DEZRĂDĂCINARE SAU UN NOU ÎNCEPUT (fragment)-4-

[Exemplu de Titlu]

 

   Mi-am început munca într-o zi de vineri, cu o imensă bucurie în suflet.

Nu mi-a trecut nici măcar o clipă prin gând că voi avea probleme cu înţelegerea limbii sau că îmi va fi prea greu cu munca. Mă simţeam în stare să mut munţii din loc, iar să spăl nişte vase sau să tai ceapă în bucătăria unui mic restaurant, fie el şi turcesc, mi se părea floare la ureche.

În mica bucătărie era un tânăr înalt, slab, cu început de chelie, în ciuda celor treizeci de ani pe care îi avea.

În timp ce mormăia ceva tăia bucăţi mici de carne. Le azvârlea într-o tigaie, iar peste ele arunca ceapă, roşii, ciuperci. Se mişca repede, atât de repede, încât nu am văzut de unde apăruse în faţa lui farfuria aceea enormă cu spaghete. A aruncat peste ele conţinutul pregătit în tigaie. O rămurică de pătrunjel, câteva măsline şi puţin parmezan presărat pe deasupra l-au făcut să zâmbească mândru de ce făcuse.

Mi-a întins mâna şi, cu un zâmbet prietenesc, s-a prezentat:

- Haşî... Acum e bună o ţigară. Speli tu tigăile alea, nu?

M-am întors spre chiuveta în care zăceau una peste alta câteva tigăi rotunde de fontă. Am început să le spăl. Haşî m-a îndepărtat şi, cu ţigara în gură, mi-a arătat pe rând buretele, apoi tigaia şi a spălat-o, într-o viteză uimitoare.

- Aşa! Repede şi bine. Două mişcări. Ajunge. Ai înţeles?

Am dat din cap în semn că înţelesesem, am mulţumit şi mi-am reluat locul.

- Înţelegi germana?

- Puţin.

- De unde vii?

- Din România.

- A... am auzit de Romania. Ceauşescu a fost în ţara mea. L-am văzut.

- În Turcia?

- Nu. Eu sunt din Iraq. Dar vorbesc turceşte, italiană şi, bineînţeles, engleză.

- Ok. Suntem prieteni. Am proiectat izolatori pentru Iraq.

- Şi acum speli vase?!

- Iraqul nu a plătit pentru izolatorii mei.

- A murit Ceauşescu.

- Tu ce ai făcut acolo?

- Nimic. Au venit americanii şi am plecat.

 Am fost întrerupţi de glasul Şefului.

Haşî şi-a stins ţigara tacticos, mi-a arătat scrumiera, rugându-mă din ochi s-o curăţ, şi s-a îndreptat spre masa de lucru pentru pizza. Glasul de dincolo a mai strigat ceva, apoi altceva şi, pentru câteva minute, a tot înşirat cuvinte pe care nu le înţelegeam.

Haşî a mormăit ceva, apoi, ca şi când ar fi fost conectat dintr-o dată la o sursă de energie, a început să se mişte cu o repeziciune de nedescris. Întindea aluatul, arunca în tigăi bucăţi de carne, ceapă, tomate şi în câteva minute termina platouri care mai de care mai arătoase ce erau duse în restaurant de Şefu.

- S-a terminat ceapa!

Am alergat în cămara de la subsol după ceapă. Nu am terminat de decojit şi tăiat când Haşî mi-a cerut altceva.

- Măsline... Caşcaval...

Alergam între cămara de la subsol şi bucătărie, decojeam şi tăiam, aranjam farfuriile în maşina de spălat, spălam tigăi, ştergeam tacâmuri pe care le înfăşuram în şerveţele, în timp ce mica sală se umplea de lume.

Sosise şi soţia şefului care, cu un cuţit imens, tăia bucăţele de carne din kebab-ul care se rotea molcom în rotisor, şi, în timp ce împărţea zâmbete clienţilor, lua comenzile şi le transmitea în bucătărie.

Telefonul suna ca şi cum ne găseam într-o centrală telefonică.

