Exoteric și ezoteric în poezia Vasilisiei Lazăr – prof. Valeriu Anghel

[Vasilisia Lazăr]

Exoteric și ezoteric

în poezia Vasilisiei Lazăr

 

 

          Născută în spaţiul mioritic din Nordul Moldovei, de unde s-au înălţat spiritele lui Eminescu, Ciprian Porumbescu, Enescu, Vasilisia Lazăr s-a stabilit pe meleagurile Ţării Vrancei, unde, în adâncul veacurilor, s-a plămădit „Mioriţa”, balada arhetip în care strămoşii noştri au cristalizat o concepţie originală despre esenţa metafizică a fiinţei umane.

          Îndemnul lăuntric de a rămâne lângă un prozator autentic, răsărit pe malurile Cozei, nu a fost întâmplător: Vasilisia este poetă. Îţi dai seama de harul ei înnăscut pe măsură ce o citeşti.

          O carte de poezii este însă ca o oglindă: dacă se priveşte în ea un insensibil, n-are cum să vadă un gânditor. Mai ales că, pentru a vedea bine, trebuie să deschizi ochii, apoi să-i închizi. Poeţii sunt sculptori ai tăcerilor din ei şi numai ascultându-le cu ochii închişi pot visa şi face din poezie un leac de întremare atunci când se zbat între sacru şi profan.

          La prima vedere, versurile Vasilisiei Lazăr par a avea un caracter exoteric, mesajul lor fiind destinat tuturor într-un ritual uşor de înţeles chiar şi de neiniţiaţi: „eu sunt un ţărm, tu eşti o mare/ eu un răspuns, tu o-ntrebare/ tu eşti sămânţă, eu ogor/ tu o speranţă, eu un dor” sau „mi-e frig și mi se face dor de vară/ hai să păşim pe-aceleaşi calde căi/ te-aştern pe visul meu în strop de seară/ şi verde mă-nvelesc cu ochii tăi”. De aceea Gina Zaharia, o forumistă respirând metaforă, surprinde, cu o deosebită fineţe, transfigurarea poetică a unor stări altfel comune, banale chiar: „Dacă un pustnic ar aduna silabele prinse într-un zbor argintiu, ar simţi că singurătatea e haina pe care o poţi purta pe orice anotimp trecut prin sufletul poetei”. Cu aceste cuvinte de suflet ne pregăteşte intrarea într-o altă realitate în care numai o fiinţă cu capacităţi extrasenzoriale se poate linişti: „Te simt mereu alături, în urma din cuvinte/ Ştiu c-ai trecut pe-acolo şi dorul mă apasă,/ Păşesc furiş în suflet la tine şi îndată,/ Mă liniştesc la gândul că am ajuns acasă”.

          Sub acest aspect, poeta trece uşor de la pictural la spiritualizarea peisajului, conceptualizând iubirea ca stare sublimă de zbatere între chemarea telurică, pasională şi cea eterică, purificatoare: „de-o fi să plec/ tu, dragul meu/ păstrează-mi zâmbetul frumos/ eu voi privi spre cerul/ pe care l-am adunat împreună/ şi muguri noi/ îmi vor reda/ un alt surâs”.

          De aici intrăm în ezoteric, plan al existenţei noastre înţeles doar de iniţiaţi, nu şi de cei care consideră noţiunile de suflet şi spirit sinonime, deşi dicţionarele consemnează că sufletul este substanţă spirituală de sine stătătoare, independentă de trup, de origine divină, care dă omului viaţă, individualitate şi personalitate, în timp ce spiritul este alt factor ideal al existenţei, imaterial, concretizat în intelect, raţiune, imaginaţie. Cuvântul suflet este folosit de poetă în construcţii metaforice dintre cele mai plastice: „bucăţi de suflet”, „păstrez în suflet talismanul versului meu”, „sunt o carte agăţată de catargul sufletului”, Paler ne-a învăţat „să plantăm trandafiri în suflet”, „femei cu cicatrici pe suflet”, „sămânţa în care sufletul orfan şi-a aflat casă”, „sufletele-au început să prindă rugină” etc.

          Legată, ca şi Paler, de pământul străbun, „pentru că omul are o singură patrie, restul sunt ţări”, sufletul Vasilisiei Lazăr e moştenit din adâncul veacurilor, căci iată ce îi spunea un medic trac lui Socrate, conform unei consemnări a lui Platon: „Zamolxis, regele nostru, care este un zeu, ne spune că (…) trebuie să îi dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli, pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Acest întreg este bolnav, chiar dacă o parte poate fi sănătoasă, pentru că toate lucrurile bune şi rele vin de la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor în corp. Iar sufletul se vindecă cu vorbe frumoase, care să nască în el înţelepciune”.

