Lupoaica își ciuli urechile, apoi își îndreptă ochii gălbui către stăpân. Blana cenușie îi lucea în lumina focului, iar pe ceafă avea o pată neagră, ce i se lungea până la creștet.

— Apă, șopti regele atât de încet, încât qol erl rabates își aplecă neîncrezător urechea deasupra lui.

— Mai bine vin… șopti din nou regele, mai tare. Și o inimă de cerb.

De data asta qol erl rabates auzise bine. Tresări și căzu în genunchi, lângă alcovul acoperit cu blănuri umede, ce împrăștiau un iz stătut și acru. Regele zăcea și părea nemișcat, dar răsufla domol, cu ochii întredeschiși.

— D-da, stăpâne, îndată.

O lumină palidă mângâia craniul de tigru agățat deasupra alcovului. Regele îl privi o vreme, ca și cum i-ar fi fost greu să-l recunoască, apoi se ridică în capul oaselor. Se simțea slăbit, mâna stângă îi amorțise, iar încheieturile îl dureau.

Încăperea era lungă, cu pereții ticsiți de blănuri vechi și noi, de care atârnau tot soiul de cranii, de mistreț, de cerb, de lup, de urs și de om, toate capetele pe care le retezase de-a lungul timpului. Cu timpul se strânseseră multe, însă unul singur era de tigru.

Focul pâlpâia în vatra rotundă din mijlocul încăperii și împrăștia o lumină palidă, iar ferestrele, deschizături săpate în zidul de lut, erau toate acoperite.

Rabates, spuse el cu o voce răgușită bărbatului care se apropia, aducând urciorul cu vin. Dă la o parte pieile alea, vreau să intre soarele.

— Așa să fie, stăpâne.

Regele îi privi pentru prima dată fața plină de tatuaje, înfățișând păduri și lupi. Purta veștminte din scoarță de copac și mușchi de pădure, cusute cu fibre din plante, iar părul îi atârna în cozi groase, unse cu un amestec făcut din argilă și uleiuri. Mirosea a brad, dar emana și alte mirosuri, mai puțin plăcute. Qol erl rabates îndepărtă pieile ce astupau ferestrele, iar soarele pătrunse înăuntru, neașteptat de luminos.

Regele sorbi din vinul turnat într-un corn și i se păru că pășește într-o poiană înflorită. Continuă să soarbă, cu ochii închiși, simțind căldura cum i se răspândea în piept și în măruntaie. Nu ținea minte să fi băut vreodată un vin atât de bun, din mure și fragi, dulce ca un sărut de fecioară.

Lupoaica își puse botul pe genunchiul lui și scânci ușor. Abia dacă părăsise odaia regelui de când căzuse bolnav. Fuseseră nopți în care plecase în pădure, să vâneze, iar în zori se întorcea cu botul îmbibat de sânge și ațipea lângă foc, privind când și când alcovul unde zăcea stăpânul ei.

— Ce vrei, Fumurie? Ți-e foame? Regele zâmbi și lăsă cornul gol deoparte, ca să o între urechi. Ai fost și tu azi-noapte cu lupii să urli la lună?

Cu mult timp în urmă lupoaica mamă murise sfâșiată de colții unui tigru, nu departe de izvoarele Fecioarelor Albe. Pe Fumurie o găsise ascunsă într-un tufiș, un pui neajutorat, cu însemn negru pe ceafă. După ce o scăpase de moarte, îi rămăsese alături, iar când crescuse o luase cu el la vânătoare.

Aerul năvălise în odaie proaspăt, dar rece, aducând miros de pin și de primăvară. Regele închise ochii și își umflă pieptul, respirând adânc. La un moment dat privirea îi căzu pe fața bărbatului îngenuncheat, care îl iscodea cu ochi mici, albaștri și spălăciți.

— Ce-i? se încruntă regele, ignorând înțepăturile ce-i supărau tălpile. Mâna stângă îi zăcea tot amorțită și niște fiori i se urcau în picior, tăioși ca niște pumnale.

— Stăpâne... Qol erl rabates își înclină trupul îngenuncheat, iar cozile i se revărsară pe podeaua din lemn de cedru. Ce... ce ai văzut? Ai văzut nemuritorii?

