Călătorie însingurată

[ovidiu]

Dimineața norocoasă nu l-a trezit complet. Pășea ca un robot. Trenul îl aștepta la peron. Urcă în fugă și-și căută un loc la geam. Îi plăcea să citească în timpul deplasării. Întotdeauna avea o carte cu el.

Soarele se înălțase pe firmament. Razele sale plăpânde ajungeau la fereastra vagonului. Trenul nu era aglomerat încă. Pasagerii intrau în compartimentul comun, încărcați cu bagaje, saci de pâine, plase de rafie, alimente, ba chiar și cu păsări vii, cu ciocul și picioarele legate.

Hărmălaia din vagon se asemuia cu gândurile sale. Cu privirea, examină critic ansamblul pestriț. Deși știa că în curând compartimentul va fi aglomerat, spera să fie liniște pentru a se putea concentra supra lecturii.

În cadrul ușii apăru o tânără apropiată vârstei sale, care se uita după un loc. Fata i se păru cunoscută. Se întrebă dacă nu era chiar fosta sa prietenă. Privirea ei era aceeași, doar cearcănele o trădau. Cu ea era și un copil jilav, scund, preocupat să nu o piardă din ochi. Cei doi semănau.

Pe fata o întâlnise în timpul vacanțelor petrecute într-un oraș de provincie . Deși din așezări diferite, aveau totuși un lucru comun, ambii erau inocenți. Se cunoscuseră la ștrandul cu apă sărată al localității provinciale , îi observase chipul pe care se detașa un zâmbet frumos, și ochii căprui. Se apropiase de ea și i-a zâmbit timid. Fata i-a răspunse cu surâs.

‒ Este caldă apa, tocmai bună pentru o baie, i-a spus el, parcă invitând-o să înoate împreună.

Tânărul, coborând scările bazinului de înot, o stropi. Fata făcu la fel.

‒ Hei, mai ușor, îl apostrofă! Mă ustură, am pielea arsă de soare.

În ochii lor s-au intersectat priviri El s-a oferit să o ajute să iasă din bazin pe scările înguste pe care tălpile lor alunecau. Pe plajă, îndrăzneț, și-a mutat cearceaful lângă ea. Apoi i-a oferi tubul său cu cremă de protecție solară.

‒ SPF 25, i-a recomandă el, întinzându-i tubul.

Ea l-a luat cu grijă și-l-a întrebat:

‒ Da’, cum te cheamă?

S-a prefăcut că nu aude întrebarea.

‒ Cum te cheamă, a repetat ea?

‒ Mihai, a răspuns el simplu.

‒ Mihai și mai cum, a insistat ea?

‒ Să zicem Mihai de din vale,a vorbit el cu atitudine de șmecher, care însă nu i se potrivea.

‒ Dar cum „de din vale”?

‒ Să spunem „de din valea Oltului”, a subliniat el ideea.

Ea l-a măsurat din ochi

‒ Atunci eu sunt „Ileana Cosânzeana”!

Au râs amândoi și și-au dat mâinile ca de bun venit.

Pentru amândoi, acea zi a rămas una memorabilă. Timpul s-a scurs, dar jocul lor a continuat. Au vizitat împreună locurile învecinate ștrandului, iar acolo unde oboseau, se opreau să mănânce și să se odihnească la umbra copacilor. Vacanțele la ștrand s-au repetat. Prietenia lor juvenilă era platonică. Se simțeau bine împreună.Fata nu-i era indiferenta.Il atrăgea liniștea și pacea degajata de ea cu nonșalanța.Simțea ca-n jurul ei se conturează o lunga poveste.

Visau cu mult curaj. El dorea să devină student în Craiova pentru a fi împreună. Ea, mult mai curajoasă, dorea sa fie iubita. Nu o mărturisea, însă gesturile sale o trădau. Deseori, ea îl mângâia, se juca cu părul lui și închidea ochii, ca și cum ar fi simțit buzele lui pe pielea ei. Mihai, în schimb, era distant, uneori chiar rece. Absorbit visurilor, nu răspundea tandreței. Nu-i era indiferentă, dar, naiv și timid, el visa uneori în versuri, iar noaptea avea lungi plăceri în pat cu gândul la ea.

„Ileana Cosânzeana” își dorea mult să descopere iubirea. Când el îi masa pielea cu ulei de plajă, ea se simțea în al nouălea cer. Însă Mihai accepta rar masajul fetei, protestând pentru a-i rămâne lui plăcerea a mângâia trupul ei armonios. Atunci ea se retrăgea deranjată de refuzul pe care nu-l înțelegea.

Discuțiile dintre ei erau admirabile, ele scurtând și distanțele dintre orașele lor. Cu lungi convorbiri telefonice își contrariau părinții, când aceștia plăteau facturile, iar scrisorile lor erau adevărate romane epistolare.

Mihai își clădise lumea pe cărțile din biblioteca înțesată de vise, împrumutând legendele și speranțele personajelor. În jurul lor se desfășura toată activitatea lui. Învățase, credea în bunătatea lumii, nu cuteza să iasă din cuvântul părinților a căror prezență simțea că-l înăbușă. Gândurile lui erau zadarnice, dacă nu se supunea voinței lor. Ei nu aveau însă încredere în el, îl considerau un puști naiv. Părinții aveau pentru el protecție exagerată, așa încât despre maturizarea sa nu putea fi vorba.

Ar fi vrut ca el să fie curajos în limitele bunului simț, imun influențelor și de neperturbat în a învăța. Gândeau pentru el, munceau pentru el, sperau ca el să le îndeplinească cele mai înalte dorințe. Nu-i interesau frământările lui interne. Pe Ileana o considerau o intrusă ce ar putea să-i dăuneze performanțelor școlare. Desigur, părerea lui nu conta.

Deseori aceștia îi spuneau:

‒ Tu când vei înceta să visezi? Când vei vedea realitatea?

Prin astfel de vorbe, părinții lui deveneau zbiri pentru el, cauzându-i treptat îndepărtare sufletească. Deși îi doreau binele, dar în mod abstract, nu conta dezordinea ce i-o produceau. Se închidea în fața lor și continua să viseze că într-o zi va fi liber.

Admiterea la facultate putea să aducă cu ea și speranța libertății. Cu toate că pentru el a învăța era doar o obligație, fără nicio plăcere, iar materiile pentru admiterea la Studii Economice erau amorfe, lipsite de viață, se străduia totuși să le asimileze. Memora intens, forțat, niște noțiuni cu puțină logică, lipsite de umanitate, ce conțineau doar date și cifre, concepte străine lui. Cât de absurd era să-ți plătești libertatea în acest fel, gândea el.

Timpul adolescenței lui era de sinteză. Acoperea falsitatea societății, dezumanizate, perfidia ei. A avea o facultate era norma acceptării în universul convențional al teoriilor socialiste. Nu contau sensibilitatea, aspirațiile sincere, doar cerințele societății erau baza normalului ascendent. Ele îi dădeau dreptul la viață într-o colectivitate învinsă.

Era obligat sa ia în seamă aceste cerințe, care pentru părinții, veniți ca funcționari în oraș,erau absolut necesare. Ei făceau abstracție de aspirații, se prefăceau fericiți, siguranța serviciului la stat fiind suverană.

Mihai își dorea să fie lăsat să citească, să cunoască marii scriitori, să le aprecieze operele. Le spusese părinților că vrea să facă filologia. Răspunsul lor a fost ceva de genul:

‒ Tu, să fii profesor la țară? Noi am plecat de la țară ca tu să te duci într-o comună oarecare? Bagă-ți mințile în cap! Trebuie să ne asculți, să fii șef la oraș, director, ministru chiar. Asta ne dorim și asta trebuie să faci.

După asemenea vorbe se simțea vinovat că le-a tulburat liniștea cu naivitatea sa. Zilele de vacanță trecuseră de mult. Își dorea cu sete să se întâlnească cu Ileana. Ea îl înțelegea. Numai că între ei se afla timpul alocat admiterii de care lui însă nu-i era teamă. În inconștiența sa, era convins că ceea ce învățase până în acel moment, cu intense meditații, îi era suficient. Nu bănuia că examenele sunt supuse hazardului, emoțiilor.

Mai mari emoții avea doar pentru întâlnirea cu Ileana. Din cărți înțelesese că iubirea se întemeiază cu răbdare și încredere. Ceea ce pentru Ileana era mai greu. Nurii ei cereau atenție și iubire firească. Ea aștepta desăvârșirea gesturilor. Distanța nu-i convenea. Dorea apropiere, tandrețe.