Şeful intrase în bucătărie, avea tigăile lui, şi parcă era o întrecere între el şi Haşî: „Cine face mai rapid cea mai gustoasă mâncare?”

Li se alăturase fără nici un fel de introducere un alt tânăr, Darius, cum mi se prezentase, în timp ce s-a spălat pe mâini.

Liniştea s-a lăsat la fel de brusc cum începuse zgomotul: vocea Şefei nu se mai auzea, telefonul nu mai suna, doar câteva bucăţi de carne mai sfârâiau într-o tigaie.

Şeful şi-a turnat bere într-un pahar, în timp ce Darius a început să schimbe conţinutul din castroane în altele, curate.

- Hei, Emma, cum e? m-a întrebat Şeful, în timp ce-şi ştergea mustăţile de spuma berii.

- Cred că Ok !

A râs.

- Picioarele?

M-am uitat spre ele ca şi cum aş fi vrut să mă asigur că le am.

- E ok! am repetat, încercând să mă descurc prin mulţimea vaselor care îmi inundau din nou spaţiul de lucru.

- Ei, cam aşa e aici. Dar te-ai descurcat bine. Bravo!

În jumătatea de oră care a urmat, împreună cu cei doi colegi, am făcut curăţenie în bucătărie şi în cămară. Habar nu aveam cum trecuseră cele opt ore. Sigur, timpul aici nu era acelaşi cu cel din casa Omei.

- Ce vrei să mănânci? m-a întrebat Haşî. Nu mi-a aşteptat răspunsul şi mi-a întins o farfurie pe care stăteau câteva felii de pizza turcească.

Am deschis portiera maşinii. Mai erau doar câteva minute până la miezul nopţii. Abia atunci, în tăcerea nopţii, mi-am auzit picioarele strigând:

- Hei, ce ai făcut cu noi?! Am urcat şi coborât treptele acelea de o sută de ori. Nu crezi că e prea mult?

Mi-au trebuit câteva minute să mă obişnuiesc cu furnicăturile din ele şi cu junghiul ce mi se aşezase în mijlocul spatelui.

- Trebuie să ajungem acasă. Un duş cald ne va face bine. Iar până mâine aveţi tot timpul să vă odihniţi. Acum e miezul nopţii şi mai avem de străbătut pădurea asta deasă.

Drumul din parcare şi până în camera unde mă aştepta nervos Erich mi s-a părut enorm de lung.

Picioarele îmi erau grele ca şi cum cineva îmi legase de ele kilograme de plumb, iar în mijlocul spatelui junghiul nu mă lăsa să mă îndrept. Dar eram fericită. În ziua aceea câştigasem douăzeci şi doi de euro.

Am ieşit de la duş dornică să mă întind mai repede în pat. Şi să fie linişte.

Erich bombănea nemulţumit că întârziasem şi nu-i adusesem nimic de mâncare. Uitase de injecţia de la ora unsprezece.

- A sunat cineva la Loredana. Zicea că are ceva de lucru, pentru o lună. Este la un Mc Donald’s. Curăţenie în bucătărie. De la ora trei şi jumătate la cinci şi jumătate. Plăteşte cu opt euro cinzeci. Trebuie mâine să dai răspuns. Dacă vrei, începi de luni.

- Trebuie să plec la ora trei de acasă... Două ore de somn... şaptesprezece euro... Ok. Merg. O lună trece. Ieşim din rahatul ăsta financiar.

- Dumnezeule, dar ce e cu picioarele tale?

- Sunt doar umflate. O să-şi revină până dimineaţă.

                                                        ***

În lunea următoare, la ora trei jumătate am fost la Mc Donald’s. Trebuia să fac curăţenie în bucătăria localului, împreună cu Rozi.

Rozi era o femeie imensă, pe cât de înaltă, pe atât de solidă, şi era şoferiţă pe un autobuz şcolar. În timpul liber îşi mai întregea veniturile făcând curăţenie în biroul şefului ei, soţul patroanei de la firma de curăţenie.

Câteva femei bolnave şi vremea concediilor de vară au lăsat nişte locuri disponibile. Pentru mine era mană cerească. Dumnezeu parcă îşi întorsese faţa la mine şi, după momentele de disperare, iată, încet, încet lucrurile se aşezau.