          Nu am idee dacă Vasilisia Lazăr ştie că, în termeni de antropologie fundamentală, sufletul este plasat la nivelul inimii, exprimând sentimente, trăiri ori comportamente despre care spunem că sunt din inimă, cum ar fi dorinţele, iubirea, regretul etc., spre deosebire de spirit, care este plasat, în aceeaşi logică, la nivelul creierului, unde se formează inteligenţa şi cuprinde manifestările intelectual-spirituale specifice conştiinţei.

          De aceea, în multe tradiţii, conceptul de spirit este specific lumii de dincolo, unde entităţile imateriale pot trece prin ziduri şi nu sunt nici corpuri, nici suflete, ci spirite…

O schemă a acestor viziuni, contrară părerii unanime a biologilor, chimiştilor şi fizicienilor, ne-o propune Georges Osorio, citată într-un tratat de cosmogonie şi antropologie: copilăria este o etapă de formare fizică şi de educare spirituală, în care corpul se întăreşte, iar sufletul începe să-l lege de spirit; maturitatea este apogeul dezvoltării şi al performanţelor fizice, sufleteşti şi de conştiinţă, iar bătrâneţea – un declin fiziologic şi o „preeliberare” a spiritului în vederea integrării lui în Univers.

          Lăsându-se prins în vârtejul cotidian al goanei pentru o bunăstare materială, care îi sufocă orice năzuinţă de interiorizare, omul modern are mai puţin timp şi aplecare spre izoteric. Este ştiut că izoterismul nu este nici ştiinţă, nici religie, nici filozofie, nici practică, nici ritual, ci câte ceva din toate acestea într-un cadru general în care omul se construieşte pe el însuşi.

          Desfăşurându-se în perimetrul triunghiului credinţă – ştiinţă – conştiinţă, ezoterismul propune modalităţi de ridicare deasupra limitelor condiţiei umane, considerate uneori insurmontabile.

          Dacă ştiinţa este raţională, iar credinţa iraţională, conştiinţa este o formă de trăire netransmisibilă prin limbajul obişnuit, o convingere intimă nedemonstrabilă fizic, dar simţită metaforic.

          Dezvoltarea ştiinţei în ultimele decenii a deformat însă triunghiul amintit în dauna metafizicii. Imaginaţia poetei încearcă să refacă echilibrul triunghiului apelând la învăţătura creştin-ortodoxă.

          Dumnezeul Scripturii coboară pe firul energiilor necreate, în întâmpinarea omului, pentru a-l smulge din indiferenţa sau rătăcirea lui religioasă, înălţându-l spre comuniunea cu Sine. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască. Unirea dintre om şi Dumnezeu începe încă din timpul zămislirii, dar se aprofundează progresiv, după cum am văzut mai înainte, în timpul vieţii sale pământeşti şi se desăvârşeşte la înviere, la a doua venire a lui Iisus.

          După moarte, corpul se integrează în pământul din care s-a născut cu o parte din suflet (când dau de pomană, ţăranii spun „să fie de sufletul morţilor!”), iar spiritul şi o parte a sufletului urcă la Cer, contopindu-se cu Marele Spirit din Cosmos.

          Morţii devin însă pământ încet. Noi trăim cu toţi morţii noştri întreaga viaţă, din moment ce îi pomenim, timp în care ei continuă să trăiască prin noi. Când murim şi noi, morţii noştri mor încă o dată, apoi încă o dată cu nepoţii, şi tot aşa, până se fac una cu pământul.

          Partea de suflet care îl veghează pe om după înmormântarea acestuia nu se risipeşte însă odată cu dezintegrarea trupului, fiind suflarea Creatorului, şi la înviere se uneşte cu partea care a însoţit sufletul în Ceruri, redevenind conştiinţă de sine. Astfel spiritualizat, omul trăieşte veşnic în alte condiţii.

          Cele expuse mai sus se întâlnesc în poezia Vasilisiei cum rar ni s-a întâmplat să constatăm la alţii. Când vrea să stea de vorbă cu tatăl ei, plecat în aşteptarea învierii, poeta îi caută mai întâi urmele de tălpi crăpate lăsate de acesta pe uliţa copilăriei şi abia apoi se îndreaptă spre locul unde se odihneşte, ca să-i spună ceea ce nu i-a putut spune în viaţă.

