Copilăria, basmul din Țara Dulciurilor

[Corneliu Ion]

În viața mea am mâncat atât de multe dulciuri, un munte de dulciuri, încât nu cred că există prea mulți oameni care să mă întreacă!

Poate mi se trage de la mama mea, care a fost o gospodină pasionată și tare pricepută. Pe lângă faptul că știa o grămadă de rețete de mâncare și de dulciuri, a fost, dacă pot spune așa, o precursoare a „grupurilor de prietene”, pe atunci prietene reale, care se întâlneau foarte des și discutau despre toate ocupațiile specifice femeilor. Fire curioasă, mereu dispusă să învețe ceva nou, experimenta tot ce vedea nou, de la hrană, până la activitățile lucrative și nu se lăsa până nu-i ieșea totul așa cum voia ea.

Mi-aduc aminte de primul tort făcut de mama, pe care l-am văzut eu în copilărie. Cred că aveam 11 ani, undeva prin anii 1963. Era pe vremea în care pâinea, cea de toate zilele, se vindea pe cartelă. Ai mei au fost anunțați telefonic de către un frate de al mamei, unul dintre unchii mei preferați, că va veni în vizită la noi. Mama a vrut să-l întâmpine cu o prăjitură deosebită, iar tortul în acei ani era una dintre delicatesele aproape exotice, o găseai doar pe la marile cofetării și se mânca cu porția, la gramaj.

Mama era o perfecționistă nativă și nu a fost mulțumită cum i-a ieșit primul blat. M-a întrebat dacă vreau să-l mănânc, ca să nu-l arunce. Ce vorbești, nene, cum să-l arunce? Cu zahăr pe deasupra, era un deliciu! Ce sirop, ce cremă? Am mâncat blatul acela pe nerăsuflate, cu toate că era mare, cred că era de peste un kilogram. Mă uitam în cuptor și mă încerca o dulce speranță: poate nu e mulțumită nici de următorul blat! Nu cred că am cobit, doar am avut noroc. Mamei nu i-a plăcut nici următorul blat. Stăteam aparent liniștit la un colț de masă, ca un cățel care se linge des pe bot, cu ochii la o posibilă recompensă. Și al doilea blat a ajuns în fața mea, la judecata finală! Degeaba a încercat biata mama să mă pondereze, sfătuindu-mă să-l las pentru a doua zi, nu s-a putut înțelege cu mine.

Ce mai, plesneam de atâta blat de tort! Și trebuie să recunosc, spre cinstită aducere aminte, că la un moment dat, când mi-a fost clar că nu pot „să-l dovedesc” și pe acesta, l-am ciugulit peste tot, rotund, ca nu cumva mamei să-i vină vreo idee și să mă lase fără el.

Din ziua aceea, ori de câte ori simțeam o ocazie asemănătoare prin bucătăria mamei, nu mă mai dădeam dus din bucătărie.

Însă, dincolo de priceperea mamei în ale gătitului, cred că apetitul meu de neoprit pentru dulciuri l-am moștenit de la tata. Fumător înrăit, cu peste patru pachete de Mărășești fără filtru pe zi, mânca și tot felul de dulciuri cu aceeași pasiune cu care fuma, de la prăjituri de casă și până la cele de cofetărie, în cantități apreciabile. Așa se face că în dulapul acela de bucătărie clasic, prezent în mai toate bucătăriile din acea vreme, la noi compartimentul de băuturi era plin cu bomboane de tot felul, de ciocolate, Eugenii, rahat, napolitane, sau mai știu eu ce alte dulciuri.

Mergeam foarte des la București. Când mă duceam cu mama, era o dramă. Cum ajungeam în Gara de Nord, îmi cumpăra o Eugenie și un covrig (covrigii aceia împletiți, groși, cu sămânță de mac pe ei) și nu puteam să-i mai cer nimic. Eram copil, din două înghițituri, hap, hap, înghițeam tot. Apoi, na, acolo vedeam atâtea tentații și începeam să mă smiorcăi:

- Mamăă, ia-mi și mie o Eugenie! Ia-mi o prăjitură ... ia-mi și mie de-aia, sau de-ailaltă!

Mama mă străfulgera cu privirea și-mi răspundea furioasă:

- Ia mai termină! Ți-am luat când am venit, avem treabă, nu am venit să te îndop pe tine! Să vezi tu dacă te mai iau cu mine, data viitoare!