Aveam nevoie de joburi care să-mi asigure mai mult decât minimul pentru existenţă. Venisem în Germania cu gândul de a-mi găsi rostul. Mai aveam ani buni până la pensie, nu trebuia să-i risipesc şi trebuia să mă gândesc şi la zilele acelea.

Munca la pizzerie nu îmi dădea încrederea că voi putea realiza toate acestea. Şanse mult mai mari aveam în firma de curăţenie. Trebuia să găsesc resurse să îmi înfrâng durerea picioarelor, care nu reuşiseră în cele două ore să se odihnească, şi să dau randamentul maxim. Şi am reuşit asta, iar după acele prime două ore, în care d-na Schmit ne urmărea cum munceam, am primit jobul.

Rozi, pe cât era de mare, pe atât era de leneşă. Deşi ni se împărţiseră într-un fel sectoarele, şi bineînţeles că a fost favorizată (era doar nemţoaică), nu reuşea niciodată să îşi facă treaba. Mai întâi trebuia să îşi savureze cafeaua, pe care nu avusese timp s-o bea acasă, apoi trebuia să plece mai repede cu vreo zece minute, care deveniseră după vreo două zile o jumătate de oră, ca să ajungă la programul celuilalt job.

Munceam pentru amândouă. Era plata mea pentru lecţiile de limbă germană pe care mi le dădea în timp ce eu munceam şi ea îşi savura cafeaua.

- Emma, dacă am lucra trei-patru luni împreună ai învăţa repede.

- Crezi că ar fi posibil?

- Eşti harnică. Schmit are nevoie de femei ca tine. Vorbeşte cu ea. Pun şi eu o vorbă bună.

Mă reîntorceam acasă la şase dimineaţa. Urmau câteva ore de somn, timp în care sonorul televizorului era dat la maxim şi era acoperit din când în când de soneria telefonului şi de vocea lui Erich, care avea impresia că doar ţipând cel de la celălalt capăt îl auzea. Familia lui Erich ne făcea vizite neaşteptate, mirată că dorm când soarele e sus pe cer.

Sâmbăta trebuia să mă trezesc înainte de-a adormi cu adevărat. Loredana îşi făcea aprovizionarea, iar eu eram taxiul ei.

Prima lună a fost istovitoare, dar mi-a adus banii necesari.

Am reuşit să învăţ mersul lucrurilor la imbiss, ba, mai mult, găsisem modalitatea de a face ca lucrurile să îmi pară mai uşoare.

Şeful-turc era un bărbat la patruzeci şi cinci de ani. Începuse ucenicia la imbiss de la doisprezece ani. La optsprezece plecase în Italia, apoi se stabilise în Germania, împreună cu cei doi fraţi. Puseseră pe picioare afacerea. Fiecare dintre ei cu localul lui, în localităţi diferite, dar apropiate. El era mijlociul dintre ei, dar conducea mersul lucrurilor.

Era îndrăgostit de imbiss. Ajungea în local la ora zece dimineaţa şi îl părăsea după miezul nopţii. Lipsea rar, doar atât cât să facă aprovizionarea. Uneori, când oboseala îl dobora şi clienţii era mai puţini, se întindea pe un pat improvizat din lăzi, în garajul de la subsol, transformat în depozit. Avea acolo chiar şi un mic dulap cu haine de schimb şi improvizase un duş. Şi asta, deşi locuia la cinci minute de restaurant.

- Iubiţi imbissul ăsta mai mult decât soţia! i-am spus într-o zi.

- Mai întâi îmi iubesc fetele, apoi imbissul, şi apoi, ai dreptate, soţia.

- Şi nu se supără?

- E turcoaică, Emma! Ştie că bărbaţii turci au mai multe iubite, mi-a răspuns râzând.

Soţia lui era o turcoaică frumoasă, cu ceva ani mai tânără. Îi dăruise două fete şi îşi ştia bine rolul în familie. Apărea în fiecare seară la ora cinci, când începea adevărata animaţie în local, şi pleca imediat ce aceasta înceta, fără a uita să numere banii din casă.

Împreună cu soţul ei făceau un cuplu frumos şi închegat.

Îşi puseseră visurile într-un cufăr. Vroiau să le dea moştenire celor două fete, împreună cu tot ce aveau nevoie ca să trăiască cu mai puţine probleme decât ei.

Afacerea îi îndepărtase de cei din neamul lor. Ea renunţase la îmbrăcămintea unei turcoaice, era poate chiar prea modernă, el nu avea timp să meargă la moschee, iar fetele puteau mânca carne de porc.

Aime avea douăzeci de ani, venea din Azerbaigean şi îşi începuse ucenicia la imbiss la vreo două săptămâni după ce am început să lucrez acolo. Era singurul copil la părinţi, puţin prostuţ, puţin răsfăţat, dar dornic să înveţe meseria care îi putea aduce bani. Se vedea în câţiva ani asemeni şefului.

Nu muncise niciodată, probabil nici măcar nu îşi pusese vreodată singur mâncarea în farfurie şi era mai mult decât neîndemânatic.

Haşî era un om bun, dar deloc răbdător.

Aime îl încurca şi îl simţea ca un os de peşte în gât, mai ales că repede aflase că era bârfitor.

- Tu nu înţelegi nici turceşte, nici germană, ţipa la Aime.

Uneori credeam şi eu asta. Dar, în acelaşi timp, îmi era milă de el şi îi săream în ajutor.

Că nu am procedat corect mi-am dat seama destul de repede. Când Aime era obosit (şi obosea repede) sau pur şi simplu nu avea chef, îl lăsa pe Haşî să ţipe la el, ştiind că sfârşesc să îi fac munca.

Într-o seară, în timp ce se juca cu cuţitul de feliat pizza, ce se asemăna cu un iatagan turcesc, am făcut o glumă:

- Parcă eşti Baiazid.

- Cine e Baiazid?

- Tu mă întrebi pe mine?! Nu eşti turc?!

Când lucrurile îl depăşeau, îl întreba pe Şefu. Aşa a făcut şi atunci.

- De cine vorbeşti Emma?

- De Baiazid.

- Care Baiazid?

- Baiazid – Fulgerul, sultanul vostru.

-A, „Bayezit”, şi a pronunţat numele în turcă. De unde ştii tu de el?

- Din şcoală. Voi nu învăţaţi istoria voastră?!

- Emma, eu am învăţat, dar copiii ăştia... Nici măcar fetele mele nu ştiu.

Privirea lui a devenit sticloasă. Privea undeva în spaţiu şi în timp, şi am citit în privirea sa o umbră de nostalgie şi regret.

- Cine suntem noi, Emma?!

- Tu un turc, eu o româncă, şi amândoi ne înţelegem în germană.

- Şi e bine asta?

- Nu a fost visul meu...

- Ştii că nu am fost la înmormântarea tatălui meu?

- Străduieşte-te să mori în aceeaşi ţară cu fiicele tale.

[Sofia Sincă]

Impresionant! Pentru mine foarte impresionant!

Viaţa de emigrant cu duritatea ei. Nu oricine o poate suporta. Umilinţă, frustrări, oboseală... estenuare.
Ai ales tot ce poate atârna de gâtul unei femei, inclusiv un invalid. Trebuie să tipăreşti ce ai scris Helen. Poate fi considerată ca şi ghid al emigrantului.

E inutil să-ţi mai spun că am savurat.

Cu preţuire, Sofy!

[Corina Militaru]

Am citit tot. Impresionant!

Cu prietenie,

[Vasilisia Lazăr]

Am dus toată proza d-voastră în Bibliotecă.

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

V-aş ruga să numerotaţi cumva fragmentele de la DEZRĂDĂCINARE (I, II, III, IV etc.) deoarece nu le putem distinge. Le-am găsit cu dificultate şi încă mă întreb dacă nu m-oi fi repetat sau nu voi fi făcut vreo omisiune.

Cu drag, Vasilisia

[Vasilisia Lazăr]

Doar să le numerotaţi ca să ştim ordinea capitolelor, aşa avem senzaţia că e acelaşi..