Regele îi întinse cornul și după ce i-l umplu din nou, sorbi prelung din vin.

— Nu am fost mort. Doar am zăcut, știi bine.

Adevărul era că nu știa ce să-i spună. Fusese prins într-o uitare, asemenea unui nimic negru, desăvârșit. La un moment dat plutise într-un coșmar, îmbrățișat de un demon la care nu voia să se gândească. De câteva ori văzuse odaia în care zăcea, dar ca și cum ar fi privit-o din apă, de pe fundul unui lac. Își mai amintea gustul amărui al fierturii pe care qol erl rabates i-o picura printre buze și un fum înecăcios ce-l înțepa când și când în piept.

— Cât am zăcut?

Qol erl rabates își plecă ochii.

— Luna Lupului Roșu și luna Ochiului Negru au răsărit în aceeași noapte și după ce au apus, a răsărit luna Șarpelui. Treizeci și una de zile, stăpâne.

Nu-i putea spune că în ultimele zile nu mai sperase nimeni că regele s-ar mai trezi, iar mak rabates pregătiseră cele trei cornuri uriașe de bronz, de lungimea unui bizon, în care suflau doar când un rege pășea pe tărâmul nemuritorilor, ca să mănânce alături de ei miere din cupe de argint și să călărească bizoni cu copite din fier. Aleseseră deja pe cei care urmau să care targa din lemn de cedru, purtând pe ea trupul regelui, înveșmântat în blănuri și iarbă, tocmai până pe creasta muntelui Avronoros. Toți regii care domniseră înaintea lui își părăsiseră trupurile acolo, pradă vulturilor, iar suflul lor se înălțase către nemurire. Se sfătuiseră și asupra ceremoniei la care se adunau întreg Saaranul și neamurile supuse, ca să-i cinstească trecerea. Se spunea că orice om al nordului trebuia să sărbătorească o dată în viață moartea unui rege. Acum însă stăpânul se trezise, iar qol erl se temea că nu i-ar fi plăcut să afle cum se grăbiseră mak rabates să-l petreacă în nemurire.

Între timp o slugă înveșmântată în blănuri de bizon intră în odaie, aducând un cazan mic de bronz, în care plutea o inimă în sânge cald. O așeză pe o tipsie mare din argint, în fața alcovului. Lupoaica se așeză lângă foc, adulmecând mirosul sângelui.

— Unde-i pumnalul meu? întrebă regele.

Qol erl rabates îi aduse pumnalul cu mâner din argint, ce se termina într-un cap de lup cu gura deschisă. Regele se chinui să spintece și să taie, dar și mâna dreaptă îi era încă moale, așa că un timp nu făcu decât să împrăștie sângele. În cele din urmă reuși să împlânte adânc pumnalul în inimă și o ridică, privind la sângele care se scurgea. I se păru că inima încă bătea, dar știa că nu putea fi adevărat.

Când mușcă o venă i se sparse în gură, iar șiroaiele de sânge i se scurseră printre dinți, alunecându-i în barbă. Nu-i plăcea. Avea un gust rău, de mocirlă și putreziciune.

— Ce-i asta? urlă regele, smulgând inima din pumnal și aruncând-o în vatră. Sângele sfârâi în foc, însă organul sări dincolo de flăcări, iar lupoaica îl acoperi cu laba. Am cerut o inimă!

Își privi mâinile lipicioase și roșii. Reușise să și-o miște pe stânga. A mai rămas ceva vlagă în mine.

— Vreau brânză, spuse el în cele din urmă. Și lapte covăsit.

Atunci își aminti că mai mâncase o inimă cu același gust.

Cândva fuseseră doi frați, Breon și Balos. Breon era un războinic desăvârșit. Putea să călărească orice bizon, spada o mânuia ca și cum ar fi fost brațul său, iar când săgeata lui țâșnea, rareori se întâmpla ca prada să-i scape. Era neînfricat, iar războinicii lupi i se supuneau și-l iubeau pentru că niciunul nu-l dovedise la trântă. Fecioarele îl visau și i se dăruiau, iar Balos se simțea mândru că îi era frate.

