Copilărie mutilată (partea a 4-a)

[Giurgiu Silvia]

    Iliuţă nu ar fi pierdut ocazia de a se întâlni cu mama lui, pentru nimic în lume. Când Floarea îi spuse că aceasta voia să-l vadă începu să sară prin casă de bucurie ca un greieraş. În zadar îl preveni femeia să nu se bucure prea mult, că de la maică-sa nu trebuia să se aştepte la nimic bun, el nu vru să audă. Când îi mai trecu euforia începu să se perpelească cuprins brusc de îngrijorare şi emoţie. O rugă pe Floarea să-l sfătuiască cum să se îmbrace şi să se comporte ca să nu o supere pe scumpa lui mamă. Bietei femei i se rupea sufletul văzând atâta dragoste şi respect pentru o femeie ca Ioana, care nu merita aşa ceva. Însă din milă pentru copil nu zise nimic şi îl găti ca pentru ziua de Paşte. De când stătea la ea băiatului nu-i mai lipsea nimic şi se terminase cu zdrenţele, foamea şi frica.
     A doua zi, gătit şi emoţionat ca un îndrăgostit Iliuţă ciocăni la uşa mamei cu inima bătând să-i spargă pieptul fragil. Era vremea prânzului şi Floarea îi pregătise o legăturică din care ieşeau nişte mirosuri tare ispititoare. Ştia că în casa Ioanei nu sunt de niciunele şi voise ca mama şi fiul să prânzească împreună, ştiind că asta era dorinţa fierbinte a băiatului.
    - Intră băiete, e descuiat! se auzi vocea Ioanei. Măi, ce băiat frumos are mama! se minună ea sincer. Hai, apropie-te şi lasă-mă să te văd mai bine! Ptiu, să nu te deochi! Te ţine îngriit Floarea, nu am ce zice! Dar nimeni nu te iubeşte ca mama ta, Iliuţă, aşa să ştii!
     Băiatul era copleşit de atâtea vorbe frumoase şi sufletul lui cânta imnuri îngerilor. Nu avea putere să răspundă, aşa că se repezi cu lacrimi în ochi în braţele mamei care îl primi uluită şi speriată. Îşi ascunse faţa în basmaua ei şi începu să hohotească încetişor. Cât visase el momentul acesta! Nu mai sperase să simtă braţele acelea dragi strângându-l la piept! Doar căldura lor putea ostoi pierderea tatălui şi a Aniţei, doar acolo el mai putea simţi bucuria copilăriei şi putea fi răsplătit pentru toată durerea şi lacrimile vărsate.
     Ioana se temea să respire sau să se mişte. Nu ştia ce să facă cu valul de emoţii ciudate ce o asaltau, dar îi plăcea căldura aceea ce izvora din adâncul inimii sale. O ştia aridă şi uscată, incapabilă de sentimente, de iubire şi sinceritate. Era convinsă că aşa trebuie să fie şi nu se îngrijise niciodată să fie altfel. Ea nu primise nicio atenţie toată copilăria şi tinereţea ei în afară de cea a bărbaţilor interesaţi doar de trupul ei, de când îşi amintea. Nu-şi cunoscuse niciodată părinţii iar mătuşile nu-i căutaseră vreodată în coarne. Poate de aceea nici ea nu ştia să îşi iubească copii, nu ştia să-i educe. Când plecase Nicolae, se trezise pe cap cu atâtea probleme şi se lepădase de ele, fugind ca o netrebnică. Copilul acesta care i se cuibărise la piept era al ei, din sânul ei ieşise şi pe el îl mai avea pe lume... deocamdată, se gândi ea. Soarta îi luase fata dar îi trimitea în schimb alt fiu. Pe Iliuţă nu-l putea ţine lângă ea deşi acum mai mult ca oricând, ar fi dorit. Abia acum, simţindu-l tremurând în braţele ei se năştea în ea dragostea de mamă.
   Se gândi că dându-l în adopţie era cel mai bun lucru pe care-l putea face pentru el de când îl adusese pe lume. Dar nu îi va mai nega dragostea sa. Nu-l va mai alunga de la uşa ei şi nu-l va mai răni, aşa cum a făcut-o!
   - Ei, plângărețule! îl dojeni ea blând. Nu ţi-e foame! În loc de răspuns copilul clătină din cap, rămânând ascuns unde era, îmbătat de parfumul mamei. Pentru el, mirosul părului ei întrecea în intensitate şi dulceaţă toate florile din grădina raiului. Ioana îi dezmierdă căpşorul buclat, minunându-se de frumuseţea copilului său pe care parcă nici nu-l cunoscuse până atunci.
   - Iliuţă, uită-te la mine! Trebuie să vorbim, dar mai întâi hai să vedem ce ai în ştergarul ăla. Sau vrei să-ţi fac eu ceva de mâncare?
   La asemenea întrebare, copilul incredul ridică privirea şi o privi lung. Demult nu mai mâncase ceva gătit de ea, mai exact de când tatăl lui era acasă. Ştia că nu e o bucătăreasă prea bună, dar pentru el nu exista pe lume nimic mai bun.
   - Da mamă, aş vrea, dacă şi matale vrei!
   - Nu am decât două ouă şi câţiva cartofi. Nu ar fi mai bun ce ai adus tu!
   - Dacă nu ne ajunge, le mâncăm şi pe alea, dar eu vreau ouă şi cartofi prăjiţi!
   - Bine, atunci fugi şi rupe nişte surcele până curăţ eu cartofii şi aprinde focul în vatră! O să iasă fum ,dar deschidem uşa.
   - Da mamă!
    Ioana se miră cât de mulţumită se simţea în ziua aceea. Privi în jurul ei şi nu i se mai păru totul atât de searbăd şi urât. Se uită după fiul ei ce zburda ca un ied prin jurul casei adunând surcele pentru foc, neţinând seama deloc de hainele frumoase cu care-l gătise Floarea. Putea fi totul altfel! se gândi ea, simţind o înţepătură puternică în inimă.
    Pentru Iliuţă fu cel mai gustos prânz din viaţa lui şi inima îi era uşoară ca un fulg. Vorbea într-una, gesticula, povestea şi se comporta fără să-şi dea seama ca un copil de patru ani, ceea ce era de fapt. Ioana îl asculta înduioşată, râdea din toată inima la ghiduşiile lui şi îşi promise să nu se mai lipsească de asemenea bucurii de acum înainte. Trebuia să îl facă să înţeleagă şi să accepte motivele pentru care îl dădea în adopţie deşi ştia că-i va frânge inima copilului. O să îl ajute aşa cum va putea să treacă peste asta, fiind cât mai mult aproape de el şi lăsându-l să facă parte din viaţa ei. Nu se mai simţea o scursură umană, simţind şi ea ca un om adevărat. Nu ştiuse că avea sentimente, că există în ea şi ceva bun. Dar copilul reuşise să scoată din câmpul arid al sufletului său o mică şi delicată floare ce putea însemna speranţă şi viitor. Într-un târziu îşi luă inima în dinţi şi-şi chemă fiul lângă ea.
    - Acum trebuie să vorbim, Iliuţă! Tu ştii bine de ce te-am chemat!
    - Da mamă! se apropie el supus. Deodată pe fruntea înaltă şi senină începură să se adune norii. Începuse să spere că ea se va răzgândi şi că-l va păstra lângă ea. Nu văzuse oare mama lui cât de bine le era împreună? Ioana îşi simţi inima grea şi pentru prima dată, mila îi atinse sufletul. Nu putea da înapoi, însă.
    - M-am înţeles cu Floarea să devii copilul ei şi al lui bărbată-su, că am văzut că ţine la tine şi are cu ce să te crească! Eu nu am cu ce îmi duce zilele şi tactu nu mai e lângă noi! Ai văzut ce i s-a întâmplat Aniţei şi nu vreau să te pierd şi pe tine!
   - Eu nu o să păţesc nimic mamă, îţi promit, numai nu mă da! sări băiatul, deznădăjduit. Nu mă da! Nu mă da! se tângui el cu obrajii în palme, încercând zadarnic să-şi stăvilească lacrimile. Eu o să cresc repede şi o să am grijă de tine, mamă! Nu îmi trebuie nimic! Mă duc cu caprele lui nenea Gheorghiţă şi-mi dă lapte şi brânză toată vara. Aşa mi-a promis!
    - Ascultă, tu o să faci cum zic eu! se oţărâ ea, dar se înmuie imediat. Nu mă supăra Iliuţă! O să vii la mine când vrei şi eu pot să vin să te văd mereu, că doar eşti aci la doi paşi! Eşti prea mic să munceşti, maică! La Floarea nu o să îţi lipsească nimic şi or să mă ajute şi pe mine! Aşa au zis! Îţi mai spun un secret: Domnul ne-a luat-o pe Aniţa dar ne trimite alt prunc în locul ei, ca să ne mângâie durerea!

