putea mânca un mic pe melodiile de muzică populară. Aduce primarul mulţi solişti de muzică populară. Veniţi şi atunci? Că dacă se adună toată protipendada judeţului, poate ştie cineva ceva de Ştefan Văcărescu, cel de care aţi întrebat.

     ─ Şerban, fac rectificarea, Şerban Văcărescu...

     ─ Şerban... Hai, poate veniţi... E binevenită toată lumea la noi, la Văcăreşti.

     E clar, funcţionarul de la primărie a învăţat, probabil sarcină de serviciu, lucrurile esenţiale despre localitatea în care trăieşte. Tot e bine şi aşa. Dar sunt aproape convinsă că nu pot să mai scot altceva de la el. Întreb dacă există o monografie a Văcăreştilor.

     ─ Sincer să vă spun, asta nu mai ştiu. Dar zic să încercaţi la domn’ profesor Toma. El ştie mult mai multe despre tot ce înseamnă istorie. Dacă vreţi, merg cu dumneavoastră să vă arăt unde stă.

     ─ Mulţumim, dar nu vrem să vă răpim de la primărie. Poate mai au şi alţii nevoie de serviciile dumneavoastră, având în vedere că mai toţi lipsesc de pe aici. Dar dumneavoastră sunteţi la post şi sunteţi un om foarte informat, ştiţi de toate, gata să ajutaţi pe oricine are nevoie.

     Funcţionarul îşi aranjează din nou cravata şi se ridică să ne însoţească până la uşa biroului, plin de solicitudine.

     ─ Vă aştept de zilele comunei. Poate veniţi...

     Aş vrea să-i prind mâna lui Cristi, cum mi-o prindea el mie, mereu, şi să i-o strâng îndeajuns cât să nu mai fie nevoie de niciun cuvânt. Dar atitudinea lui glacială mă sperie şi mă opreşte.

     Îl căutăm pe profesorul Toma. Omul, în vârstă, abia târându-şi picioarele, ne primeşte din prima, fără să i se pară ciudat că nu suntem de la ziar, fără să se mire că îl căutăm, cum nu s-a mirat nici de motivul oarecum straniei noastre vizite. Ne-a dus în chioşcul din mijlocul grădinii şi ne-a întrebat, ca şi cum eram rude sau prieteni, ce vrem să mâncăm şi să bem. Am mulţumit şi am refuzat politicos oferta, vrând să aducem mai degrabă cenuşa pe spuza problemei noastre, mă rog a mea, căci la cât e de supărat Cristi, nu cred că mai e şi a lui, dar profesorul hotărăşte pentru noi amândoi:

     ─ Bine, lasă că aduce Marioara ceva de-ale gurii, că veniţi de pe drum, şi o ţuiculiţă ca pe la noi. Îi zic să facă şi nişte cafele, ca să putem să tăifăsuim la o cafea vorbită.

     Degeaba insistăm noi că nu ne e foame, că nu trebuie să se deranjeze. Prin venele gazdei noastre curge sângele românului ospitalier, care e în stare să-ţi dea şi cămaşa de pe el, când te pune la masă, numai să fii mulţumit. Aşa că o strigă cu voce caldă pe femeia despre care ne-a spus mai devreme:

     ─ Marioară... Vino, bre, un pic...

     Şi porneşte în întâmpinarea ei, ca să-i dea instrucţiuni. Aceasta, cu un şorţ mare, negru, prins în brâu, înţelege şi aprobă tot ce-i spune profesorul. Domnul Toma se întoarce la noi, se aşează alături şi-i spune lui Cristi:

     ─ Daţi-i, vă rog, soţiei pernuţa asta s-o pună pe băncuţă. Căci aici, în chioşc, e rece chiar şi în plină vară ca acum.

     Răspunsul poliţistului, în timp ce-mi întinde pernuţa, cade sec:

     ─ Nu e soţia mea, e doar o cunoştinţă.

     Îmi vine să zâmbesc trist. Cumplit m-a retrogradat în astea două zile...