Mai târziu regele Sothrak Gheară de Urs se ridicase în nemurire și astfel sosise vremea întrecerii pentru stăpânirea Saaranului. Amândoi frații hotărâseră să se întreacă și fuseseră primiți de rabates printre cutezători, alături de cei mai viteji războinici. Patruzeci și patru de cutezători urcaseră atunci muntele Algothorsen, la răsăritul lunilor Ochiul Negru și Bizonul Tark, noaptea aleasă de rabates ca început al întrecerii, iar Breon și Balos erau printre ei. Patruzeci și trei aveau să moară, iar unul urma să stăpânească peste Saaran și peste neamurile supuse. Dar nicio moarte, nici cea în luptă, nu era mai de preț ca moartea cutezării, când din sânge războinicul se ridica singur și atingea nemurirea.

Regele își amintea ochii gălbui ai tigrului. Avea o blană roșcată, cu dungi negru-cenușii, ce lucea în lumina flăcărilor, iar printre colți i se prelingea un sânge spumos. Breon îl răpusese, dar fusese prea târziu pentru el. Balos îi curmase fratelui său suferința, ca din sânge să se înalțe nemuritor, apoi smulsese inima tigrului. Încă mai bătea în timp ce o ținea în mâini. Chiar și așa, o mâncase pe toată, așa cum făcea ultimul cutezător. După aceea îl jupuise și, înveșmântat în blana lui însângerată, coborâse muntele Algothorsen ca să ia în primire Saaranul.

Și totuși nu l-am doborât eu, își spuse Balos.

Inima de cerb avea același gust ca cea de pe muntele Algothorsen, își aducea acum aminte. În timp ce mâncase inima tigrului se gândise că era a lui Breon, vitează și neînfricată, dar el i-o mânca. Nu-i destul să fii războinicul cel mai viteaz și cel mai neînfricat ca să ajungi rege, spusese cândva un rabates. Fratele meu a fost mai viteaz decât mine și asta l-a ridicat la ceruri.

Regele își ridică fruntea și zări craniul tigrului, spânzurând deasupra alcovului. Oasele nu mai luceau, ci se tociseră de la atâtea ploi și zăpezi. Îl purtase întotdeauna în lupte, așa cum regii din sud își purtau coroanele. La moartea lui, rabates urmau să-i pună craniul pe cap și să-i care trupul pe muntele Avronoros, ca să întâlnească toți regii care stăpâniseră în Saaran înaintea lui, fiecare purtând craniul tigrului său.

Între timp qol erl rabates îi pregătise brânza și laptele covăsit. Regele mâncă o vreme în tăcere, încercând să recunoască gusturile care îi năvăleau pe limbă. Aproape că le simțea pentru prima dată. Cel mai bun era însă vinul, care îl îmbujora. La fel ca vântul de primăvară ce sufla prin ferestre.

Tălpile îl înțepau și o clipă se îndoi că ar fi putut păși, dar dorința era prea puternică.

— Vreau să văd Saaranul, spuse el dintr-o dată. Pregătiți-mi straiele.

— S-stăpâne, bălmăji qol erl rabates speriat. Nu te poți ridica așa repede, ai zăcut prea mult. Măcar bea puțin din rabagon înainte, să mai capeți putere.

— Să nu-ndrăznești să mă pui să gust iar din fiertura aia spurcată! spuse regele încruntându-se. Are gust de fiere și știu că ai pus venin de aspidă roșie!

— Doar un strop, stăpâne, se tângui qol erl rabates. Prea mult venin poate ucide chiar și un bizon, e adevărat, dar un singur strop e leacul cel mai bun.

Balos își dori să-l pălmuiască, dar când îi văzu pădurile și lupii de pe față, își aduse aminte că nu era înțelept să te atingi de un rabates, nici măcar dacă erai rege. 

— Ce ești tu? Asculți zeii sau doar vindeci? Nu te-am mai văzut până azi.

— Sunt qol erl, stăpâne, tămăduitor. Am crescut cu lupii unei haite ce sălășluia dincolo de Colțul Argintiu, apoi mi-am dus traiul în pustietate, la peșterile de lângă Lacrimile de Sânge, unde am învățat leacuri. Rabates m-au luat când au văzut că sunt vrednic și m-au făcut qol erl. Nu se cădea ca mak sau freyn să te îngrijească, stăpâne, vocea zeilor trebuie să fie mută pentru un tămăduitor bun, ochii lui trebuie să fie orbi, urechile surde...

