Cum și-a furat Ion Ionașcu nevastă (Sau... Când părinții aveau mai multă grijă de cinstea fetelor)

[Gheorghe Pârlea]

(Fragment din ciclul de povestiri "Din tinerețea lui Ion Ionașcu - Amintiri moștenite")

În seara în care Ion Ionaşcu luase o grea hotărâre pentru rosturile vieţii sale, mamă-sa îi porunci să se culce devreme, că a doua zi au a începe secerişul celor zece prăjini de grâu de pe dealul Popii. Era vremea numai bună pentru o asemenea treabă şi nu încăpea vorba pentru vreo amânare. Ion tăcea ca mutul şi asta nu-i venea la îndemână Catrinei. Simţea ea că băiatul nu-i în apele lui; iar când i se întâmpla asta, nu izbucnea în vorbe, ci în fapte de răzvrătire. Ca atunci când i-a cerut să-i umple numaidecât ciuberele cu apă, tocmai când avea el o treabă cu nişte băieţi de seama lui. Nici atunci n-a repezit-o pe mamă-sa cu vorba, dar a aruncat în fântână cele două găleţi goale şi şi-a văzut de treaba care i se potrivea mai bine. Acum Catrina plecă la culcare, lăsând totul pe seama dimineţii ce urma să vină.

Dar ce dimineaţă de pomină a avut Catrina în ziua care a urmat! Femeia se culcase de cu seară, încredinţată totuşi că Ion n-o să treacă peste cuvântul ei de mamă, în ce priveşte lucrul ce îl aveau de împlinit a doua zi. Şi se sculă dimineaţă, cu noaptea-n cap, ca să pregătească de-ale gurii pentru mersul la câmp. Buimăcită încă de somnul adânc al nopţii, se miră când zări în odaia flăcăului lampa aprinsă. Şi merse să-l laude că se învredniceşte şi el o dată să-i urmeze cu tragere de inimă porunca. Dar mai bine nu intra...

Când deschise uşa încăperii, Catrina înlemni ca o stafie, cu creştetul lipit de pragul de sus şi cu mâna paralizată pe clămpuş. Îmbrăcate de parcă erau gata de plecare, ori abia sosite, două trupuri alăturate, cu capetele plecate, stăteau pe marginea laviţei cu saltea de paie, învelită într-o cuvertură înflorată, ţesută în stative. În încăpere stăpânea o muţenie deplină. Una din cele două stane de piatră începu a-și face simțite atributele omenești și, ridicându-și capul, o ţintește cu ochii săi verzi pe stăpâna casei, gata să-şi rostească şi vorbele:

- Mamă, vrei nu vrei, eu… mi-am luat nevastă. Şi dacă-ţi convine să rămâi singură, eu chiar acum o iau de mână şi mă duc în lume.

- Da' cine te-o-nvăţat pe tine, Ioane, că luatu’ nevestii i-o treabă care se face în miezu' nopţii? Te pomeneşti că ţi-ai luat dascăli huhurezii, Ioane… Uite ce-am hrănit eu, Doamne, la sânul meu!...

- Lasă mamă, că n-am dat în cap nimănui... O să ai şi mata cu cine te împotrivi urâtului când voi pleca la armată.

- Degeaba cauţi tu s-o dregi, băiete!... Că nu-i apă pe albia Bârladului cu care să speli ruşinea pe care mi-ai făcut-o! Nu mai vorghesc de ruşinea acestei fete ... Da' ridică ochii, copchilă hăi, să văd a cui eşti! Măcar de-i fi din alt sat, ca să nu dau degrabă ochii cu părinţii tăi.

Catrina se apropie de fată, îi pune mâna cu milă sub bărbie şi-i ridică uşor capul. Fata simte îndurarea femeii şi, încurajată, ridică ochii mari şi speriaţi asupra celei care îi devenea soacră. Catrina înlemneşte din nou. Cu o închipuită lovitură în moalele capului, recunoaşte chipul fetei lui Ghiţă Pâslă, văr drept cu bărbatul ei. Ca trezită dintr-un vis de-o clipă, îşi duce mâna la gură, odată cu gestul lui Ion de-a-şi ascunde din nou privirea, şi rosteşte cu chipul schimonosit de îngrijorare:

- Ce-ai făcut, Ioane!?... Ne-ai stricat şi cu Dumnezău, nu numai cu satul! Fata asta ţi-i neam de sânge, băiete!...

După o scurtă tăcere, Ion îndrăzneşte s-o înfrunte pe mamă-sa

- Lasă mamă, că n-oi fi eu primul care calcă legea asta ... Ş-apoi, sângele nostru s-o înstrăinat de-acuma, mamă.

- Văd eu că te-apuci să faci şi legi noi, băiete… Ca să-ţi bată vântu' de undi vrei tu. Măcar de-ai avea corabie, Ioane!.

- Ba chiar am, mamă! începe să-și descătuşeze curajul făptaşul. Am de-acum un fel de corabie, mamă, și cu ea o să străbat viaţa, poate că şi ţara... Că tot nu mă las eu de făgăduinţa c-am să-l răzbun pe tata! Iar dacă m-oi face jandarm, o să trebuiască să umblu din post în post... Şi cu Ruxandra de mână, o să-mi fie mai uşor, mamă. Da' pân' atunci, hai să ne liniştim, c-om scoate-o noi la capăt cu bădia Ghiţă!... Cât dinspri lume, nu mă sânchisăsc eu. Face ea răutăţi mai mari ca a noastră. Nu-i aşa Ruxandră?...

Şi Ruxandra aprobă muţeşte, lipindu-şi bărbia de şiragul de mărgele, în timp ce-l privea pe sub sprâncene pe băiatul hotărât s-o ţină de nevastă peste orice împotrivire. Iar Catrina, deschise ochii mari ca să se dumirească dacă vorbele acelea hotărâte şi aşezate, ieşite din gura băiatului ei, nu sunt cumva ale unei năluci care seamănă leit cu bărbatu-său de pe cealaltă lume.

A doua zi, vecinii Catrinei lu' Nică Ionaşcu şi ai lu’ Ghiţă Pâslă au dat veste, unii dintr-un capăt şi ceilalţi din alt capăt al satului, că Ruxandra a fost furată de văru-său Ion, stricând din nou legea cea veche a satului. Unii, mai înţelegători, trecuseră deja de partea tinerilor. Destui însă deplângeau ruşinea părinţilor care nu mai puteau da înapoi roata acestei istorioare, adăugată la alte câteva de acelaşi fel, petrecute în sat cu ani în urmă.

Cuscrii, aflaţi în neputinţa de-a drege stricăciunea, s-au înţeles să-i ierte pe poznaşi şi să le împlinească totuşi rânduiala nunţii. Asta numai după ce popa din sat le va da tinerilor canon şi dezlegare, căci Dumnezeu e mare şi înţelegător.

La nunta cu pricina s-a pus în faptă şi ameninţarea făgăduită lui Ion de Ghiţă Pâslă. Însă ea s-a împlinit cu palma grea de femeie bărbătoasă a Catrinei. Aşa, ca din senin, soacra cea mare îl strigă pe Ion, chiar când mireasa îi îndrepta mirelui floarea din piept. Şi, în mirarea vornicilor și a druștelor, dar mai ales a socrilor mici, aflaţi şi ei de faţă, îi plesneşte mirelui două palme peste acelaşi obraz. Apoi vocea femeii adaugă şi rostul gestului ei:

- Asta-i răsplata pe care o merită hoţii de fete, Ioane! De-abia acum am încheiat socoteala cu tine.

Şi Ion, ginerică cel arătos, pe cât de surprins, pe atât de ruşinat, găseşte îndată ieşire:

- Dacă atâta-i pedeapsa pentru pozna me', apoi s-ar putea să-mi fac un obicei din asemenea hoţie.

- Poate nu ştii că ţi-ai luat jandarm, Ioane! îndrăzneşte să-i ţină hangul mireasa, care-i pricepuse gluma.

În drum spre Biserică, tineretul făcea glume pe seama palmelor primite de Ion de la mamă-sa, de faţă cu nuntașii. Şi chicotelile pe seama obrazului îmbujorat al mirelui se opriră abia la uşa bisericuţei din lemn.

O frumoasă zi de vară încheia pentru Ion a' lu' Ionaşcu vremea libertăţilor sale de holtei. Din nucul de lângă clopotniţă, cu vocea răguşită de dulceaţa cireşelor, un cuc îşi repeta partitura cea care bisa două silabe identice. Imediat după asta, din lăuntrul bisericuţei răzbătu până afară, prin glasul popii şi al câtorva cântăreţi bisericeşti, “Isaiia dănţuieşte”. Cântarea cea care dădea împlinire unei însoţiri, începută necanonic, între un băiat şi o fată care-și împărtășiseră unul altuia dragostea cea care pune temelie familiei. 

[Vasilisia Lazăr]

Ce povestire plăcută! Apoi chiar a scăpat ieftin după isprava făcută. :)) Dar n-au fost nici primii și, cu siguranță, nu vor fi nici ultimii. Am citit cu mare drag! Ce frumos mai știți povesti!

[Chris]

un text frumos si linistit...

[Gheorghe Pârlea]

Sărut mâna pentru timp și apreciere, Chris!  

[Gheorghe Pârlea]

Încântat și îndatorat, Dna Vasilisia Lazăr! Și sărut mâna pentru răbdarea oferită! (Căci un text "sămănătorist" nu e chiar o atracție a prezentului.)
Vasilisia Lazăr a spus :

Ce povestire plăcută! Apoi chiar a scăpat ieftin după isprava făcută. :)) Dar n-au fost nici primii și, cu siguranță, nu vor fi nici ultimii. Am citit cu mare drag! Ce frumos mai știți povesti!