     ─ Ciudat, zice profesorul mijindu-şi ochii spre noi, aşa cum stăm în colţuri diferite ale chioşcului, aş fi putut să jur că sunteţi căsătoriţi. Aceleaşi trăsături, aceleaşi gesturi, aceeaşi mimică... Semănaţi foarte mult şi, de regulă, oamenii care se iubesc, care sunt destinaţi să fie împreună pe veci, aşa seamănă, ca dumneavoastră. Aş fi zis că am experienţă în sensul ăsta, dar uite că nu le ştiu nici eu pe toate în viaţă. Dar, poate nu-i timpul trecut şi vă veţi căsători într-o zi. Şi eu semănam mult cu soţia mea. Am trăit fericiţi 57 de ani. Pe urmă, pe ea a chemat-o Dumnezeu la El. Pe mine mai m-a lăsat pe aici. Cred că mai are un plan cu mine. Nu, Marioara nu e soţia mea. E o femeie amărâtă de aici, din sat. Au dat-o copiii afară din casă şi ea s-a dus la marginea satului şi şi-a încropit acolo un bordei. Dar şi ăsta, că aşa se întâmplă omului sărac, a luat foc şi n-a mai rămas nimic de el. Aşa că, am luat-o aici, la mine, să mă ajute cu gospodăria. Mai ales că, nici fiica, nici fiul meu nu prea ajung pe aici, căci, aşa cum fac mulţi tineri în ziua de azi, s-au stabilit în Canada. De acolo, nici la înmormântarea mea nu mai ajung. Vin odată pe vară, stau două săptămâni şi se întorc înapoi, acolo, în ţara frunzei de arţar. Să-mi spuneţi exact cu ce pot să vă ajut. Marioara o să vină cu cele necesare discuţiei şi eu vă stau la dispoziţie cu tot ce pot. 

     Într-adevăr, bătrâna a venit cu platouri încărcate cu brânzeturi, mezeluri, friptură, roşii, castraveţi, ardei şi măsline, cu pâine caldă, scoasă doar de puţin timp din cuptor, cu mere, cu struguri, cu nuci. Sar să o ajut, dar ea, cu un surâs blând mă opreşte:

     ─ Nu, mamă, că poate baba. Staţi cu domn’ profesor şi vorbiţi, că eu mă mişc repede şi ştiu rostul pe aici.

     ─ Marioară, să nu uiţi de cafele! Şi să aduci şi băuturile, aşa cum ţi-am spus.

     ─ Cu băuturile chiar vă rog să nu vă deranjaţi! – intervine Cristi. Eu conduc, trebuie să ajungem la Ploieşti, iar Cătălina nu prea bea de fel.

     ─ Nu, trebuie să gustaţi ceva! La mine în casă aşa e:  oricine mă onorează cu prezenţa, trebuie să guste câte puţin din toate. Dacă nu, vă dau pentru acasă şi o rezolvăm noi.

     De voie, de nevoie, încercăm să-i facem bătrânului pe plac şi mâncăm. Printre înghiţituri, aduc vorba despre Văcăreşti.

     ─ Ei, neam mare şi de vază, Văcăreştii ăştia. De secole, ei au avut un cuvânt important de spus în istoria ţării. Peste tot în ţară, nu numai în Muntenia, la Târgovişte sau la noi, la Văcăreşti. S-au intersectat şi au făcut alianţe cu mai toate marile familii ale ţării. Ei au dat nume de localităţi, biserici, mânăstiri, străzi, cartiere, chiar şi unei închisori i-au dat nume. Au fost mulţi de-a lungul secolelor şi, fiecare în felul lui, şi-a lăsat amprenta pe istorie. În afară de poeţii Văcăreşti, mai apar date despre Ştefan Văcărescu, despre Radu Văcărescu, despre Mircea Văcărescu, despre Ioan Văcărescu. Şi eu zic că mai sunt, cu siguranţă, şi alţii. Primele informaţii despre neamul lor le avem de la 1215, când cneazul Neagoe descăleca în Ţara Românească, împreună cu Negru Vodă. Până pe la 1554 sunt foarte puţine date despre boierii Văcăreşti. De asemenea, nu ne dau afară din casă nici cele de până la 1642. Abia odată cu Ienăchiţă apar foarte multe înscrisuri despre Văcăreşti. Totul, toată povestea acestora a plecat din Văcăreştii Dâmboviţei. Se spune că un călător arab care a poposit pe la jumătatea secolului al XVII –lea la conacul lor de aici a rămas stupefiat de frumuseţea construcţiei, pe care a descris-o ca pe un palat asemănător prin frumuseţe cu cele din Paris. Se zice că avea trei caturi şi olane roşii pe acoperiş, că florile şi păsările erau aici ca-n Paradis. Din păcate, azi nu mai e nimic. Dacă aţi fost acolo, la locul conacului, aţi văzut deja că totul a căzut pradă furiei timpului şi oamenilor. Pentru că, trebuie să fiu sincer şi să recunosc că nu numai patina vremii şi-a pus amprenta pe loc. Au contribuit şi semenii noştri. Au luat cărămidă de la conac şi şi-au construit în sat case. Au luat tot ce s-a putut lua. Cât s-a putut... Au tăiat arborii seculari ai Văcăreştilor şi i-au făcut surcele pentru foc. Chiar cu câţiva ani în urmă a căzut pradă toporului şi stejarul lui Ienăchiţă. Au făcut hoţii din el foc la sobă toată iarna.

     Îl întrerup, ca o elevă, cu oarecare sfială, pe profesor, întrebându-l despre Văcăreştii vremii lui Mihai Viteazul. Despre Şerban, poate despre Pătraşcu Văcărescu.

     ─ Ca să fiu sincer, perioada asta nu e tocmai cea mai pipăită, să zic aşa, de istorici. Nu ştiu foarte multe despre Văcăreştii anului 1600. Dar am aproape toată colecţia „Valachica” şi acolo sunt foarte multe date, inclusiv despre vremea care vă interesează. Vi le voi da ca să vă documentaţi de acolo cum trebuie.

     ─ Nu, nu e cazul, nu trebuie, îi spun copleşită. E de ajuns să ne uităm pe ele aici...

     ─ Sunt foarte multe cărţile despre care vă spun. Nu ştiu în care dintre ele să vă zic că ar fi datele care vă interesează. Doar ca să le răsfoiţi pe toate, trebuie să staţi la mine o lună de zile. Pe mine nu m-ar deranja, îmi plac oaspeţii. Dar presupun că mai aveţi şi altele de făcut. Şi apoi, ce să mai fac eu cu cărţile astea? Am făcut din istorie, deşi am fost profesor de matematică, o pasiune. Am împins-o până unde am putut. Mai departe... S-o facă alţii mai tineri. Dumneavoastră... Aşa că, nici nu concep să nu luaţi cărţile. Pot să vă spun mai multe despre poeţi şi despre Elena. Ianache Văcărescu şi fiii lui au fost precursorii iluminismului. Ei au ştiut de-a lungul timpului să găsească acele cuvinte din zestrea poporului român, care să închege versul. Probabil că, cel mai celebru dintre poeţii Văcăreşti este Ienăchiţă, cel care ne-a lăsat faimosul testament: „Urmaşilor mei Văcăreşti las vouă moştenire creşterea limbei româneşti şi-a patriei cinstire”. A fost, de altfel şi cel care a scris prima gramatică românească tipărită. La capitolul poeţi mai intră Alecu şi Nicolae, dar şi Iancu Văcărescu. Ar fi multe de spus despre ei, dar văd eu bine pe chipul dumneavoastră că vă interesează mai degrabă perioada de la 1600 şi nu informaţiile pe care le deţin şi eu, ca toată lumea. Ca, probabil, şi dumneavoastră. Elena, urmaşa lor, o femeie de o cultură şi de o sensibilitate remarcabile, este mai degrabă cunoscută pentru povestea de dragoste pe care a avut-o cu Ferdinand, decât pentru ideile ei culturale. Aproape că generaţiile care vin din urmă nu ştiu că ea l-a cunoscut pe Hugo, că a scris poezii, că a făcut traduceri de poeme populare în mai multe limbi, că a reprezentat România cu cinste, la Paris, printre elitele vremii. Ceea ce se ştie este nefericirea ei, în legătură cu povestea de dragoste cu viitorul, pe atunci, rege. Deşi s-au iubit toată viaţa, nu a ajuns, însă, niciodată soţia lui Ferdinand. Şi povestea lor de iubire, absolut nefericită, a mărit numărul poveştilor nefericite de dragoste. Elena este cea care a donat conacul şi parcul de la Văcăreşti Academiei Române, iar primăria, de mulţi ani, doar administrează domeniul. Mă rog, în limita posibilităţilor, căci urmaşii Văcăreştilor nu sunt chiar cei mai bogaţi oameni din lume. Resursele ajung greu la noi.