- Ce mi-ai luat, mă mamă, o Eugenie, răspundeam eu cu un aer ispășit, cu jumătate de glas și renunțam să mai cer. Știam că mai mult nu o să văd de la mama, decât dacă se întâmpla vreo minune. Poate doar încă vreun covrig, dacă ne apuca ora prânzului la colindat prin magazine.

Ei, altă poveste era când mergeam cu tata! Cum ajungeam în Gara de Nord, ne duceam direct la restaurantul acela din incintă, care cred că a funcționat până prin anii 2000. Mici cu muștar după pofta inimii, tata își lua și o bere, iar mie îmi lua sirop cu sifon, la discreție, cât puteam bea, pentru că încă nu apăruseră băuturile răcoritoare! Apoi, mergeam în centru, pe Magheru și împrejurimi. Erau câteva cofetării mari, Scala, Casata, Nestor, Capșa. Intram în câte ne permitea burta. Tata mă întreba întotdeauna: pe care le vrei? Niciodată nu voiam mai puțin de două prăjituri într-o cofetărie. Când m-am făcut mai mare, comandam și câte trei, patru prăjituri la o cofetărie. De fiecare dată însă îmi promiteam în gând că data viitoare voi mânca mai puțini mici în Gara de Nord, ca să fac loc la cât mai multe prăjituri!

Am avut regimul acesta până dincolo de 50 de ani! Prin natura serviciului, am călătorit foarte mult prin țară. Peste tot pe unde mă duceam, chiar și prin orășele mici de provincie, nu exista să nu mă „documentez” temeinic în privința dulciurilor specifice zonei. Cred că știam toate gusturile și cofetăriile pe unde am fost! În multe dintre discuțiile cu prietenii, dacă venea vorba să localizăm un punct dintr-un oraș, majoritatea luau ca punct de reper restaurantele, considerate a fi locurile cele mai cunoscute de către majoritatea oamenilor. La mine era altfel: reperul cel mai cunoscut era cofetăria cea mai mare din oraș. Nu era vreuna pe care să nu o știu.

Nu vă faceți griji! Știu că o asemenea „abordare” a specificului unei zone te îmbogățește cu o glicemie frumoasă, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu, că a avut grijă de mine. Am o glicemie normală, ba chiar mai mică ca a multora care nu au consumat în viața lor dulciuri nici măcar cât consumam eu două, trei zile!

Nu vreau să închei fără să fac o mărturisire de suflet: am avut norocul să gust multe dulciuri în viața mea, inclusiv din alte țări. Sunt peste tot minunății care te încântă. Comparându-le, mult timp am crezut că prăjituri mai bune decât cele ardelenești și turcești nu prea sunt.

Până când am ajuns la Napoli și m-am trezit într-un Rai al dulciurilor. Nu cred să fie altele mai bune ca acestea!

[Mihai Katin]

interesanta  incursiunea  in lumea  dulciurilor   si   sper  ca pe viitor  sa  o  divessificati cu  acelasi  talent  de  povestitor  !

[Corneliu Ion]

Vă mulțumesc pentru lectură și comentariu.

Mihai Katin a spus :

interesanta  incursiunea  in lumea  dulciurilor   si   sper  ca pe viitor  sa  o  divessificati cu  acelasi  talent  de  povestitor  !

[ELENA AGIU-NEACSU]

Felicitări pentru povestirea reuşită care m-a deconectat,dar mai ales mă bucur pentru dv că nu v-aţi pricopsit cu un diabet frumuşel. Succes şi inspiraţie în continuare!

[Mioara Manoilă]

Foarte plăcut acest fragment scăldat în dulcele gust al artei cofetarilor, patiserilor, etc. Pe cele de la Napoli le ştiu, că nici mie nu îmi venea să le las acolo. Pe toate le-aş fi păpat.

[Corneliu Ion]

Vă mulțumesc frumos pentru popas!

ELENA AGIU-NEACSU a spus :

Felicitări pentru povestirea reuşită care m-a deconectat,dar mai ales mă bucur pentru dv că nu v-aţi pricopsit cu un diabet frumuşel. Succes şi inspiraţie în continuare!

[Corneliu Ion]

Vă mulțumesc frumos!

Mioara Manoilă a spus :

Foarte plăcut acest fragment scăldat în dulcele gust al artei cofetarilor, patiserilor, etc. Pe cele de la Napoli le ştiu, că nici mie nu îmi venea să le las acolo. Pe toate le-aş fi păpat.