Banchetul de sfârșit de an pentru Ileana a fost ocazia de a cunoaște bărbatul. Dansurile ce însoțeau petrecerea, curiozitatea, dar mai presus de toate, dorința, i-au spulberat liniștea. Era curtată, îi făcea plăcere să se simtă privită, admirată. Jocurile tinereții o ademeneau firesc, astfel încât emoția să-i fie stârnită de îmbrățișările amoroase. Adolescența luase sfârșit. Nopțile de amor au înlocuit basmele. In final a rămas gravidă.

Mihai își petrecea timpul supravegheat îndeaproape. Lui i se cerea performanță, atenție, concentrare. Zilele premergătoare examenelor le-a petrecut în testări și calificative. Data admiterii era însemnată cu roșu în calendar.

În preziua anunțării rezultatelor, emoția în familie era maximă. Mama sa, în pragul panicii, stare specifică ei, își frământa nervoasă mâinile. Nu ar fi dorit să fie făcută de rușine de un rezultat negativ. Ce ar fi zis colegele de birou, gândea ea? Toată viața ei, și-a dorit să fie lăudată, omagiată. Ascensiunea socială a obținut-o prin voință, plecând de la țară și ajungând șefă. Și apoi copilul ei merita să-i răzbune mediocritatea pe care ea nu și-o recunoștea. Cum să-și accepte slăbiciunile, când societatea avea nevoie de astfel de oameni?

‒ Mama dracului te ia, a zis! Dacă nu ai luat la facultate, te rup în bătaie! Vreau să fiu împlinită, să te văd la facultate!

Mihai asculta tăcut și înfiorat. Nu mai conta ce dorea el, importantă era doar voința mamei. Admiterea era pentru el o șansă să scape de tutela ei, o răzbunare asupra sorții.

A doua zi cel mai așteptat eveniment era telefonul de la Ileana cu rezultatul. Și telefonul a venit la ora 12. În acel moment în casă se oprise inclusiv ceasul. Totul se concentra într-un punct, pe telefonul din hol. Acesta a sunat. Ileana, de la celălalt capăt al firului, spuse:

‒ Ai luat!

Mihai nu și-a putut stăpâni emoțiile, sărind de bucurie până în tavanul apartamentului și urlând de bucurie. Nu mai contau eforturile, așteptarea, nu mai contau reproșurile mamei. Reușise. Era prima confirmare importantă din viața sa. În acel moment nu mai conta nici Ileana, conta doar el și rezultatul.

Uneori ai nevoie de foarte puțin pentru a fi fericit gândea Mihai. Fericirea lui era și a familiei sale. Însa el ca un egoist simțea ca-i aparține doar lui, ca eforturile au fost doar ale sale și asta îl făcea mândru.Perspectivele deveneau altele. Prin prisma proaspătului succes, acum putea pretinde.

Se privi în oglinda mare din hol. Chipul său radia de mulțumire, ochii îi luceau, buzele afișau un zâmbet luminos. Studia cu atenție oglinda și nu se mai sătura. Se simțea mult mai încrezător.

Uitase și de prietenul ce-l aștepta în cameră să continue jocul de table. Nu-i mai ardea de niciun joc. Era student! Acum își putea gândi slobod viața. Avea înainte o etapă nouă, cu speranțele ei, în care putea hoinări, să-și înceapă viața sexuală, să-și facă noi prieteni, să petreacă alături de ei. Mai mult, dorea să-și împlinească visele, să cunoască scriitori, să viziteze muzeele și să-și caute locul în reviste de literatură și câte și mai câte. Contase dorința părinților sai, visul lor se împlinise. Acum începea timpul sau.

Nu se mai gândea la Ileana. Importante erau el și iluziile sale. Egoismul genera și ideea frustrantă a bucuriei singulare trupești. Îi lipsea curajul de a cunoaște femei, de a întreține relații amoroase cu ele. Se ascundea de el însuși în baie. Aprecia filmele, părul femeilor. Își iubea organele sexuale, pe care le mângâia până la erecție. Cu imaginația sa își satisfăcea instinctele, căutând imboldul fascinației.

Iluziile îl încântau, îl mulțumeau. Își recunoștea lașitatea. Noaptea dormea liniștit, dar în zilele următoare era anxios. Știa că greșise, dar plăcerea îi doborâse voința și îl cucerea. Se recunoștea laș de fiecare dată. Fascinația o avea din copilăria petrecută în singurătate. În mod normal, la vârsta sa, ar fi trebuit să renunțe, să nu mai fie dependent de obicei. Nu avea voință.

Însă acum lucrurile se schimbau. Descoperise plăcerea purității, a abstractizării. Pe Ileana o iubea senzorial. Convorbirile telefonice îndelungi cu ea erau și ele un prilej de reflecție.

În compartimentul trenului, Mihai privea copilul femeii ce dormea liniștit în poalele mamei. Pe chipul său resemnat, lumina cobora scoțându-i în evidență frumusețea.

Trenul mergea greu, plouase și mari cantități de apă acopereau șinele. Mihai, meditativ, își aducea aminte de continuarea relației cu Ileana. Sosit în Craiova, fusese preocupat de viața studențească. La scurt timp după începerea anului universitar, a plecat într-o perioadă de practică agricolă în alt județ.

Nu se întâlnise cu Ileana. Nici fata nu l-a căutat. El nu era un tip sociabil, era chiar introvertit. Căuta singurătatea. Și totuși a făcut cunoștință cu colegele sale. Acestea, mândre, curajoase, se aflau într-o concurență reciproca Ele își doreau prieteni și astfel s-a bucurat și el de atenția lor, însă nu pentru mult timp.

Era îndepărtat incapabil de o relație. Nu era îndemânatic. Și-ar fi dorit să fie iubit, dacă o fată l-ar fi acceptat. Nici nu îndrăznea, nici nu reușea să se apropie. Nu era în stare să pătrundă în sufletul unei femei. Nu înțelegea tripticul ei amoros. Nu era pregătit pentru așa ceva.

Era înfășurat în vise și căuta să păstreze o distanță. Îl deranja aroganța, falsitatea. Dorea să cunoască oameni preocupați de literatură, ca și el. Era un vis, o iluzie. Ceilalți discutau serios despre preocupări bărbătești care pe el nu-l atrăgeau. De altfel nici nu reușea să înțeleagă prea bine ce dorea el de la viață. Din cauză că fusese singur la părinti nu avea curaj, nici încredere în el, si nici în ceilalți.

În Craiova a ajuns după 2 săptămâni. Îl aștepta o toamnă încărcată. Aleile parcului Romanescu erau acoperite cu frunze, ca și cum un covor imens fusese pregătit cuplurilor tinere. Pe Ileana nu o mai întâlnise de ceva timp. Avea numărul ei de telefon, dar pregeta. Nu se simțea însă vinovat de amânare.

Noul său oraș avea pentru el o mulțime de surprize. Tramvaiele, grădinile cu flori erau locuri care urmau să fie descoperite și în care i-ar fi plăcut să se plimbe împreună cu Ileana. Teatrul din localitate anunța o premieră. Era un prilej de a-și invita prietena la un eveniment. Tandru, a așteptat-o în fața instituției. Fata, elegantă, nu a întârziat. Era prima lor întâlnire în oraș.

Nu a îmbrățișat-o, era protocolar. Inițiativa îi aparținea ei, însă era rezervată. În liniștea premergătoare începerii spectacolului putură să se observe mai bine. Nu-și vorbiră, doar se priviră. Gongul anunță intrarea actorilor în scenă. El urmărea atent spectacolul. Era fascinat. Îi plăcea jocul. Ea, însă, privea absentă. Gândurile nu-i dădeau pace. Cele aproximativ două ore, cât a durat spectacolul, i s-au părut lungi, interminabile. Aplauzele ei au fost de complezență.

În fața teatrului, cu risipă de politețe, îi sărută mâinile, îi ură noapte bună, fără s-o conducă spre casă, deși ea se aștepta să fie plimbată și sărutată. Localurile se închideau la ora 22. Nu avea unde să o invite. Se despărțiră la fel de protocolar cum se întâlniseră, ca și cum ar fi fost doi străini, nu prieteni din vacanțele adolescenței.

Peste noapte el a visat că erau împreună, că discutau, că se îmbrățișau, însă dimineața s-a trezit singur. Ea, în schimb, nu a putut sa doarmă. Într-un târziu Mihai o sună, iar răspunsul ei a venit brusc după comportamentul lui enervant de politicos, de-a dreptul frustrant.

‒ Ce faci, ne vedem?

‒ Nu, nu cred că ne vom mai vedea! Ești prea liniștit pentru mine!

În viziunea ei, politețea lui excesivă era similară temperamentului rece, distant, pe care ea nu-l accepta. Era de acord cu atitudinea lui civilizată, dar nu suferea indiferența.

‒ Dar te mai pot suna, întrebă el?

Mihai încă nu descoperise prietenia unei alte fete. Era circumspect pentru a avea o relație sinceră.

‒ Desigur.

Așa se încheie convorbirea telefonică. Zilele ce au urmat nu au fost tocmai liniștite. Mihai se confrunta cu acomodarea în căminul studențesc. Dimineața era la Universitate, după-amiaza frecventa librăriile, bibliotecile, fiind dornic să afle, să cunoască. Era un boboc impregnat de curiozitate.

Nu se preocupa de relația cu Ileana. Părea confuz, dar nici nu iniția tentația de abordare a colegelor sale. Noul statut îi aducea și mai multă timiditate. Era încă dominat de influența părinților. Personalitatea sa nu se formase. Era fragil ca un adolescent. Prietenii săi îl acceptau din politețe.

Aflat în vizită la un amic, unde se discuta despre femei, fiecare ce cucerise, ce relații se dezvoltau, dintr-odată puse mâna pe telefon și o sună pe Ileana. Aceasta, surprinsă, i-a răspuns:

‒ Da, vreau să fac dragoste cu tine! Ești pregătit? Mă vrei cu adevărat?

El, surprins, a inventat o poveste, deloc simplă, din care ieșea învingător, precum un cocoș de tablă rotit de vânt, pe acoperișul cu țiglă al unei case părăsite. Povestea lui nu a lămurit-o. însă i-a întețit dorința. Nu-l l-a refuzat din curiozitate. Răspunsul ei a sunat mai mult ca o provocare:

‒ Nu vreau să fiu eu cea care te inițiază. Dacă ști și poți, voi veni!

Au stabilit de comun acord ziua. Urmau să se întâlnească la adresa unei gazde, un om în vârstă, care nu le-a stat în cale. Ea, toată un zâmbet, a venit pregătită. Lumina, în jurul ei, se desfăcea precum petalele desprinse dintr-un răsărit mult așteptat. Fâstâcit, Mihai a privit-o îndelung, a cuprins-o apoi obraznic, dar curajos, de mijlocul trupului. O trântit-o neîndemânatic în pat fără să spună niciun cuvânt.

Nu era cel mai amabil procedeu. Ea s-a ridicat ofensată și, mirată, l-a privit cu tristețe. Îl știa ca pe un individ educat.

‒ Nu așa, ci cu tandrețe și calm, îi reproșă ea.

Femeia s-a retras pe o comodă și-l-a chemat . Mihai a luat-o, de această dată, în brațe. Îi simțea trupul fierbinte lipit de al lui, ea îl dorea,dar stângăcia sa de băiat neumblat era flagranta Și-ar fi dorit sa lase naiba fâstâceala.Dorea sa se dedice femeii. Ii era teama însă să nu-i fie descoperite obsesiile ca apoi să se îndepărteze de el ca de un om neputincios. Sărutul ei îl simțea până în creier. Buzele lor într-o puternica frământare păreau lacome Femeia i se dăruise cu sinceritate, inutil însă lui ii era teama de eșec. Ca și cum ar fi fost un sălbatic s-a retras stingher. Lamentabil eforturile Ilenei nu au fost răsplătite. Mihai ar fi putut sa aibă parte de prima desfătare carnala din viata sa dar ratase, obsesiile copilăriei nu-i dădeau pace.

Cuprins de îndoială,Mihai a ales să-și afișeze indiferența ca pe o masca în spatele căreia nu-și găsea cuvintele. Prietenia lor fusese idealizată, platonică.

Ea reprezenta femeia de la care Mihai ar fi putut să obțină satisfacții carnale, pe care el nici nu le bănuia. Ar fi fost momentul să profite. Era cu acceptul ei. Însă nu avea puterea de a păta ceea ce fusese un ideal.

Timpul trecuse repede. Trenul ajunse într-o câmpie vastă, pe care o parcurgea încet. Cei doi aveau timp să se privească. Puștiul îl apucase de pantaloni pe Mihai, jucându-se cu șireturile pantofilor săi lustruiți.

‒ Lasă-l pe nenea, îi spuse Ileana, privind copilul neastâmpărat!

‒ Nu mă deranjează, dacă îi face plăcere.

Copilul lega șireturile de bancheta compartimentului. Mihai observă că ceva nu era în regulă. Nu-și putea îndrepta picioarele. Atunci îl rugă pe băiețel să desfacă nodul. Cel mic se strâmbă la el și-l întrebă:

‒ Îmi dai ceva, ai ciocolată?

Mihai își păstră calmul și-și aduse aminte de câteva bomboane uitate în buzunar.

‒ Bomboanele sunt bune, întrebă el?

Copilul strâmbă din nas.

‒ Nu prea! Dă-mi bani, ceru el!

Uimit de răspuns, Mihai se căută prin buzunar.

‒ Cinci lei sunt buni?

‒ Dar, ce nene, eu sunt prost?

Ileana, care nu intervenise până atunci în discuție, îi reproșă copilului:

‒ Vezi că ești obraznic!

Cel mic își privi mama și-i vorbi:

‒ Poate, mamă, dar uiți că nu am tată, și atunci intru și eu în vorbă cu cine pot.

Mihai tresări. Ileana nu se căsătorise, gândea el. Tăcerea, ca o minge de foc, s-a rostogolit între ei. Îndoielile începeau să-l cuprindă, să reia relația cu fata adolescenței sale sau să se întoarcă la actuala prietena,la Ioana, pe care o cunoștea de câțiva ani.

Nu, nu era posibil, și-ar fi trădat persoana pe care, de această dată, o iubea firesc , și în care a găsit partenera dorită după mulți ani de așteptări.

Întâmplarea i-a scos-o în cale pe Ioana. Cabinetul de sănătate mintală era potrivit pentru obținerea adeverințelor.medicale Aici lucra Ioana, o tânără scundă, cu un corp armonios, cu un zâmbet dulce, care-l-a cucerit de la început. Admira, de asemenea, calmul ei și felul cum vorbea. Apoi, chiar de la prima întâlnire, i-a obținut cu ușurință o adeverința medicală sa-si justifice absentele fapt care l-a impresionat.

I-a promis că se va întoarce. După o săptămână a revenit cu o ciocolată. Au stat de vorbă pe culoarul îngust. Faptul că era sociabilă l-a câștigat pe deplin. Întâlnirile lor au continuat în parcul din centrul orașului unde se desfătau cu săruturi sincere. Își petreceau timpul împreună, nu se ascundeau. Legătura se edifica cu fiecare din discuțiile purtate, uneori contradictorii, dar în toate serile, încheiate cu îmbrățișări.

Fiind tolerați de părinții Ioanei, întâlnirile lor aveau loc în casa acestora, o casă cu curte și doua camere. Prima seară în care el a fost invitat la ei era într-o sâmbătă. În liniștea camerei, în penumbră, Ioana l-a poftit la un pahar cu vin. Lumânările parfumate străjuiau camera fetei. Brațele lor se căutau, trupurile erau răsfățate cu dulci săruturi. Se sorbeau reciproc. O muzică lentă le unea pașii. Dansau și nimic nu mai conta. Vinul le-a stârnit pofte celești, patul i-a îngăduit, iar luna le surâdea prin fereastră. S-au dezbrăcat în grabă, sub impulsul instinctelor.

Erau stingheri, dar îndrăgostiți, iar dragostea respira prin porii fiecăruia. Minute și ore fierbinți în care trupurile nădușite învățau să se cunoască, să se simtă, să vibreze împreună. Au adormit respirând libertatea ca pe un drog rezultat din iubire.

Libertatea lor era năzuință comună, dorința unui cuplu fericit. Nimic nu-i grăbea, fiind eliberați de dictatura toxică a timpului și a societății limitate.

Târziu, a doua zi, s-au trezit flămânzi. Ea a alergat să pregătească dejunul, el a așteptat-o în pat. Urma să aibă loc o petrecere a grupului de prieteni din care făcea parte. Era ocazia minunata ca anturajul sau sa-i cunoască prietena. Venea ziua blondului

Din grupul lor, cel numit „Blondul” era singurul care deținea o reședință spațioasă, un fost conac, iar din această cauză îl strigau „prințul boem”. El a venit cu ideea organizării unei petreceri cu măști istorice.

Ioana nu se stăpânea să nu-l sărute, pe Mihai bucuroasă că inima lui ii este accesibila.Ea accepta că lumea nu este perfectă, dar bărbatul de lângă ea era tot ce-și dorea, așa că propunerea lui de a participa la o petrecere împreună i-a surâs chiar i-a propus să poarte costumul de ofițer interbelic al bunicului ei

Zilele ce au urmat au fost pregătitoare pentru marea petrecere. Cu multă răbdare, Ioana a fost la coafor pentru a se vopsi blondă și a-și face permanent, transformându-se într-o prea frumoasă prințesă medievală. Deoarece era prima întâlnire cu grupul de amici ai prietenului său, dorea să fie apreciată și acceptată.

Petrecerea a început cu câteva ore înaintea miezului nopții. Locația, situată în centrul orașului, era un fost conac cu grădină și curte, cu ziduri groase și impresionante. Camerele erau mari, cu pereți înalți, cu ferestre din lemn prin care lumina pătrundea fără restricția jaluzelelor. În camerele adiacente era suficient loc să se cazeze un regiment de camarazi. Masa era aranjată în centru, dar nu restrângea spațiul de dans. Muzica era alternativă și din toate genurile, dar predomina cea cu caracter patriotic, astfel încât toți erau curioși cum se va desfășura petrecerea.Pe parchetul lustruit Blondul stătea în fotoliu și asculta muzica privind forfota din jurul sau. Gândurile sale se îndreptau spre slugărnicia lumii pe care o vedea ieșind de după faldurile perdelelor ce ascundeau geamurile casei. Pentru el lumea era o farsa . Adesea râdea mult și cu pofta. Era vinovat de epidemia de haz din casa, voia sa buna ii molipsise pe toți. Pentru petrecere își împrumutase echipamentul din foaierul teatrului. Purta un costum de curte regala cu pantaloni bufanți galbeni, cu o vesta verde și nu renunțase la papionul care-i dădea aspectul de aristocrat. Lânga el se afla Livache prietenul sau de nedespărțit.Acesta purta un turban turcesc fumând pipa iar fruntea sa înaltă și privirea lui blajina exprima încredere.

Mihai, echipat în uniformă militară, cu un chipiu din bumbac atacat de molii, patrula nestingherit ca un înalt demnitar. Ioana se retrăsese într-un grup de fete care chicoteau cu eleganță. La un semnal dat de Blond s-a intonat imnului regal, în pas de defilare,apoi el se adresă mulțimii:

‒ Vă ordon, atacați sarmalele, piftiile, fripturile! Nimic să nu scape! Apoi să trecem Prutul!

În hohote generale, amicii săriră asupra bucatelor pe care păreau că le străpung cu baioneta și le înghițit hulpav. Imnul regal i-a făcut pe unii să devină serioși și rezervați, dar în fața bucatelor și a vinului, cu toții au cedat și voia bună s-a declanșat. Dintr-un difuzor puternic, atașat la un magnetofon, imnul străbătea casa și răzbătea prin geamurile deschise în stradă.

‒ Și acum la dans, a strigat Blondul, schimbând muzica.

În cameră se răspândeau melodii interbelice, valsuri și tangouri celebre. „Zaraza” era melodia preferată.

‒ Acum să trecem Prutul, strigă Mareșalul! În grădină... înainte marș!

Corul răspunse:

‒ După tine, la atac!

Și ieșiră în curte, unde dezmățul se declanșă.

‒ Să trăiască regele! Moarte comuniștilor, se auzi în grădină.

Mihai, luat de val, se desfășura în toată plenitudinea sa, strigând:

‒ Să trăiască regele! Moarte comuniștilor!

În toiul acțiunilor, telefonul sună. Blondul merse să răspundă.

‒ Alo

Se auzi o voce feminină:

‒ Bună seara! Doresc să vorbesc cu Mihai. Sunt mama sa.

‒ Dar, doamnă, acum este ocupat, conduce atacul asupra grădinii, încercă el să-l scuze pe Mareșal!

‒ Ce face, întrebă intrigată mama?

‒ Atacul, doamnă!

‒ Ce atac? Să vină acum la telefon, a ordonat aprig mama sa!

Blondul s-a gândi să aplaneze nedumerirea mamei lui Mihai și a chemat-o pe Ioana care urmărea cu interes desfășurarea acțiunii care părea că face parte dintr-un scenariu prestabilit. Fata a venit la telefon sfioasă.

‒ Bună seara, doamnă, s-a adresat ea politicoasă!

‒ Tu cine ești, întrebă femeia, puternic intrigată?

‒ Eu sunt prietena lui.

‒ Cine, a întrebat femeia profund afectată?

‒ Prietena lui, Ioana, doamnă!

‒ Ce hram porți? Ești studentă?

‒ Nu doamnă, sunt infirmieră, a spuse ea, fără inspirație!

‒ Bagă-ți mințile în cap! Cheamă-l imediat la telefon pe Mihai!

Blondul nu a mai auzit răspunsul fetei care plângând, s-a îndepărtat să-l caute pe Mihai. Acesta desfășura o slujbă amplă de sfințire a popourilor. Băieții erau aliniați pe un rând și cel care nu știa răspunsul la o ghicitoare spusă de Blond, era obligat să-i sărute partea dorsală, apoi, în hohotele fetelor, rolurile se schimbau.

Mihai, vădit enervat de chemare, a venit la telefon.

‒ Da, ce dorești, se adresă femeii?

‒ Ești bine,fiule? Totul este în regulă?

‒ Da, mamă, de ce mă întrebi?

‒ Vreau să-vad ce mai faci și sa nu uiți ca mama se gândește la tine!.

‒ Mulțumesc! Lui Mihai ii pica prost sa fie atent supravegheat, ii transmitea o senzație de disconfort sa se știe urmărit de propria sa mama ca și cum încă nu avea încredere în. el.

-Dar numărul de telefon de unde îl ai a întrebat-o Mihai indignat?

-De la gazda ta a venit răspunsul mamei.

Mihai în urma unui anunț închiriase o garsoniera într-un bloc din apropierea facultății.Gazda un bătrân îl primise cu multa bucurie,deveniseră prieteni.

Din vocea mamei sale se simțea emoția sugrumata de îngrijorare.

-Ai mâncare suficienta, iți lipsește ceva?

Lipsa de alimente era acuta în oraș, cantina făcea fata cu greu iar mâncarea era slaba calitativ.

-Da mama este bine,vorbi el fără sa dea detalii

-Sa fii cuminte și sa înveți auzi și sa nu-mi ascunzi nimic.Sa nu dea mama naibii sa ma minți ca jar mănânci. Il amenință ea pentru a fi convinsa ca toată atenția lui este numai asupra studiului.

In aceste condiții cum ar fi putut sa-i vorbească mamei sale de Ioana de relația lor,de.dragostea lor ?

Orice discuție care ar fi depășit tiparul obișnuit impus de acasă nu ar fi dus decât la o risipa inutila de cuvinte .Fiul se resemna ca de obicei convins ca odată și odată va sosi momentul când îl va înțelege.

-Sa fii cuminte mai repeta femeia de la celalalt capăt al telefonului.

Dupa o scurta pauza continua.

-Ți-am găsit o fata buna părintii sai sunt doctori, iar ea este studenta la medicina.

Fiul simți cum i se pune un nod în gat.

Cu greu putu sa pronunțe

- Sărut mana mama nu este nevoie.

- Știm noi ce este mai bine eu și cu taica-tu accentua femeia, tu vezi-ți de treaba!

Convorbirea se întrerupse brusc.Discuția rece și distantă cu mama sa era rezultatul voinței acesteia de a se impune în fața fiului, de a-i cere sa-i împlinească dorința de prosperitate sociala ceea ce nu era însă și aspirația lui.El doar cauta iubirea curata!

O cauta din priviri pe Ioana.

Ioana, retrasă într-un colț al curții, plângea..

‒ Să mergem acasă, ceru fata! Mama ta m-a jignit. Simt că acea femeie nu mă place.

‒ Dar, Ioana, nu faci nimic rău! Lucrurile se vor îmbunătăți cu timpul!

Haosul și gălăgia tulburaseră liniștea străzii. Un grup de milițieni erau la poartă.

‒ Cine locuiește aici, au întrebat ei?

Blondul, ca un prinț boem, s-a înfățișat, iar aceștia l-au legitimat.

‒ Am fost informați că tulburați liniștea și se intonează imnul regal. Cine v-a permis?

‒ Domnilor, este o petrecere privată, o petrecere cu măști. Vă rog să ne scuzați. Vom reduce sunetul.

Spunând acestea, blondul a îndrăznit să se îndepărteze.

‒ Auzi, băi, strigară milițienii, vom fi obligați să vă amendăm.

Profitând de sosirea milițienilor, Ioana, care era hotărâtă să plece, a ieșit din curte sub ochii lor, fără să-și întoarcă privirea. Mihai, însă, a rămas, chiar dacă petrecerea nu mai era la fel, iar după ceva timp s-a încheiat.

Zilele următoare au fost triste și-n curgerea lor produceau mai multă durere. Mihai era din ce în ce mai neliniștit. Nici nu a îndrăznit să o sune pe Ioana. Simțea durere și iubire.. Costumul de ofițer de la Ioana trebuia restituit, dar nu avea curajul s-a o caute. L-a trimis până la urmă prin poștă.

Ioana, în siguranța și liniștea casei, gândea cu tristețe la cele întâmplate. O afectase cel mai mult convorbirea telefonică. Dar acum vedea situația cu detașare.Mihai însă nu se mulțumea cu despărțirea forțată și scurta din ziua petrecerii. Într-una din zile a sunat acasă la Ioana.

I-a răspuns o voce grava,tatăl Ioanei, care după ce a aflat cine este la telefon l-a repezit

-Sa-mi lași fata în pace nu merita sa sufere pentru tine și mama ta care o nesocotiți. Cine va da acest drept?

Mihai a dorit sa-i transmită gândul sau corect

-Dar o iubesc!

-Sunt suficiente fete pe lume pe Ioana sa o lași în pace. Apoi convorbirea s-a întrerupt.

Trenul tăia greoi timpul în felii.Mama ei de viață...! Astfel, între linii paralele se desfășura orizontul, având opțiuni proprii fiecărei vârste. Lui Mihai, orele parcurse în zgomotul roților de tren i se păreau lungi, precum clopotele memoriei sale, ce aduceau la suprafață amintiri îngropate în subconștient. În viteza trenului se derulau peisaje comune ce se suprapuneau timpului.Mihai căuta să adune din ele emoția acelor ani, să disece obiectiv realitatea, să-și înțeleagă faptele.

Lângă el, Ileana retrăia un timp ce pentru ea pusese pecete faptelor. Cearcănele ei arătau că nu i-a fost ușor, că renunțase de a fi romantică. Copilul ce se juca cu șireturile lui Mihai, avea în el resursele copilăriei.

O oprire scurtă a trenului într-o haltă, îl trezi din reverie. Nu avusese timp nici să-și împace propriile trăiri. Timpul, ca un cal nărăvaș, parcursese spațiul păstrat în memorie și în care cei doi nu se vor mai revedea. Ileana a coborât urmată de copil și doar privirea sa întoarsă peste umăr către Mihai, exprima regretul adolescenței îngropate. Timpul devenea el însuși amintire, iar pentru Mihai mergea mai departe cu analiza anilor irosiți.

In următoarea săptămână, a fost chemat la decanat, împreună cu ceilalți petrecăreți .Distanța până acolo i s-a părut uriașă. Prin holurile pline de studenți, mergea grăbit, cu inima cât un purece. Îi zvâcneau tâmplele, iar obrajii i se înroșiseră.

‒ De ce sunt chemat, se gândea el? Să fie o mustrare, să fie un reproș de la ultima petrecere?.

În decanat, ferestrele înalte permiteau iluminarea naturală. Decanul, un tip bondoc, trona la biroul din lemn masiv. Când îl văzu pe Mihai în birou, se ridică, pregătit să-l apostrofeze:

‒ Tu ești mă, nenorocitule? Cine îți permiți să te crezi, mareșalul Antonescu?

Mihai tăcu mâlc. Îi zări și pe ceilalți prieteni strânși într-un colț. Cu toții erau aliniați lângă o masă la care se afla un ofițer de miliție.

‒ Domnule profesor, îndrăzni el, îl parodiam pe mareșal, nu-i ridicam osanale.

‒ Tu, mă? Dar cine ești tu? Cine îți permite? Tac-tu?

În grupul prietenilor, Blondul nu se putu abține să nu râdă. Și ceilalți se luară după el. Hohotul era general.

‒Dar ce vă stârnește râsul, întrebă uimit decanul? Nu știți ce vă așteaptă, mai spuse el pe un ton sever!

Decanul, fără să-și dea seama, se juca cu o cretă, sugerând o mișcare obscenă în jurul burții sale. Miliția îl anunțase de afrontul adus cetățenilor de pe strada conacului. Aceștia reclamaseră muzica puternică, inclusiv că s-a cântat imnul regal, și s-au strigat lozinci anticomuniste. Era o obrăznicie fără margini să aduci în actualitate personalitatea regală.

‒ De ce nu ați cântat „Internaționala”? Nu vă este rușine să profanați istoria, mai strigă Decanul?

În încăpere, tăcerea domina pe deplin. Dintr-odată telefonul sună, spărgând aerul apăsător.

‒ Da, tovarășul secretar, am înțeles, după-amiază organizăm ședința cu tot colectivul de partid și U.T.C din Universitate.

Trânti telefonul și chemă secretara la el.

‒ Ia legătura cu toți factorii de decizie. Aula Universității să fie plină la ora 13. Vin și de la Consiliu. Auzi, totul să fie conform cerințelor! Inclusiv detractorii să fie în sală!

Apoi întorcându-se către grupul de studenți, li se adresă:

‒ Iar voi stați la dispoziția Miliției!

La auzul acestor vorbe, tinerii se revoltară:

‒ Suntem arestați? Pentru ce?

‒ Știți voi, le răspunse căpitanul de miliție!

Tinerii încercară să se disperseze, dar căpitanul își chemă ajutoarele și îi imobiliză. Se ferea să le pună cătușele, să nu provoace scandal, dar, în schimb, îi ținea ca pe prizonieri. Studenții nu aveau nici posibilitatea să ia legătura cu membrii familiilor lor. Organele de control doreau să nu se facă vâlvă, să nu apară diferite intervenții, cărora le-ar fi făcut față cu greu.

Ședința a avut loc la orele prânzului, cu aula plină. Studenți din diferiți ani, așezați în bănci și pe scări, așteptau plini de curiozitate derularea faptelor. Tinerii acuzați erau în față, lângă cadre didactice și ofițerii de miliție.

Scandalul trebuia întrerupt imediat. Fusese provocat un deranj de nedorit, cu multe influențe negative. Ședința a fost organizată rapid. Nu erau necesare pregătiri ample. Secretarul de partid pe universitate a deschis lucrările.

‒ Astăzi suntem nevoiți să analizăm faptele colegilor voștri. Ei au încălcat regulile bunei conduite. Grav, foarte grav!

După o scurtă pauză, reluă:

‒ Aceste elemente s-au comportat cumva ca tineri studenți educați în spiritul eticii și echității socialiste? Au petrecut motivând că sunt la o reuniune cu măști, acasă la unul dintre ei, costumați în personaje jenante ale istoriei noastre, ca niște nostalgici ai istoriei burghezo-moșierești și ascultând cântece interzise. Cine astăzi își dorește să aducă la conducerea țării regele, este antagonist cu epoca noastră socialistă. Acuzăm aceste elemente retrograde de comportament anarhist! Ce facem cu ei?

Tinerilor acuzați li se întunecase cerul. Valuri de transpirație îi inundaseră. Lui Mihai îi venea să răbufnească, să strige nedreptatea ce li se făcea. Acuzațiile nu era corecte și faptele incriminate depășeau cadrul realității, al întâmplărilor trăite. A fost doar o petrecere nevinovata, o petrecere între prieteni cu imaginație bogată.

Marea durere a lui Mihai era ruperea prieteniei cu Ioana, singura fată care-l făcuse să se simtă bărbat.

Din primele rânduri s-a ridicat reprezentanta studenților comuniști, care, cu patimă și-n spiritul romantismului revoluționar, și-a arătat dezacordul:

‒ Eu, ca tânără devotată cauzei socialiste, nu pot accepta să fiu colega acestor studenți ce generează anarhismul.

Un ropot de aplauze se auzi din sală, concomitent cu un tropăit profund, al cărui zgomot venea din spate. Profesorii de la prezidiu se ridicară în picioare, aplaudând să ascundă dezacordul manifestat de cei ce tropăiau. Cu privirile îi căutau pe revoltați, însă aceștia erau mascați de bănci și de distanță.

‒ Aici închidem ședința. Vă anunțăm decizia noastră: studenții vor fi exmatriculați și trimiși în armată la Timișoara.

Nu mai era timp și loc de discuții pentru argumente pro și contra. Din rândul studenților, spirite rebele se manifestau din ce în ce mai zgomotos. Profesorii s-au ridicat indignați și sub protecția milițienilor au ieșit din sală. Cei trei tineri acuzați au fost și ei scoși din aulă, conduși fiind de organele de ordine.

‒ Aveți trei zile să ajungeți la unitatea militară din Timișoara. Nu se acceptă nicio întârziere.

Tinerii s-au privit jenați de situația în care ajunseseră, neputând accepta că în jurul lor se croiseră o serie de minciuni. Însă nu aveai de ales.

Un colonel cu burtă și-n vârstă, îi privea cu ură și indignare.

‒ Asta v-a trebuit vouă, când statul vă pune totul la dispoziție? Vă bateți joc de statul construit de noi? Ce ați avut în cap?

Tinerii tăceau, doar Blondul avea un surâs amar în colțul gurii. Situația în sine era de un grotesc ordinar pe care nu-l acceptau, dar privind dimensiunea ridicolă a situației mai că le stârnea râsul.

Mihai se făcuse mic printre norii ce acopereau cerul. Era atât de îngrijorat încât îi venea să râdă nervos. Vedea acum măreția grozăviei în care intrase și parcă auzea glasul părinților:

‒ În ce te-ai băgat, în ce te-ai băgat copile? Când îți vor veni și ție mințile acasă?

În fond ce făcuseră? Doar satiră, nimic mai mult, într-o societate penibilă.

Aveau 3 zile să se prezinte la unitatea militară din Timișoara.

Trenul intră în Râmnicu Vâlcea. Primele blocuri ale orașului au rămas în partea dreaptă a căii ferate. Pe podul de fier zgomotul sporea cu fiecare traversare. Locuitorii din zonă erau obișnuiți cu el. La orele înserării a coborât în orașul copilăriei. Prin tălpi simțea pietrele caldarâmului. Vântul îi împrăștia gândurile.

Ar fi dorit să-și pregătească întâlnirea cu părinții, însă timpul era prea scurt. Era conștient că ruta aleasă de el presupunea un scurt ocol, dar și-l asuma și se încadra în timp pentru a ajunge la unitatea militară. Dorise să treacă pe acasă să-și revadă părinții. Era dependent de ei, în ciuda spiritului său rebel. Ajunse la ai lui pe la vremea cinei.

În jurul mesei discuțiile au izbucnit cu putere. Fiul a fost acuzat de imaturitate.

‒ Ești un pierde-vară! Ți-am dat tot ce ai dorit. De ce nu înveți, de ce te ocupi cu altceva?

Fiul tăcea și încasa reproșuri. Era ca un resort încordat la maximum. Ar fi putut să răspundă că în atmosfera plină cu frustrări, cu nevoi, este nevoie de aer curat, iar acesta lipsește cu desăvârșire. Privea concentrat în farfurie și, din când în când, ducea, apatic, lingura la gură.

Ce să le spună, că nu este vinovat, ei nu ar fi înțeles. În fața suveranității statului, el este de vină. Cu toți membrii societății aplatizate, ei deveniseră părtași într-o conjurație a pasivității, nemaiavând niciun cuvânt. Mihai se situa de altă parte a unei baricade clădită de speranță într-o altfel de societate.

Masa era plină de bunătăți de tot felul, peste care trona carnea, brânza și altele. Părinții săi, demni executanți, erau funcționari ai statului, având funcții bune. Dintr-un alt colț al bucătăriei interveni maică-sa, vădit nervoasă:

‒ Ia și mănâncă! Noi îți dăm de toate! Tu ce faci, ne bagi la încurcături? Îi faci probleme lui taică-tu? Vrei să ne lași pe drumuri?

Mihai nu mai rezistă, se ridică de la masă și mearsă în camera sa. A doua zi, la o oră matinală, avea tren spre Sibiu, unde urma să-și întâlnească un coleg. Nu mai avea ce discuta cu ei, nu l-ar fi înțeles.

‒ La ce oră te scoli mâine, îl întrebă taică-su?

Chipul acestuia era încruntat, ascundea amărăciunea născută din teamă, din frământări adânci, ce i-au hrănit speranțele în timp ce asculta doctrina socialistă difuzată non-stop la radio și-n conferințe la care era obligat să participe. Minciuna era atât de adâncă, încât se instalase în el ca un fals adevăr ce a corupt visele societății inculte, în care partidul unic prolifera.

În familie lipsea comunicarea. Pentru ei, Mihai rămăsese același copil naiv, căruia îi impuneau cerințele lor, ideile lor. În copilărie îl îndepărtaseră de realitate, îi obturaseră gândurile cu așteptările lor, fără să-i observe emoția, îl izolaseră într-o lume iluzorie fabricată de ei, pe care i-o impuneau zilnic, considerând-o ca cea mai bună dintre lumi.

Dar Mihai evadase din acea lume și descoperise adevărul pe care ei îl ascundeau și de care se temeau. Aceștia ignorau evidențele și acceptau ca mulți alții, deveniți între timp prizonieri ai societății, perspectiva oferită de ideologia de clasă. Pentru ei parvenirea, pe care partidul o utiliza ca principală metodă de corupție în rândul maselor, era salvarea dintr-o economie profund agrară, în care nu se recunoștea și nu conta valoarea umană. Partidul schimba fluxul istoriei după bunul plac, strica ordinea firească și provoca dezechilibre sociale. Mihai sesizase aceste lucruri, dar nu avea cu cine să discute despre ele. Diferențele între generații erau enorme rupturi. Nu exista dialog și nici îngăduință, doar o palidă stare de toleranță.

Cu aceste gânduri care-i provocau coșmaruri, Mihai adormi într-un târziu. Noaptea era un armistițiu în care intra în tărâmul viselor. Refugiat aici putea simți pacea și, împăcat, să spere că va găsi ieșirea din labirintul în care îl închiseseră ai săi.

Dimineața veni repede. Ușa camerei se deschise. Tatăl său intră să-l anunțe că-i ora să se trezească, dacă vrea să prindă trenul.

‒ Ia niște bani de la mine, îi spuse acesta. Vezi să nu știe maică-ta și îi întinse o grămadă de hârtii de valoare.

Erau două mii de lei.

‒ Mulțumesc tată!

‒ Ai grijă de tine, mai spuse părintele său. Asta e tot ce pot face acum pentru tine.

‒ Este prea bine tată. Mulțumesc!

Era ca o împăcare, ca o acceptare reciprocă. Iubirea dintre ei era adevărată. Tatăl avea mai multă forță să-l iubească. Nu-i reproșa nimic, doar îi cerea să nu-i uite.

Frigul dimineții îl determină pe Mihai să se grăbească spre gară. Străzile erau goale, putând merge nestingherit. Trenul era la peron. Își înțelegea părinții, chiar dacă nu era de acord cu aceștia. Pentru ei, venirea la oraș, în tinerețea lor, fusese similar cu șansa vieții. Doreau să profite de momentul oportun, să devină slujbași ai statului muncitoresc în căutare de oameni supuși, fără aspirații spirituale, care să fie doar executanții unor ordine precise venite din partea partidului unic și pe care să-i țină în lanț și să ofere aparențele belșugului. Belșug care nu se găsea la sat.

Fiecare element al prosperității socialiste era vândut ca parte componentă a efortului făcut de stat pentru care membrii societății meritau sa fie recompensați după supunerea lor astfel câștigată. .Era parte a doctrinei ce îi îngloba în minciuna fericirii socialiste. Nu-i lăsa să gândească sau să aleagă.

Progresul era ca un bun dat de partid, nu rezultatul propriei lor munci. Ei deveneau robii doctrinei ce se instala treptat, până la absorbția totală a noii conștiințe, recompensându-i cu atributele prefacerilor socialiste. Astfel, erau determinați ca, pentru a avansa în societate, să fie umili și pervertiți corupției sociale, devenind șantajabili și colaboratori ai organelor de supraveghere socială. În societatea socialistă ce se configura constant, orice se mișca doar cu acordul și supravegherea partidului prezent oriunde.