     Deci, concret, ca să nu mă mai întind – şi sper că mă vor ierta Ianache şi ceilalţi poeţi - nici măcar profesorul Toma, care e atât de amabil şi cunoaşte o grămadă de lucruri despre ceilalţi Văcăreşti, nu ştie nimic despre Şerban. Atunci de unde a apărut el în mintea mea, dacă n-a existat cu adevărat? De ce m-a năpădit la un moment dat prezenţa lui? Şi dacă n-a existat, de ce m-am văzut pe mine în bisericuţa veche a conacului? Cum puteam să ajung la Văcăreşti fără Şerban? Ce să fi căutat aici, dacă nu veneam cu el? De ce stăteam acolo în genunchi şi mă sufocam de plâns? De ce? De ce? Dacă-aş putea să înţeleg... Dacă s-ar termina odată toată beleaua asta ca să pot să trăiesc liniştită, fără să târăsc după mine tarele unui trecut pe care nici nu-l ştiu în totalitate, nici nu-l pricep!

     Ducem, la insistenţele insistente ale profesorului, dacă pot să mă exprim astfel, câteva braţe de cărţi la maşină, un coş cu struguri şi două sticle cu ţuică. Ne luăm rămas bun de la gazda noastră ca de la un prieten. Promitem că vom reveni când Cristi se va întoarce de la Bruxelles. La plecare, profesorul, cu ochii în lacrimi ne mai spune odată că ne e scris pe faţă să fim împreună. Putem să negăm, putem să nu recunoaştem. Evidenţa e clară. Tăcem amândoi şi, probabil, ne gândim deopotrivă că nu e singurul care ne-a tot spus asta. Ne urcăm în maşină şi plecăm. Suntem, deşi amândoi ne-am încărcat pozitiv în casa primitoare a bătrânului, tot îmbufnaţi şi pasivi. Ar fi atâtea de comentat, ar trebui să vorbim despre o mie de lucruri, dar tăcerea e la fel de grea ca la venire. Ne apasă şi ne îngheaţă în mod egal sufletele. Şi, dincolo de ea, pândeşte abilă o tensiune nefirească.

    

[Sofia Sincă]

Desigur era nevoie şi de această diversiune. Şi mai ales de conştientizarea meseriei de comisar poliţienesc şi de clarificarea sentimentelor Cătălinei care se mai află încă într-o nebuloasă, ca şi noi de altfel. Serban, urma lui nu e de găsit... Să fie plăsmuirea minţii în comă sau o altă persoană se substituie în locul acestui personaj. Înclin să cred că stă Cristi în locul său dar Cătălina încă nu conştientizează. Prin urmare... aşteptăm continuarea. Mi-a plăcut scena cu reveria fetei în faţa altarului.

Texul, plăcut, documentaristic, informativ şi profund literar. Tonul romanului se îndreaptă spre cel de pe la început... din păcate. Dar să aperăm că va reveni buna dispoziţie a personajelor... Depinde de primadonă, ca întotdeauna.

Cu apreciere, Sofy!

[Corina Militaru]

Foarte bine sugerată alunecare Cătălinei - gelozia absurdă strivește minunea - și frământarea ei în fața unui Cristi rece și aparent indiferent. De fapt, rănit în adâncul lui. Mă întreb dacă mai există cale de întoarcere pentru ei deorece știu că, adeseori astfel de răni n-au vindecare sau lasă urme greu de ignorat. Și este cu atât mai greu de revenit la starea de armonie și echilibru cu cât Cătălina întârzie să facă primul pas, să-și asume greșeala și să se explice, exteriorizeze.