          Cu Octavian Paler, mutat într-o stea să se întâlnească cu Dumnezeu, nu poate vorbi, dar îi trimite o scrisoare, dimensiunea spirituală a celui care ne-a învăţat să plantăm trandafiri în suflete fiind poate prea mare pentru cei ce frigem mititei pe orice Golgotă. Condiţia umană a celor care ne naştem dincolo şi nu vrem să urzim la nesfârşit acelaşi poem al tăcerii întreaga noapte este deci alta, şi anume realizarea unei armonii perfecte între trup şi spirit prin suflet.

          Poezia prin care Vasilisia Lazăr iese în lume ca poetă chiar dacă n-ar mai fi scris şi altele este „Clipa” – o capodoperă după mine, asupra căreia vrem să zăbovim puţin mai mult în acest final. Şipotele din spuma cărora s-a plămădit Vasilisia sunt, pe o hartă la scara de 1:500 000, la un lat de palmă de Ipoteştii lui Eminescu, cel care în „Scrisoarea I” a dat o reprezentare poetică a naşterii Universului cu mult deasupra mitologiilor antice din care s-a inspirat şi cu aproape şapte decenii înaintea ştiinţei moderne: Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl!/ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”

          Despre cuplul uman, Biblia vorbeşte încă din primele versete ale Genezei: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului”, dar şi-a dat seama că „nu este bine ca omul să fie singur” şi dintr-o coastă a lui a făcut femeia; pe urmă l-a „lipit de soţia sa”, bărbatul și femeia devenind astfel „un singur trup”. Îmbrăţişarea totală a unui cuplu, repetată de Brâncuşi pe stâlpii Porţii Sărutului de la Tg. Jiu, o sinteză specifică porţilor sacre indiene, exprimă metafizic atingerea sui-generis dintre Divinitate şi Lume din timpurile primordiale ale omenirii – ne încredinţează indianistul Fl. Agafiţei din Focşani. „Continuitatea acestei arte simbolice, mai spune el, a fost detectată de Brâncuşi acolo unde ea supravieţuise timpului şi spaţiului istoric, adică în India. Dacă ar fi avut posibilitatea cunoaşterii ample a spiritualităţii chineze, ar fi văzut că şi acolo se întâmplase acelaşi lucru”

          Vechii chinezi sunt întemeietorii teoriei energetice privind crearea Universului în urma fuzionării a două energii contrare: Yin şi Yang. Cercul Yin-Yang este simbolul primar al religiei taoiste fondată de Lao Zi în secolul VI î.Chr.

Yin este forţa feminină în repaus, întunecată şi pară, iar Yang – o energie de tip masculin, activă şi luminoasă. Yin vine întotdeauna înaintea Yangului, deoarece reprezintă întunericul preistoric de dinaintea genezei. Armonia în macrocosmos şi microcosmos poate fi atinsă numai când cele două forţe se găsesc într-un echilibru perfect şi complementar. Suprafeţele egale ale Yinului şi Yangului sunt despărţite de o linie sigmoidală ce reprezintă dinamismul, fiecare având însă şi câte un cerc mic de culoare opusă, semnificând sămânţa celuilalt. Spirala care pleacă de aici şi conturează apoi Yinul şi Yangul reprezintă viaţa fizică şi spirituală care, din simbol al vechii ordini, se ramifică într-o nouă sferă, reprezentând astfel schimbarea şi dezvoltarea. Forma spiralei se aseamănă cu vârtejul de vânt, considerat o parte a suflului vieţii. Fiecare fiinţă îşi poate combina Yangul cu Yinul altei fiinţe, deoarece aceste două elemente se alătură fără să se întrepătrundă, stabilind astfel un echilibru armonios. Forţa de atracţie a celor două elemente este iubirea. Plecarea unui element într-o altă combinaţie lasă în urmă un spaţiu gol, bântuit, cel puţin o vreme, de dor şi regrete. De aceea versurile unui poet sau ale unei poete pot reflecta varii universuri artistice, armonia cuplului constituindu-se şi reconstituindu-se în timp de entităţi diferite.

          Poezia „Clipa”, despre care se pot scrie zeci de pagini de felul celor de mai sus, este ecoul modern al Big Bang-ului de formare a cuplului, impecabil surprins literar de Vasilisia Lazăr. Aprecieri la acelaşi nivel se pot face şi despre „Icoană”, un minipoem cu reverberaţii simfonice dedicat clipelor de dinaintea trecerii mamei într-o altă dimensiune a existenţei, despre atmosfera bacoviană a unui octombrie din „Pustiu”, când văzduhul hohoteşte de plâns, miroase a ger/ şi tu îţi cânţi pustiul deasupra umbrei mele” sau despre „Regret”, unde timpul şi spaţiul învăluie cuplul cu nemărginirea lor: „Tu, floarea unei clipe şi fructul unui timp/ M-adăposteşti cu grijă când ploi în mine ning”. Superb!...

          Am insistat asupra acestor simboluri pentru că multe din poeziile Vasilisiei Lazăr sunt transfigurări „iconice” ale unor foarte intense trăiri, unduind pe rând sau toate împreună într-o lumină care te răcoreşte chiar şi atunci când te arde.

 

                                                                                                                  Valeriu Anghel

[Sofia Sincă]

După o asemenea critică literară a poeziei Vasilisiei Lazăr ce mai rămâne de spus?

Nimic, decât plecăciune în faţa poetei, dar şi în faţa criticului prof. Valeriu Anghel, care a ştiut să pună în valoare versurile autoarei, din cartea ''Cuvinte în filigran''.

Preţuire, Sofy!

[Gabriela Grădinariu]

     Mi-esti draga oricum.  Atunci cand te imbraci in vers esti insa magnifica! Sunt pur si simplu fericita (nu crezi?)ca exista oameni care traiesc aceeasi revelatie cand te citesc. Sper ca Ionica sa-ti intretina starea de gratie.

[Vasilisia Lazăr]

:))) Gabi, ziceam că eu consider că starea de grație a poetului e nefericirea. Eu sper ca Ion să nu-mi întrețină această stare, deși aș vrea să mai scriu.

Gradinariu gabriela a spus :

     Mi-esti draga oricum.  Atunci cand te imbraci in vers esti insa magnifica! Sunt pur si simplu fericita (nu crezi?)ca exista oameni care traiesc aceeasi revelatie cand te citesc. Sper ca Ionica sa-ti intretina starea de gratie.

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc, Sofia, prietenă dragă!

Sofia Sincă a spus :

După o asemenea critică literară a poeziei Vasilisiei Lazăr ce mai rămâne de spus?

Nimic, decât plecăciune în faţa poetei, dar şi în faţa criticului prof. Valeriu Anghel, care a ştiut să pună în valoare versurile autoarei, din cartea ''Cuvinte în filigran''.

Preţuire, Sofy!

[Belean Maria Ileana]

felicitari d-lui profesor Anghel, felicitari Vasilisia...

[Gabriela Grădinariu]

Te-ai blocat intr-o idee preconceputa. Starea de gratie nu e nascuta doar de nefericire. De-ar fi asa ar insemna sa anulez atatea capodopere , fructe  ale implinirii iubirii.

[Corina Militaru]

Frumos, Lisia! Felicitari domnului Valeriu Anghel si tie, admiratie!

Sunt de acord cu Gabriela.

Cu drag,

[Ion Lazăr da Coza]

planal > plan al

căsunt> că sunt

abiaapoi > abia apoi

Ptiuuuu!... La transcriere, ți s-au strecura aste trei greșeli. De ce risc oare să nu mai mănânc ciorbă caldă, semnalându-ți public scăpările, nu știu.

Rverențe maestrului Valeriu Anghel, iar diafanei poete - sărutări de mâini! (M-am mai scos? Hm?! M-am mai scos?)

   Cu dragoste,

                     I.

[Irina Lucia Mihalca]

"Poeții sunt sculptori ai tăcerilor din noi"

Minunate ganduri filigranate, trecute prin filtrul propriilor simtiri! Felicitari poetei Vasilisiei Lazăr pentru bogatia de trairi aduse prin fiecare vers si felicitari criticului prof. Valeriu Anghel!

Cu pretuire, Irina Lucia

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc mult, Maria!

Belean Maria Ileana a spus :

felicitari d-lui profesor Anghel, felicitari Vasilisia...

[Vasilisia Lazăr]

Ok, draga mea, sper să găsesc într-o zi acea stare. Cred că ai dreptate.

Gabriela Grădinariu a spus :

Te-ai blocat intr-o idee preconceputa. Starea de gratie nu e nascuta doar de nefericire. De-ar fi asa ar insemna sa anulez atatea capodopere , fructe  ale implinirii iubirii.

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc, Corina!

Ok, cred că m-ați convins. :)

Corina Militaru a spus :

Frumos, Lisia! Felicitari domnului Valeriu Anghel si tie, admiratie!

Sunt de acord cu Gabriela.

Cu drag,