— Cheamă-l pe Kassanderth, îi întrerupse Balos sporovăiala. Nu vreau să văd pe nimeni altcineva.

După ce qol erl rabates ieși, regele își spălă fața și mâinile într-o copaie de lemn, iar sluga îl ajută să îmbrace o cămașă curată de pâslă și pantaloni din piele de bizon. Înțepăturile din talpă nu îl slăbeau, iar câteodată niște fiori îi străpungeau picioarele, ascuțiți ca niște vârfuri de suliță, însă putea merge. Începea să simtă cum trupul i se întărea, iar vântul îl umplea cu tot soiul de pofte.

Mai întâi își dorea să vadă Saaranul. Și să asculte liniștea pădurilor.

Era însă prea târziu. Când ieși afară, îi găsi pe toți adunați în josul dealului pe care se înălța casa regelui, deasupra așezării. Îl așteptau îngenuncheați. Fiii cei mari și fiii cei mici, cărora aproape că le pierduse șirul. Regele le aruncă o privire fugară și le văzu soarta. Cei mai mulți dintre ei vor fi într-o zi cutezători și vor muri. Poate că unul dintre ei va ajunge rege sau poate că nu. Rareori se întâmpla ca un fiu de rege să câștige întrecerea.

După aceea le zări pe cele trei soții care îmbătrâniseră mai mult decât își aducea aminte. Fiecare se trăgea dintr-unul din cele trei neamuri supuse, al lupilor, al tigrilor și al urșilor. Le primise și pe ele după ce câștigase întrecerea de pe muntele Algothorsen, odată cu Saaranul. Erau acolo și nevestele de sânge, pe care le dobândise cu spada și pe cele de iarbă, pentru că îi plăcuseră lui. O zări chiar și pe sclava adusă din stepele de peste Marele Râu, o nomadă cu piele arămie și sfârcuri vineții. Aștepta îngenuncheată, ținându-și ochii verzi și obraznici în pământ. Îl ațâțase o vreme obrăznicia ei, de aceea îi dăruise chiar un nume, Akelanar și o făcuse nevastă de iarbă.

Mak rabates nu îngenuncheaseră, ci stăteau drepți ca niște cedri. Își prinseseră părul în creștetul capului cu inele late din bronz, iar vârfurile unse cu argilă stăteau țepene și zbârlite, asemenea unor crengi răsfirate. Purtau tunici lungi până la glezne, verde cu roșu, iar mâinile și le vopsiseră în alb. Mai jos războinicii împresuraseră aproape tot dealul, veniți să-l vadă pe regele care se ridicase.

Nu avea chef de mulțimea aceea de oameni, cu atât mai puțin de sporovăiala lor obositoare. Simți un fior în piciorul drept, care-l înțepă până în șold, iar genunchiul i se lăsă o clipă moale, dar se împotrivi slăbiciunii și rămase drept. Le îngădui totuși familiei numeroase și celor trei mak rabates să-și prezinte urările de sănătate și să stabilească o întrecere între războinici în cinstea însănătoșirii lui. După aceea îi goni pe toți, păstrându-l doar pe Kassanderth.

În vale se vedea Saaranul, cea mai mare așezare din munți, mii și mii de case din lut, rotunde, pătrate sau dreptunghiulare, cu acoperișurile învelite în ramuri și mușchi de pădure. Vântul răscolea codrii ce înconjurau valea, păduri înmiresmate de cedri, zade și pini, iar aburul lor se ridica până la nori. Regele știa că cerul îl privea, fiind fruntea și ochii zeilor, de care nimeni nu se putea ascunde. Munții erau plămădiți din coastele și oasele lor. Zeii răsuflau prin vânt și își lăsaseră sângele să curgă în râuri și lacuri. Nu-și amintea dacă văzuse și altă dată cât de frumoși erau codrii ce împrejmuiau Saaranul. Probabil că mișunau de vânat.

