DEZRĂDĂCINARE SAU UN NOU ÎNCEPUT (fragment)-3-

[Exemplu de Titlu]

      Germania nu m-a aşteptat cu mâinile întinse, dar nici nu mi-a trântit uşa în nas. Iar eu ştiam exact ce aveam de făcut.
Trebuia să trăiesc alături de Mido.
Învăţasem în casa Omei să am răbdare cu cei care gândesc altfel decât mine şi să le dansez dansul. Am dansat împreună cu Oma pentru bani. Acum trebuia să dansez împreună cu Mido: aveam nevoie de un translator. Plata pentru servicii i-o făcuse Erich cu mult înainte, şi era preţul unui apartament.
Primele zile nu ne-a fost prea greu să dansăm împreună. Amândoi doream cu aceeaşi disperare să ne vedem cât mai rar cu putinţă, aşa că a binevoit să se trezească mai repede de ora unsprezece şi să căutăm împreună o locuinţă.
Norocul „începătorului” m-a însoţit. După două zile aveam un contract în mână.
Proprietarul fusese înţelegător, m-a crezut pe cuvânt că aveam un loc de muncă şi mi-a permis să-i plătesc cauţiunea în câteva rate lunare.
În cea de-a treia zi primăria mi-a eliberat autorizaţia de lucrător independent şi mi-am depus actele pentru obţinerea dreptului de şedere în Germania.
Totul fusese simplu, fără funcţionare care nu ştiau să zâmbească, fără plimbări interminabile pentru un timbru fiscal sau o xerocopie a nu ştiu cărui act, fără sume mari de bani.
Aveam o locuinţă, aveam actele necesare şi 80 euro în buzunar. O avere! Mai aveam nevoie de un loc de muncă.
Parcurgeam în fiecare dimineaţă anunţurile şi le selectam. Aşteptam să treacă orele ca Mido sau Loredana să se trezească. Mă mutasem din locuinţa lor, nu mai era nevoie să fie extrem de binevoitori.
Timpul Omei revenise. Manoşele ceasului se opreau şi secundele îmi păreau o veşnicie. Cei doi se trezeau mult prea târziu, joburile pe care le puteam accesa se dădeau primului sosit.
Un restaurant, la margine de pădure, urma să se deschidă la început de mai. Proprietarii, doi tineri ruşi, au acceptat să mă angajeze ca ajutor în bucătărie, chiar dacă nu stăpâneam limba germană: fuseseră şi ei, cândva, în situaţia asta.
Se angajaseră să îmi obţină permisul de muncă şi, astfel, să renunţ la autorizaţia pe care mi-o făcusem. Categoric un permis de muncă era mult mai bun. El îmi dădea dreptul la asigurare medicală şi, bineînţeles, la ajutor de şomaj după un an de muncă. Iar cheltuielile reveneau angajatorului.
Rusoaica era aşa de sigură că îmi va obţine permisul de muncă, încât m-am lăsat convinsă. Câteva zile am fost prezentă în fiecare dimineaţă la ora șapte în faţa restaurantului, am călcat mormane de feţe de masă şi şervete fără să număr orele, fericită că munceam. Eram sigură că îmi voi onora sarcinile şi în bucătărie.
După o săptămână, când totul fusese călcat, când vesela era aranjată la locul ei şi restaurantul aproape gata pentru deschidere, mi s-a spus că nu mai e nevoie a doua zi de mine. Trebuia să aştept răbdătoare decizia celor de la repartizarea forţei de muncă.
Decizia nu a mai venit. Şi nu mi-am încasat nici banii pentru orele lucrate: fuseseră ore de probă. Probabil cei doi ruşi plăteau cu mine poliţele celor care îi fraieriseră cândva. Acum nu mai erau cei care trecuseră prin faza de străin în ţara aceasta. Aveau puterea, trebuia să o arate.
Trecuse de jumătatea lui mai. În portofelul meu se lăfăiau doi euro. Un ziar cu anunţuri costa ceva mai bine de un euro. Banii îmi ajungeau pentru câteva felii de pâine pe care le puteam cumpăra cu cinzeci şi cinci de cenţi. Şi mai aveam benzină în rezervorul maşinii pentru vreo zece kilometri. Ziarul acela era ultima şansă. Refuzam să cred că ea nu va apărea.
Şansa mea a fost Simona.
Simona era o româncă din Arad căsătorită de ceva ani cu un neamţ. Avea anii Loredanei.
Locuiau într-un sat din apropiere, unde familia soţului ei avea o fermă de vaci.
Intrase într-una din zile în magazinul lui Mido şi mirosul de varză acră i-a amintit de sarmalele de acasă.
În ziua aceea i-a făcut o vizită Loredanei. Ochii mei şi piciorul lipsă a lui Erich au impresionat-o atât pe ea, cât şi pe soţul ei. Şi-au răscolit mintea şi au încercat să găsească o modalitate de a mă ajuta.
Şi-au amintit de existenţa unui imbiss turcesc, la douăzeci de kilometri depărtare, al cărui patron era tot timpul în căutare de personal.

