Diamantul - autor Rădulescu Marian (text mutat de pe blog)

[Vasilisia Lazăr]

...poetul nu are o epoca a lui,

epoca își are poeţii ei...

 

 Dacă trăgeai o linie între casa lui nenea Ticu Popescu, Muzeul de Istorie și Muzeul Hagi Prodam, din Ploiesti, rezulta un triunghi dreptunghic, în care casa unchiului era în vârful dreptunghic. Până să ne găsim gazdă, am convenit să locuim la dânșii o vreme, dar nu prea ne trăgea inima să găsim gazdă prea repede, mai ales că făceam economie de bani, iar nenea Ticu sau tanti Steluța nu prea se grăbeau să ne dea în stradă. În acele zilele când colindam Ploieștiul, după gazdă, noi, adică eu și fratele meu Cocuță, ne-am perindat prin toate muzeele  din oraș, lăsând la urmă, cu bună intenţie, aceste două muzee, care erau şi cele mai apropiate, din rațiuni bine gândite.

La uşa muzeului de istorie, ne-a întâmpinat ghidul muzeului, profesorul Jercan, care nu părea era încântat de vizita noastră, sustrăgându-l de la lectura ziarelor şi ghicindu-i „amabilitatea” i-am propus să nu se „deranjeze” că ne descurcăm şi singuri.

Curioși am luat la cercetat fiecare exponat, citind cu mare atenție fiecare etichetă sau orice document expus. Când am ajuns la copia tezaurului  „Cloșca cu puii de aur”, am văzut că era trecută acolo o dată ce nu corespundea realității istorice. Am mers iute la ghid și l-am chemat, spre marea lui supărare și i-am arătat ceea ce constatasem. „Obrăznicia” mea l-a deranjat, i-a trezit orgoliul amorțit și deodată a devenit „amabil” de ţâfnos.

- Ia te uită, piciu a venit să-mi dea lecții!... zise fără să privească spre greșeala semnalată.

Fratele, cu toate era și este o fire tăcută și mai retrasă, dar ferm în atitudine, când avea dreptate în ceva, nu prea se complică în lamentări, aşa că-l apostrofă fără menajamente şi cu „argumente imbatabile”:

- Pici ne pici, datoria dumitale este să ne dai explicaţii, nu să citețti ziarele la uşă, că nu sunteţi portar, iar frate-miu are dreptate că suntem buzoieni şi din patriotism local, măcar, știe totul despre cloșcă. A avut temă la ora de dirigenție, s-a documentat bine şi a fost felicitat de tovarăşa dirigintă...

- Zău, şi-a dat şi doctoratul?...

-Tovarăşe ghid, vă rog, să nu mă ironizaţi. Ăsta-i adevărul, iar acolo e o greşeală... Ia priviţi.

 La disputa noastră a asistat şi tanti Marioara, femeia de servici şi crezând că suntem nişte huligani care l-am „atăcat” pe bietul Jercan, a fugit după ajutoare.

 Pe ușă a intrat un tip în vârstă, slab, înalt, îmbrăcat într-un costum gri-petrol deschis, cam mototolit, cu un nas mare şi doar doi dinţi în faţă, de puteai să-l pui compostor de bilete la autobuz.

- Ce se-ntâmplă, care-i problema?

Luându-l drept omul de serviciu sau paznicul muzeului l-am cam ironizat puțin.

-Vedeţi-vă de treabă, nimic deosebit, numai că dânsul nu ştie istoria Cloşcii cu puii de aur...

- Domnule director, interveni ghidul, ăsta o face pe deşteptul şi-i şi obraznic pe deasupra.

 Nu-mi venea să cred că personajul acesta îmbrăcat dezordonat, ba şi cu pantofii necremuiţi, era Nicolae Simache, directorul muzeului, de care auzisem atâtea lucruri frumoase.  L-am privit şi cu mai mare atenţie, dar şi cu admiraţie, mai ales că-i citisem o mulţime de articole şi monografia Starchiojdului, satul natal.

-Vă rog să mă scuzaţi, dar cred că am dreptate, am intervenit ca să scap de stânjeneală, indicând eticheta cu pricina, priviți, aici este greșită data.

 Domnul Simache a privit atent şi luându-mă după umăr a zis:

-Jercane, ştii că „Puştul” are dreptate? Să schimbi imediat ...

Ne-a invitat în biroul său din spate, plin de cărţi, tablouri şi alte obiecte de colecţie, împrăştiate într-o desăvârşită dezordine. După ce m-a chestionat un pic şi văzând că-mi place istoria informându-l c-am colindat toate muzeele oraşului ane-a invitat la dânsul în birou. Din acel moment ne-am considerat norocoși și nu  a fost mult până a deveni buni prieteni. Aproape, săptămânal treceam pe la dânsul la birou. În câteva rănduri m-a invitat la diferite evenimnete când am avut fericita ocazia să cunosc o mulţime de personalităţi; istorici reputaţi, oameni de cultură, poeți și scriitori, pictori etc. Cei mai dragi mi-au fost George Potra şi Zoe Dumitrescu Buşulenga, căruia i-am făcut şi o impertinentă „declaraţie de dragoste”; «Sunt îndrăgostit de vorba dumneavoastră fermă, clară, amintindu-mi de bunica...»

Într-o cameră destul de spaţioasă, vis-a-vis de biroul „directorial”, cum îi plăcea să-i spună, era un fel de depozit unde erau alandala, laolaltă, tablouri, ceasuri vechi, unele chiar mai funcţionau, care aparţinuse diferitelor poersonalităţi, documente istorice etc. Stăteam, cât era ziulica de mare şi le studiam pe rând „exponatele”. Ba un ceas de buzunar, o frumuseţe, cu capace de argint frumos sculptate cu scene mitologice, cu acordul dânsului, l-am purtat vreo săptămână să mă fălesc la cunoscuţi dar mai ales la fete. A mers la fix, nici măcar o secundă nu a rămas în urmă sau s-o ia înainte.

Îi căpătasem încrederea şi simpatia...

Într-una din zile tantii Marioara m-a chemat mai deopate şi în stilul ei, pisicesc şi râzând după fiecare frază (niciodată nu am înţeles ce era de râs), printre scuze, spuse în câteva rănduri, cu sfială, m-a rugat:

-Ştiţi, domnul director, se dă cu treaba şi nu mănâncă. Am rugămintea să veniţi mai des şi, cred că o să vă asculte, că vă stimează mult, să-l faceți să mănânce, că pă mine mă pune să-i pun mâncarea pe scăunelul de lângă sobă și mă trimite la plimbare, iar a doua zi, de multe ori, găsesc mâncarea neatinsă. Nu ştiu cu ce trăieşte.

Am promis că am să-l fac să mănânce măcar odată pe zi şi mi-am luat sarcina în serios, venind după cursuri direct la muzeu, unde mai întotdeauna îl găseam după maldărul de cărţi şi dosare (mereu mă întrebam cum se descurca între ele dacă mai ştia unde este locul fiecăruia).

Aşa am ajuns, într-o joi seara, la restaurantul „Potcoava”, vis-a-vis de palatul telefoanelor. O cârciumă mai de mâna a doua dar unde se mânca cea mai grozava ciorbă de burtă sau de perişoare şi friptură de viţel înăbuşită la tavă. Eram la o masă, lipită de peretele dinspre stradă, dotată doar cu trei scaune şi savuram ciorba de burtă când de noi s-a apropiat un bărbat blond-șaten, în jur de patruzeci  de ani, cu părul cam vâlvoi-rebel şi perciuni lungi la acelaşi nivel cu părul picat până la baza urechii, cu ochii albaştri, cu o privire pătrunzătoare, acvilină, iar buza de jos răsfrântă, ceea ce mi-a atras atenţia şi, după un salut,  cu tot respectul, fără nici o invitaţie s-a așezat la masa noastră.

-Domnule profesor, sper că nu deranjez?...

-Nici gând, a răspuns profesorul. Nini, ştii că oricând eşti o prezenţă agreabilă, şi am simţit tonul ironic al profesorului apoi întorcându-se spre mine mi-l prezintă. Mi-a fost elev la Sfântul Petru şi Pavel, acum Caragiale.

Bărbatul s-a întors spre mine şi întinzându-mi mâna s-a prezentat simplu:

- Nichita Stănescu! Pentru prieteni, Nini.

 Nu-mi venea să cred. Încă de la început mi s-a părut o veche cunoştinţă, dar nu realizam de unde. Citisem dintr-un caiet găsit pe masa profesorului câteva din poeziile lui şi, de ce să nu recunosc, nu prea le-am înţeles. Au urmat apoi discuţii lungi, cu profesorul, referitoare la poezie dar şi autor, care mai întâi mi-a spus: „Va fi un nume mare în poezia românească.” Am devenit curios şi am dorit să citesc mai atent poezia asta care pentru mine era ceva nou şi ieşit din tiparul cunoscut, suna altfel. Şi, mai în fiecare zi, citeam câte o poezie şi purtam discuţii pe marginea ei cu profesorul Simache. Încetul cu încetul am prins gust, căutându-i cărţile, mai ales după ce i-am citit „O viziune a sentimentelor” şi „Oul şi sfera” apărută cu un an în urmă. Ba chiar am învăţat pe de rost câteva, cele ce mi-au plăcut mai mult, mai ales îndârjit de „domnul Director”, care mă uimea recitându-mi mereu una-două poezii ale lui Nichita, dovadă a preţuirii dar şi a mândriei că i-a fost descoperitor...

Am privit, cu alţi ochi, musafirul. I-am spus că i-am citit poeziile din caietul de la domnul Simache, că i-am cumpărat cărţile şi ca o dovadă i-am recitat una, ceea ce l-a încântat. Am început să discutăm despre poezie, uitând de ciorbă, aşa cum o vedea el, şi ne-a recitat câteva, descoperindu-i stilul original. L-am captivat şi drept mulţumire mi-a scris câte o poezie pe fiecare dintre cele două şerveţele ce erau alături de farfuriile noastre cu ciorbă (păcat că s-au făcut scrum la incediul din 1983 unde mi-a ars jumătate din bibliotecă şi staţia e emisie-recepţie pe care abia o terminasem de construit).

Profesorul şi-a reamintit cum a descoperit înclinaţiile fostului elev către poezie.

-Era un timid, a spus profesorul, şi dintr-o întâmplare am dat peste câteva poezii de-ale lui. Mi-au plăcut, chiar dacă erau multe „influenţate” după poeţi consacraţi. Am simţit croiala bună... Era cam în anul următor izgonirii regelui. Începuse, cu timiditate, să se înjghebe primele cercuri literare, unde comuniştii  şi securiştii îşi strecuraseră oamenii. Cu toate astea l-am sfătuit să meargă pe la cenacluri, că numai aşa poate să-şi „definească un stil”. La început nici nu prea vrea să audă.

Totuşi mi-a urmat sfatul şi când i-a venit rândul să citească, nu prea l-au înţeles,  mai ales că poezia lui era, aşa cum ti-am mai spus, cu influenţe ale precedesorilor şi l-au smotocit rău, iar adolescentul Nini nu accepta aşa ceva, el considerându-se, deja, un mare poet, că de, doar ştia „opinia”, celor ce-l ascultase şi mai ales a familiei. Să fi văzut ce nervos şi iritat era. Nu-i aşa, Nini?

-Păi cum să nu fiu supărat când sala era plina de „muncitori-poeţi”, care se dădeau mari poeţi şi critici şi după mine nu aveau nici o valoare.

-Nu-i chiar aşa. Erau şi câţiva buni printre ei, mai ales critici buni, adu-ţi aminte.

-Asta-i drept, viitorul a confirmat, când s-a cernut neghina, de aceea m-am conformat sfatului d-voastră.

-Şi ţi-a prins bine.

-Şi ce-a urmat, am intervenit curios.

-Atunci i-am spus: „Mă, Nini, un diamant când este găsit în pământ, n-are nici o valoare. E doar un simplu bolovan, poate ceva mai strălucitor, de dat cu el după gâște. Dacă intră pe mâna unui bijutier priceput şi-l şlefueşte bine, devine valoros. Şi apoi şlefuitul cu ce se face? Cu săpun? Nu, cu raşpelul şi şmilgherul. Aşa că mergi la cenacluri şi lasă-te şlefuit. „Bine, dar aici nu-s bijutieri buni...”, mi-a replicat. N-ai de unde să ştii. Deja ai încăput pe mâna unui şlefuitor bun. Că acela care te laudă, te face să te automulţumeşti şi te plafonezi, ba chiar să regresezi. Pe când o critică este şlefuitorul cel mai bun. Cei ce te critică să-ţi fie prieteni, altfel rămâi un diamant neşlefuit și fără valoare.”

Şi din vorbă în vorbă nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul şi chelnerul, cu oarecare sfială, l-a întrebat pe profesor dacă doreşte să i se reîncălzească ciorba, că se apropie ora închiderii...

Profesorul a avut dreptate. Şlefuitorul şi diamantul au conlucrat şi au fost cei mai buni... Timpul a confirmat-o...

Buzău, 31 martie 1993, când Nini ar fi împlinit 60 de ani.