Și el era stăpân peste tot.

— Chiar am zăcut atâta timp? Treizeci și una de zile a spus rabates.

— E adevărat, stăpâne.          

Două cranii de lup agățau de cingătoarea lui Kassanderth, iar vântul îi înfoia mantia din blănuri de lup, ale căror boturi îi loveau ușor genunchii.

— A fost cât pe ce să mor, nu-i așa?

Kassanderth zâmbi, iar pietricelele azurii din barbă îi sclipiră în soare.

— Nu o să-ți ascund ce se spune, că doar o minune te-a întors printre muritori.

Balos își mângâie pieptul și inspiră adânc.

— Ar fi fost rușinos să rămân în amintirea lor ca regele care a murit din pricina unui ospăț la care s-a ghiftuit prea mult.

Chipul plin de cicatrici vechi al lui Kassanderth se lumină.

Balos își amintea că băuse două amfore cu vin și un cazan de sânge cald, mâncase singur o pulpă întreagă de bizon fript, un ficat crud de mistreț, o tipsie cu creier fraged de cerb, două rațe sălbatice și un cazan mare cu ciuperci fierte în lapte. Fusese un ospăț lung, dar tot ce-și mai amintea după aceea era răul care-l năpădise ca o apă în care se adâncea și din care nu reușea să iasă, gustul acru și putred în timp ce-și vărsa mațele, apoi nimicul și uitarea.

 — Nu mai mult ca alte dăți, stăpâne, spuse Kassanderth și râseră amândoi.

Erau prieteni din tinerețe, de pe vremea când luptaseră împotriva neamurilor libere, mai înainte ca Balos să fi fost cutezător. În nord erau patru neamuri care nu se plecau Saaranului. Mistreții stăpâneau cele mai apropiate păduri și uneori călcau în ținuturile regelui, șoimii sălășluiau în munții cei mai înalți, diavolii de râu în crângurile de pe malul Râului Mare, iar mamuții viețuiau aproape de capătul lumii.

— Pune să se înhame bizonii, spuse deodată regele, privind aburul ridicându-se deasupra codrilor. Am chef să omor ceva.

Vizualizări: 45

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

asteptam continuarea...

Multumesc :) am postat partea a doua.

Chris a spus :

asteptam continuarea...

Interesant. Voi merge pe fir.

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

colaborări

în parteneriat cu

Revista „Eminesciana” 

ultimul număr

AICI

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:

Activitatea Recentă

Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Trec anii în zbor... a utilizatorului Grig Salvan
cu 47 minute în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Fremăta o şoaptă a utilizatorului Ada Nemescu
cu 49 minute în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Trec anii în zbor... a lui Grig Salvan
cu 49 minute în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Culoare și viață a utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Ada Nemescu îi place postarea pe blog Culoare și viață a lui Cornaciu Nicoleta Ramona
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog Fremăta o şoaptă a lui Ada Nemescu
cu 1 oră în urmă
Postare de log efectuată de Ada Nemescu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Plagiatul unei dimineți dificile a lui Cristi Poe
cu 1 oră în urmă
Pop Dorina a contribuit cu răspunsuri la discuţia Ca nuca-n perete a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 1 oră în urmă
Lui Pop Dorina i-a plăcut discuţia Ca nuca-n perete a lui Mihaela Suciu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog Tristețe a lui Monica Pester
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog Ce-ar fi dacă... a lui Mick Lorem
cu 11 ore în urmă
Cornaciu Nicoleta Ramona a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ce-ar fi dacă... a utilizatorului Mick Lorem
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Mick Lorem îi place postarea pe blog Pe crenel a lui Corneliu Neagu
cu 11 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mick Lorem
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Cristi Poe îi place postarea pe blog Pe crenel a lui Corneliu Neagu
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Cristi Poe îi place postarea pe blog Numai țărâna... a lui Grig Salvan
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Evenimente vechi a lui x
cu 13 ore în urmă
Vasilisia Lazăr Grădinariu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Interviu - Radio ProDiaspora a utilizatorului Vasilisia Lazăr Grădinariu
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog Interviu - Radio ProDiaspora a lui Vasilisia Lazăr Grădinariu
cu 14 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2023   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor