Când te întâlnește poetul

[Horlaci Mitica]

Când te întâlnește poetul,
Vezi prin ochii lui cum te desfășoară, cum te dezbracă, cum te creează din cioburile unei melancolii sparte de o piatră întunecată a trecutului, cum te rezideste cu ambiția unui zidar, cum îți redefinește conturul cu afinitățile unui pictor dându-i clipului tău culori care se-aseamănă cu bolta, uneori senină, alteori inourată a creierului său...
Când te întâlnești cu poetul, îți rescrie partitura care a inspirat cântecul interpretat de trupul tău dintr-un trecut străin și apropiat, te învață notele dulci ale iubirii, ca pe niște păsări pictate pe bolta inimii, dar care se pun în mișcare în urma simfoniei bătăilor ei. Te transformă în cântecul lui, o doină, atunci când melancolia îl mângâie enigmatic, într-o rapsodie, atunci când vârfurile aripilor tale i-atinge pieptul, într-o romanță, când mirosul lumânărilor aprinse și mirosul petalelor de trandafir îl trezește, într-o baladă, atunci când totul îl răscolește, într-un imn atunci când prezența ta în existența lui devine simbol...
Când te întâlnește poetul, mici fluturi de gheață în nesfarsitul zbor al privirii, îți stăpânesc trupul, ca mai apoi să se topească în avalanșa firească a căldurii, mici nouri sub forma unor inimi îți colorează cerul, si-un mic curcubeu născut din aburii sărutului...
Când te întâlnește poetul, te rescrie, cu mici mișcări pe coala întinsă, ca o câmpie acoperită de iarnă, mâna lui așează cărbunii stinsi în rânduri deasupra stratului de zăpadă, în timp ce fulgii privirii tale îl mângâie gingaș...
Când te întâlnește poetul, prin cuvinte sculptează din tine coloana infinitului lui Brâncuși, iar în fiecare secțiune ca o capsulă a timpului, înghesuie toate sentimentele sale, ale lumii, ale trăirilor impregnate până la refuz de patimi și vorbe nerostite, apoi, ca două statui enigmatice la masa tăcerii vom redefini veșnicia.
Când te întâlnește poetul, îl vei privi ca pe-o carte lungă în ale care rânduri se vor desfășura lungile povești întortocheate ale vieții, ale iubirii, în care cărări ciudate, abrupte, înguste și neumblate îți vor invita pașii spre a escalada necunoscutul.
Când te întâlnește poetul te va plânge cu lacrimi metafizice, te va râde fără expresii faciale, te va privii fără ochii de carne, te va gândi fără micile anomalii ale creierului, te va iubii fără atingerile deșarte ale instinctelor carnale, te va scrie fără cuvintele deșarte ale altora, te va recunoaște fără memoria și amintirile înguste ale străinilor, te va primi la sânu-i fără îmbrățișările deșarte ale clipei.
Când te întâlnește poetul, lumile voastre se vor ciocni precum titanicul de ghețar, într-un ocean ce fierbe în frământări inutile, va supraviețui doar inocența unor inimi necontaminate de gerul iernii si-al viscolului ce stârnește nemiloase avalanșe.
Când te întâlnește poetul, îl vei privi prima dată precum eruditii își privesc duhovnicul, apoi precum adolescenții întinși pe iarbă privesc stelele și luna, apoi precum un om priveste pe alt om, observând cu tristețe toate defectele omenești intruchipate într-o singură persoană...
Când te întâlnește poetul, vei pași într-un univers în mișcare, în plină expansiune, în care toate lucrurile iau forma trăirilor lăuntrice, acompaniate de idealuri și utopii deșarte, iar tu ținta lui obsesiva, steaua lui norocoasă, muză care-l însoțește în nopțile târzii, în insomnia lui permanentă, în așteptarea dimineților poetice, spre un răsărit infinit, în care poemul nu cunoaște amurgul...
Când te întâlnește poetul, să nu-i tulburi visul, și să pășești atentă pe vârful degetelor printre florile pe care le-a îngrijit cu atâta răbdare și gingășie, căci fiecare floare e un poem ce te-asteaptă să-i guști nectarul, să-i mângâi petalele și să-i admiri frumusețea. Acea frumusețe care odată va deveni o parte din tine, tu însuți fiind o floare din gradina poetului...
Când te întâlnește poetul, vei deveni una singură din miliardele de stele,
O singură margică din lanțul nesfârșit de mărgele.
Un singur izvor netulburat pe sub ramuri,
Un singur mac inflorit printre lanuri.
Un singur răsărit în dimineți prelungite
Un cer fără amurg, fără nopți infinite.
Un drum refăcut, neumblat de străini,
Un bujor înflorit fără patimi și spini,
Un cuvânt ce devii între timp crezul lui,
Ce simbolic străpunge palma vieții cu-n cui...

Când te întâlnește poetul, lumea lui va fi o golgotă în care veți muri și învia împreună, pentru că noua viață impune o nouă viziune, o dimensiune profund imaculată, în care doar ceea ce este pur și inocent poate pătrunde și poate savura dulceața adolescenței poetice depline. Doar dacă mori în urât te poți naște în frumusețe, și doar dacă guști amarul poți aprecia cu adevărat dulceața fagurului de miere, căci doar în ochii poetului poți măsură necuprinsul, și doar prin mintea lui poți dezlega funiile înodate ale absurdului. Doar prin atingerea lui poți gusta neperitoarea experiență a erosului, și doar prin atingerea buzelor lui poți înțelege adâncimile înfricoșătoare ale unei iubiri neînțelese...