  ***

Locuinţa pe care o închiriasem era într-o casă cu două etaje, pe o mică stradă ce ducea la pădure.
La parter se aflau două mici apartamente. În primul locuiam noi, iar în celălalt un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, gras şi simpatic. Era singurul dintre vecinii noştri cu care reuşeam să comunic. Când nu era în faţa calculatorului sau a televizorului îşi petrecea timpul la fereastra care dădea spre stradă. Dacă ar fi vorbit româneşte aş fi putut jura că este român. Găseai la el tot ce aveai nevoie, iar, dacă nu avea, ştia să improvizeze. Şi se pricepea la orice: de la reparat instalaţia sanitară până la computer. Comunicativ şi serviabil, îşi oferea serviciile fără să i le ceri. Nu lua nimic în schimb. Doar uneori accepta câte o cafea sau un pahar de ţuică românească, şi era fericit atunci când apăream la uşa lui cu o bucată de prăjitură.
În apartamentul de la primul etaj locuia un bătrân pensionar, încă de pe vremea când mai trăia soţia lui, iar aceasta se prăpădise în urmă cu zece ani. O ieşire dădea spre un balcon aflat deasupra magaziei care era lipită de casă. Balconul fusese închis, asemeni balcoanelor din blocurile româneşti, iar bătrânul pensionar ţinea acolo o mulţime de păsărele care zburau în voie printre lujeri uscaţi de tomate sau castraveţi.
Un om ursuz, îmbrăcat întotdeauna impecabil, cu cămaşa albă ca zăpada, călcată fără urmă de cută şi cu guler apretat, avea şi rolul de administrator al clădirii. Din când în când lipea tot felul de afişe în care ne atenţiona: ba că nu au fost folosite corespunzător cele patru tomberoane pentru gunoi, ba că sunt prea multe cartoane şi ne sfătuia să ne debarasăm de ele în alt loc, ba că se trânteşte uşa de la intrare după ora douăzeci şi două, când deja este timpul pentru somn.
Nu ştiu dacă proprietarul îi dăduse drepturile pe care şi le asuma, dar se comporta ca şi cum ar fi fost el însuşi proprietar.
În primăvara mutării noastre acolo, spre surprinderea tuturor, a desfiinţat mica oază de verdeaţă din curte şi a înălţat un pavilion câştigat la o tombolă din benzinărie. Îi făcuse chiar o podea de scândură care l-a costat ceva bani, după care a aşezat o masă, un scaun şi o jardinieră cu muşcate.
Pavilionul era la geamul bucătăriei mele şi îmi lua puţina lumină ce mi-ar fi intrat pe fereastră.
Mă aşteptam să îl văd cu cafeaua de dimineaţă sau cea de la ora trei (conform obiceiului german) acolo. Scaunul şi masa l-au aşteptat întreaga vară, dar el parcă uitase de ele. Iar noi, ceilalţi, nu am îndrăznit să întrăm pe „proprietatea” lui.
De câte ori încercam să intru în vorbă cu el îmi răspundea cu un mormăit de neînţeles chiar şi pentru cei care-i vorbeau. Doar după ce am curăţat zăpada chiar şi în faţa magaziei mi-a adresat un zâmbet fugar şi un mulţumesc.
La cel de-al doilea etaj, într-un apartament de trei camere, locuia o tânără împreună cu fiica ei de 7 ani. Se mutase acolo doar cu o lună înaintea noastră. Trecuse printr-un divorţ şi venise aici, de undeva de lângă Frankfurt, să fie cât mai departe de fostul soţ. Găsise de lucru la un cămin de bătrâni, dar la nici o lună se mutase la un restaurant din apropierea casei. Avea o fetiţă minunată, o chema Marilena, şi întreaga zi aceasta alerga în susul şi în josul scării după o pisică ce nu se lăsa pieptănată.
La acest etaj era uşa ce dădea în pod. Fiecare dintre noi aveam partea lui. Îmi înjghebasem acolo un colţ unde îmi depozitam lucrurile de care nu aveam imediată nevoie şi uscătorul de haine.
Urcam des în pod. De fiecare dată uşa era blocată cu tot felul de lucruri ale tinerei femei, de la găleţile cu gunoaie până la papuci sau plase cu sticle goale.
Într-una din zile mormanele au dispărut, cum a dispărut şi zgomotul făcut de mica fetiţă în alergarea ei după pisică.
Am crezut că sunt plecate în concediu. Mai târziu am aflat că femeia ajunsese în comă alcoolică, că se afla în spital, iar fetiţa fusese luată de asistenţa socială.
A revenit după vreo trei luni. Îşi tăiase părul, altădată lung, iar pe gât i se vedea un tatuaj care reprezenta un şarpe. Slăbise şi avea ochii afundaţi în orbite. Sâmbăta şi duminica apărea şi fetiţa. În restul săptămânii nu o vedeam, o auzeam uneori târziu după miezul nopţii trântind cu putere uşa de la intrare.
În spatele curţii într-o casă mică cu un etaj locuia, împreună cu fiul ei de trei ani, o femeie roşcată. Ura pe fiecare om în parte şi cu atât mai mult pe „străinii care invadaseră Germania”. Prezenţa noastră a fost ca un ghimpe pentru ea. O asemuiam cu mama vitregă din filmul Albă ca Zăpada.
Se trezea în fiecare dimineaţă la ora cinci şi alerga preţ de o oră cu căştile în urechi şi împrăştiind flăcări din ochi şi nări.
Nu mi-a răspuns niciodată la salut, dar m-a „blagoslovit” de vreo câteva ori, când mi-am lăsat, preţ de câteva minute, maşina în curtea casei. Nu o interesa nici că făcusem asta ca să îmi descarc cumpărăturile, nici pentru că Erich era un om handicapat şi vroiam să urce în maşină.
Când i-am ridicat de jos copilul, care se împiedicase şi căzuse, s-a repezit şi mi l-a smuls din mâini. M-a privit ca şi cum eu îi dădusem brânci.
S-a împrietenit cu cea de la doi, iar împreună făceau o pereche pe cinste: amândouă roşcate, cu pielea albă şi plină de tatuaje.
Locuinţa noastră era cea mai mică din întreaga casă, nu mai mare de cincisprezece metri pătraţi.
Era o cameră cu intrare direct din holul casei. Un geam mare dădea spre curte, iar în partea opusă intram într-un mic hol, în capătul căruia se găsea un dulap înalt, cu două uşi. În dreapta era frigiderul şi intram în mica baie, în care abia aveai loc. În stânga intram în bucătăria de doi metri pătraţi.
Pusesem aici de toate: pe unul dintre pereţi maşina de spălat haine, reşoul electric, un mic cuptor electric, cafetiera. Deasupra lor îmi făcusem tot felul de poliţe.
Pe peretele paralel era chiuveta, iar sub fereastră improvizasem o masă de lucru, îngustă, dar suficientă să pot pregăti mâncarea. Dedesubtul ei era un alt spaţiu de depozitare.
Văzusem odată un reportaj în care o tânără americancă locuia într-o încăpere de doi metri pătraţi. Avea până sus, în tavan, tot felul de rafturi, şi trebuia să îşi calculeze fiecare mişcare ca să mai aibă şi ea loc acolo. Era însă fericită că avea locul ei cu o sumă de bani pe care şi-o putea permitea.
Aşa mă simţeam şi eu în mica bucătărie.
În camera care trebuia să devină peste noapte dormitor, aveam o canapea rabatabilă. O mică masă, un dulăpior pe care aşezasem televizorul şi cele câteva cărţi pe care le adusesem din ţară, o etajeră prinsă în perete care avea rolul de birou şi două mici fotolii de ratan întregeau mobilierul.
Pe timp de zi era spaţiu suficient, dar noaptea suprapuneam cele două fotolii în faţa uşii.
Eram singuri acolo. Nu trebuia să îi văd în fiecare dimineaţă mutra lui Mido, dezamăgit că sosise o nouă zi, nici nu auzeam zbierătele fără rost ale micii fetiţe, cel mai rău copil pe care îl văzusem vreodată.
Canapeaua o primisem în dar de la Mido, la fel de mulţumit ca şi mine că nu mă mai găsea în fiecare dimineaţă în casa lui. Restul le adunasem de pe străzi. Devenise chiar o plăcere ca la fiecare început de lună să hoinărim pe străzi în căutare de ceva. Uneori găseam lucruri atât de frumoase, încât ne părea rău că locuinţa noastră nu le putea primi.
Locuiam într-o casă mai mică decât bucătăria copilăriei mele, dar mă simţeam bine acolo, iar florile din geam, care creşteau văzând cu ochii, flori aduse din România, mă încurajau. Trebuia doar să cred în mine ca să pot descâlci drumul pe care apucasem.
Simona şi soţul ei au apărut în cel de-al treisprezecelea ceas, când eram pe cale să nu pot face asta.

[Sofia Sincă]

Am citit... am savurat de fapt, iar la sfârşit au scos un oftat puternic. Şi nu ştiu pe cine să... agasez cu invective. Pe cine să...

De ce toate astea? De ce o femeie cu pregătire universitară şi un bărbat invalid trebuie să treacă prin aceste umilinţe, de ce au fost nevoinţi să-şi părăsească ţara pentru a supravieţui?! De ce să trăiască în aceste condiţii de umilinţă totală şi încorsetare a sentimentelor?!

Răspunsurile le ştim cu toţii sau măcar le presupunem.

Povesteşti minunat Helen! Mai ales că ceea ce scrii este o realitate dură.

Aştept continuarea cu interes, Sofy!