Altfel, prin acea viziune mai adaugi o picătură la povestea de pe timpul Viteazului. Sunt curioasă cum vei face legătura între cele două vieți :)

Cu plăcerea lecturii și drag,

[Nina Mariana Marcu]

Sofy... M-ai făcut să râd maximum. Auzi, primadonă... Asta mi-a plăcut de nu mai pot. M-a dat pe spate. Întrebări, supoziţii, mirări, concluzii, aşteptări... Toate iscate din cele care se derulează. Şi nu se derulează deloc clar, deloc lin. Ştiu. Am încâlcit destul firele. Dacă în primul volum acţiunea s-a petrecut mai mult, mult mai mult, acum 400 de ani, acum e invers. Suntem mult mai mult în prezent şi mai puţin în trecut. Dar incursiunile există şi - repet asta cu obstinaţie - va veni şi o surpriză. Spun eu şi spun şi alţii, surpriză, hai să nu zic de proporţii, cum zic unii, ci de neaşteptat. Trebuie doar să mai ai puţintică răbdare. Dacă ai avut încredere în mine şi în condeiul meu până acum, mai ai un pic. De fapt, nu chiar un pic. Mai e ceva din roman. Tot ce pot să-ţi spun e că, se petrec multe, multe, de tot felul. Dar mizez pe faptul că, la cum deja te cunosc, nu doar vei fi surprinsă, dar îţi va şi plăcea. Îţi mulţumesc că ai încă răbdare cu mine şi sunt fericită că îmi acorzi credit deplin. Sper să nu te dezamăgesc.

Sofia Sincă a spus :

Desigur era nevoie şi de această diversiune. Şi mai ales de conştientizarea meseriei de comisar poliţienesc şi de clarificarea sentimentelor Cătălinei care se mai află încă într-o nebuloasă, ca şi noi de altfel. Serban, urma lui nu e de găsit... Să fie plăsmuirea minţii în comă sau o altă persoană se substituie în locul acestui personaj. Înclin să cred că stă Cristi în locul său dar Cătălina încă nu conştientizează. Prin urmare... aşteptăm continuarea. Mi-a plăcut scena cu reveria fetei în faţa altarului.

Texul, plăcut, documentaristic, informativ şi profund literar. Tonul romanului se îndreaptă spre cel de pe la început... din păcate. Dar să aperăm că va reveni buna dispoziţie a personajelor... Depinde de primadonă, ca întotdeauna.

Cu apreciere, Sofy!

[Nina Mariana Marcu]

Cory, draga mea, e absolut pertinentă remarca ta, dar te asigur că acum, de data asta, se trece peste valurile iscate de furtună. Poate şi pt că, în timp, vin altele mai mari. Mai profunde. Mai intense. Şi personajele de faţă sunt doar nişte oameni obişnuiţi. Ai perfectă dreptate: lumea Viteazului se mişcă, dacă pot spune astfel. Pt că m-am gândit că toate cele relatate în primul volum nu pot să rămână în coadă de peşte. Nu pot fi ignorate. Nu s-a spus încă tot. Nu s-a jucat ultima carte. Mai au încă un rol. Şi trebuie să-l joace. Vedem la final dacă e cu bis şi ieşire la scenă, la aplauze. Dar, în străfundurile mele trag nădejde că aşa va fi. Că vei avea timp, răbdare - nu, tutun nu, că dăunează grav sănătăţii - şi vei merge cu mine până la punctul de încheiere. Şi că voi reuşi să te fac şi atunci să îmi spui, ca acum, că ţi-a plăcut această lectură. Atunci şi acum, mai ales acum, mulţumiri. Ştii tu, pt tot.  

Corina Militaru a spus :

Foarte bine sugerată alunecare Cătălinei - gelozia absurdă strivește minunea - și frământarea ei în fața unui Cristi rece și aparent indiferent. De fapt, rănit în adâncul lui. Mă întreb dacă mai există cale de întoarcere pentru ei deorece știu că, adeseori astfel de răni n-au vindecare sau lasă urme greu de ignorat. Și este cu atât mai greu de revenit la starea de armonie și echilibru cu cât Cătălina întârzie să facă primul pas, să-și asume greșeala și să se explice, exteriorizeze.

Altfel, prin acea viziune mai adaugi o picătură la povestea de pe timpul Viteazului. Sunt curioasă cum vei face legătura între cele două vieți :)

Cu plăcerea lecturii și drag,