  Iliuţă rămase înţepenit, neînţelegând ce vrea să spună mama.

  - Da, o să ai o altă surioară sau frăţior, ce-o vrea Domnul să fie! Aşa a vrut El! De aceea trebuie să te dau Floarii, că nu am cu ce vă creşte pe amândoi! Dar tu o să vii aici să mă ajuţi când oi avea nevoie de tine şi o să te joci cu celălat frăţior căci tu eşti ăl mare şi trebuie să-l înveţi multe lucruri!

   Iliuţă nu ştia ce să zică. Nu înţelegea el prea multe, dar ideea că Doamne-Doamne îi trimite o altă Aniţa, îl consola cât de cât. Ioana se folosi de toată şiretenia ei ca să-l liniştească pe băiat şi reuşi să-l facă să-şi accepte soarta.

[Corina Militaru]

Impresionant! Aștept cu nerăbdare continuarea! :)

[giurgiu maria]

Foarte frumoasă și emoționantă povestea ! Am lecturat cu mult drag!Felicitări!

[Sofia Sincă]

Da! Impresionezi prin drama unui copil și a mamei lui, prin drama unei ființe cu minte ușoară, supusă unui destin perfid. Poveste lacrimogenă.

Însă repeți chestiuni pe care le știm deja, insiști cam mult pe același tablou.

Da am citit cu plăcere,

Sofy

[Ioniţă Gabriela]

-emoţionant!