Mihai nu înțelegea aceste „fericiri” socialiste. Nu dorea să fie captiv unui sistem ce promova ca parte a politicii de stat, corupția pe care, strateg, statul o edifica.

Până la Sibiu, trenul străbate Valea Oltului, un traseu sinuos printre stânci împădurite ce-ți induc dorința escaladării, dar și cu apă pe care ți-o imaginezi rece, captivă a conștiinței pure a naturii, total opuse firii umane, preocupată cu dorința supraviețuirii. Atent, Mihai admira răsăritul. Era încărcat de apariția și înălțarea soarelui deasupra munților.

Se simțea obosit, sub ochii lui se scurgeau imaginile defileului creat de Olt, dar și ale stâncilor împădurite ce inspirau escaladările. Lui nu-i păsa de asta, ar fi vrut să fugă, să se ascundă de lumea aspră ce-i sfâșia mintea și inima.

Vizita făcută părinților nu l-a liniștit, mai ales după farsa organizată de liderii universitari subordonați partidului comunist. Persoane care ar fi trebuit să încurajeze evoluția, erau mai aspre decât peretele stâncos al defileului. Nu aveau înțelegerea ascensiunii corecte după merite credeau în servituțiile dirijată de ei în mediul universitar pentru a tulbura credințele unor tineri care doresc să schimbe lumea în bine.

Dar cum adevărul și binele pot fi uneori și noțiuni incomplete, străbătute de subiectivism, discuții vor fi întotdeauna. Diferențele dintre societatea conservatoare, a parveniților, care se simt tot timpul amenințați de schimbări, și aspirațiile novatoare ale tinerilor, sunt gravate pentru generații de studenți pe pereții inconfundabili ce separă cele două lumi. Diferențele crestate în minte și inimă creează fisuri majore comunicării într-o societate între indivizi cu orizonturi diferite de înțelegere.

Generații formate în epoci istorice diferite vor fi pentru totdeauna divergente. Unii s-au complăcut cu tăcerea, au acceptat compromisul, parvenirea, s-au încadrat într-o societate cu conștiința mutilată, fără să crâcnească. S-au adaptat pentru hrană și supraviețuire. Cei care nu acceptă compromisul, înglobarea în turmă, au trecut de cealaltă parte a baricadei. Dar și unii și alții au nevoie de ceilalți. Cei supuși au nevoie de modele puternice pentru a spera. Cei puternici apreciază conviețuirea, ei ne-luptând pentru anihilarea lumii, ci dorind ca aceasta să evolueze.

Cu astfel de gânduri era plină mintea lui Mihai. Drumul lui era la început, însă avea încredere că va găsi undeva liniștea, că se va împăca cu sine și va putea să iubească precum semenii săi înfrățiți în nădejde. Privirea îi era cucerită de ascensiunea munților ce înconjurau defileul ca într-un clește de bazalt. Contrar naturii, firea umană este oscilantă, gravitează în jurul dorinței de evoluție, dar bate și-n retragere când devine prizoniera minții depresive.

Timpul trecea lent, ca o acumulare treptată de așteptări ce cresc până când nerăbdarea îl incită să se joace cu nasturii, să analizeze pe cei din jur pe care-i deranja cu plimbările sale pe culoarul vagonului sau cu mișcările lui dezordonate.

Gara din Sibiu îl primi cu o mulțime de peroane pe care călători grăbiți le traversau, căutând trenurile dorite. El se uita după prietenul ce se oferise să-l aștepte în gară. Împreună merseră la domiciliul acestuia care se ferise să-l invite în casă unde, în sărăcie, o mamă bolnavă își aștepta fiul. Dar Mihai insistă să cunoască mediul în care se formase singurul camarad ce nu-i reproșase nimic după petrecerea criticată public. Era un apartament cu două camere, mobilat modest, cu icoane pe pereți, lucru total interzis în acea perioadă.

Mama și prietenul său îl invitară la masă. Era ora prânzului, compus doar dintr-o ciorbă de legume și câteva felii de pâine. Mihai, surprins, mâncă în tăcere, dar lăudă bucatele. Era total încântat de simplitatea și modestia familiei. Fără mari pretenții , frigiderul nu cuprindea mare lucru, lipsea carnea, laptele, brânza. Cu sinceritate, Mihai spuse:

‒ Bine, frate, așa trăiți voi?!

‒ Da! Și ne-am obișnuit. Pentru noi este sănătos. Nu avem nici mulți bani și nici timp să alergăm după alimente. Mama, așa bolnavă, lucrează încă într-o fabrică. De când a murit tata, suntem singuri. El era sprijinul nostru.

Vizita dură puțin. Trebuiau să se întoarcă în gară pentru acceleratul care urma să vină curând. Drumul parcurs la pas, împreună cu prietenul său, fu prilej de mărturisiri juvenile, sugestive. Era un gând despre câte se întâmplă în jur, chiar dacă ești sau nu de acord, nu depind de tine. Nu poți influența. Poți doar lua atitudine, dar cui îi pasă de părerea ta, cât timp mulțimile sunt sugestionate că totul este bine, că doar partidul are voie să gândească pentru toți. De altfel, peste ani, letargia îi va costa pe toți. Prețul libertății va fi plătit de toată lumea.

În gara încăpătoare era agitație. Acceleratul fusese anulat din nevoia de economii la resurse materiale. Călătoria intra în domeniul neprevăzutului. Întârzierea nu era permisă. Mihai trebuia să-și continue drumul cu orice preț. Existau câteva legături cu trenuri personale cu circuite restrânse.

Mihai acceptă riscul. Primul tren personal îl ducea doar câteva zeci de kilometri. Dar speranța lui continua. Trenul, o alcătuire greoaie de vagoane trase de o locomotivă cu aburi, pufăia leneș. În ritmul acesta, pe băncile din lemn ale compartimentelor unii călători ațipiseră, alții doar se legănau. Nimeni nu avea poftă de discuții. Într-un colț, doi tineri dormeau cu capul proptit în rama ferestrei. Pe podeaua metalică se întinseseră ca într-un pat doi vlăjgani, acoperind distanța dintre două bănci, probabil amețiți de băutură.

Mihai ieși pe culoar, în dreptul unui geam spart. În alt compartiment, pe o banchetă dormea lejer o tânără, străjuită de alți călători. Controlorul de bilete trecu indiferent, probabil sătul de călători și își orientă lanterna spre acel compartiment. I-a fost milă să deschidă ușa și s-a deplasat mai departe.

Mihai se întoarse în compartimentul său, dorind să se odihnească, să-și rememoreze faptele. Nu-i ieșea din minte ședința de excludere din universitate. Era scârbit de umilința la care fuseseră expuși toți trei, Dani Papion, Livache și el. Și pentru ce? Că au îndrăznit sa se distreze la un chef și un grup de pensionari i-a reclamat? Nu făceau politică, doar satirizau și râdeau de neajunsuri, lucru firesc într-o țară dominată de nomenclaturiști, unde gândurile sunt în proprietatea puterii, iar ca să respiri trebuie să ai voie de la ei. Plus că ei, ca tineri, doreau să schimbe tendințe și mentalități, să nu se simtă stingheri în propria țară.

Nu mai știa nimic de Ioana. Din noaptea petrecerii nu se mai văzuseră. Ar fi dorit să-i mai audă glasul, dar îi era teamă. Vocea ei era ca un cântec care producea reverberații ori de câte ori își aducea aminte de ea.

Noaptea cucerea orizont după orizont. Trenul personal ce leagă segmente mici din traseul parcurs, înainta greu. Mihai ațipi furat de gând, apoi se trezi un moment, spre a adormi la loc. Nerăbdarea îi dădea un aer misterios. Următoarea haltă în care opri trenul îi rezerva anumite surprize.

Toți călătorii coborâră. Era un nod feroviar ce oferea un evantai de trasee. El părea dus de valul de călători, fiecare cu propriile interese. Era purtat de idei spre locuri necunoscute. Merse alături de ceilalți și se opri lângă o bancă din lemn pe care se odihnea o tânără. Aceasta îi acceptă prezența, fără încântare. Mihai, dornic să discute, o studie cu atenție și îi lansă o întrebare:

‒ Unde se poate bea o bere?

Ea se uită la el de parcă ar fi vrut să spună că e plictisită de tipi agasanți. Dar îi răspunse:

‒ În spate este o uliță, în capătul căreia se află un birt.

Îndrăzni să privească împreună cu ea ulița. Întunericul compact al uliței nu-l încuraja să plece. Rămase liniștit pe bancă.

‒ Mergi la Timișoara, o întrebă?

Ea conștientiză că nu are șanse să scape de el.

‒ Da, veni replica ei.

‒ Și, continuă el?

‒ Și ce, se uită uimită la el?

‒ Când avem legătura?

‒ Cândva, îi răspunse ea grăbită, arătându-și dinții albi într-un zâmbet acru.

‒ Locuiești în Timișoara, insistă el?

‒ Da! Te interesează?

‒ Se prea poate, spuse el extrem de insistent!

Mihai era foarte vioi pentru acea oră și deranjant de curios. Era de neînțeles și pentru el. Se simțea atras de ea, fără să știe de ce. Probabil pentru că o vedea adunată ca un ghem pe care dorea să-l deșire, să-i afle adevăratele culori și lungimi, altfel ascunse într-un strat de teamă. Simțea că s-ar prăbuși în el dacă nu ar insista să o cunoască. Cine știe? Poate îi va înlocui cumplita singurătate care îl încerca.

Trenul întârzia. În frigul ce domina noaptea, important era să te miști. Mihai făcu câțiva pași pe peron pentru a se mai liniști. Apoi se întoarse la bancă.

‒ Ați adormit domnișoară?

Fata încerca să ațipească, dar nu reușea. Deschise ochii și-l privi. În mintea sa nu înțelegea de ce nu o lasă în pace, de ce insistă. Totuși, ca să nu pară sălbatică, îi răspunse:

‒ Nu! Nu ți-e frig, îl întrebă fata, văzându-l îmbrăcat doar cu o haină ușoară, fără o greacă sau palton, care să-l ferească de frigul nopții?

Era decembrie și temperaturile scăzute. Tânărul îi devenise într-un fel simpatic, chiar interesant. Acesta îi întinse mâna, recomandându-se:

‒ Mihai!

‒ Corina, spuse ea ușor surprinsă.

Apoi continuă:

‒ Unde mergi? Cu ce treburi?

‒ La Timișoara, în armată. Altfel student, îi zâmbi el.

‒ Cum altfel student, întrebă ea mirată?

‒ Da, fost student, acum doar exmatriculat politic, o lămuri el.

Corina deveni din ce în ce mai surprinsă.

‒ Exmatriculat politic? Adică?

‒ Am fluierat în biserică, glumi el. Mi-au plăcut prietenii și viața și am cântat strâmb la un chef.

Fata se uită circumspectă la el care adăugă:

‒ Da, am cântat pe cine nu trebuia și comitetul de partid al facultății m-a exmatriculat.

‒ Deh,... ai voce, îl chestionă ea?

‒ Da, precum măgarul flămând.

Corina deveni și mai interesată. Chiar atunci se auzi șuieratul strident al locomotivei ce intra în gară. Cei doi se îndreptară spre vagoane. Trenul era supraaglomerat. Cu greu ajunseră pe culoar și apoi într-un compartiment, unde găsiră doar un loc pe care îl ocupă Corina.

Era o locomotivă veche și înnegrită, care învăluită în fumul negru, părea uriașă. Curând aceasta porni în noaptea lungă. Pe culoarul aglomerat Mihai nu putea nici să se miște de pe un picior pe altul. Lângă el se afla un individ voinic, un cioban, îmbrăcat într-o dimie groasă. Își aplecă trupul spre cojocul ciobanului, își băgă capul în el și adormi. După un timp care-i păru lung, ciobanul, simți apăsarea exercitată, cerându-i lui Mihai să se ridice, care se îndreptă pe propriile picioare, dar iar adormi sprijinit de spinarea ciobanului. Acesta se scutură de câteva ori, dar tot nu reuși să-l îndepărteze. Nici nu avea unde.

Mihai adormi de-a binelea, înfipt în spinarea și cojocul țăranului. Visă că se întoarce acasă, la masa din bucătărie, unde era cald și cu mâncăruri alese, iar mama sa îl privea:

‒ Mănâncă, îi spunea ea! Nu fi ligav!

El înghiți de câteva ori în gol, apoi, în vis, apăru Corina care îi făcea semn cu mâna să se apropie. Se trezi brusc când locomotiva, după un șuierat lung, încetini. Se apropiau de Timișoara. În compartiment, Corina privea pe geam intrarea în gară. Luminile clădirilor anunțau o intrare mult așteptată. Rude, prieteni, viitori pasageri erau nerăbdători.

Mihai își luă bagajele, o ajută și pe Corina să iasă pe culoar și, cu greu, înaintară spre ieșire. În drumul lui, trecu și pe lângă ciobanul cumsecade. Apoi coborî primul, ajutând-o și pe Corina. Peronul era foarte aglomerat. În mulțimea de pasageri, cu ceva noroc, își zări prietenii. Amândoi erau zgribuliți și posaci. Drumul îi obosise, apoi se adăugase stresul pricinuit de întârzieri și legăturile dificile ale traseului de pe Valea Jiului, pe unde călătoriseră. Ei il așteptau în gară cu nerăbdare.

‒ Salut băieți! De mult ați venit?

‒ De câteva ore, răspunseră ei.

În gara spațioasă era și un bufet pe care-l frecventaseră. Sticlele de bere din jurul lor arătau că și-au petrecut timpul acolo.

‒ Nu aveți una și pentru mine, îi întrebă Mihai?

‒ Ia și servește-te, spuseră aceștia!

Mihai o privi pe Corina.

‒ Ei sunt prietenii mei, Dan și Liviu.

Se salutară fără resentimente.

‒Norocosule, ce fată frumoasă ai cu tine, spuseră ei.

Corina îi studia cu atenție și părea încântată de cunoștință.

‒ Băieți, eu locuiesc în Timișoara. Nu uitați să mă vizitați. Îi las lui Mihai un număr de telefon. Acum mă grăbesc. Mă așteaptă ai mei.

Toți o priviră cum se îndepărtează. În urmă lăsă o dâră fină de parfum, pe care cei trei băieți l-au apreciat.

‒ Faină fată, comentară ei.

‒ Acum să vedem unde înnoptăm, spuse Liviu.

Se vedea că era preocupat, interesat de o rezolvare onorabilă a găzduirii peste noapte. Deodată își aduse aminte.

‒ Băieți, vom fi soldați, ce mama mă-sii! Să mergem până mâine la un cămin studențesc. Poate prindem un chef.

Porniră cu rucsacurile în spinare. Erau ușor tulburați de ipostaza vieții militare. Dar cum au trecut atâția prin ea, vor trece și ei.

‒ Băieți, luăm primul taxi!spuse Mihai

Ieșirea din gară era asaltată de călători de diferite vârste cu diferite griji. Găsiră cu greu o mașină liberă. În autoturism era cald, iar tinerii așteptau nerăbdători să ajungă la destinație. Șoferul, un bărbat sociabil, dar cu aspect sobru, îi simpatiză:

‒ Voi știți ce este în oraș, îi întrebă acesta?

Tinerii se priviră fără să scoată un cuvânt. Expresia lor era una de uimire. Ce putea să fie? Doar sosiseră de curând, iar orașul părea liniștit. Din incinta gării nu puteau deduce decât că Timișoara este un oraș aglomerat.

Șoferul continuă:

‒ A început, spuse acesta.

‒ Ce anume să înceapă, gândeau tinerii? Nimic nu se putea petrece într-o țară redusă la tăcere.

Uimirea avea să le fie curând crescută.

‒ Populația îl apără pe Tökés, este deja în stradă.

Ei nu știau nimic despre Tökés, nici cine este, nici ce rol are.

‒ Este pastor, iar Securitatea vrea să-l mute cu domiciliul forțat, îi lămuri conducătorul auto.

În jurul lor, pe străzi, se aduna populația. Mașina le era înconjurată de oameni grăbiți și nemulțumiți. Șoferul, cu greu, reușea să înainteze. În seară, liniștea citadină era spulberată. Grupuri compacte de oameni, din ce în ce mai numeroase, scandau: „Libertate! Libertate!” Erau strigăte ale disperării, care repetate, înfierbântau atmosfera. Tinerii se alăturară, fiind luați de mulțimea care înainta spre centru orașului. Dintr-odată, glasurile lor s-au auzit, scandând la un loc cu ceilalți.

Totuși înaintarea se făcea cu greu, marginile arterelor fiind înconjurate de armată, iar a înainta însemna să intri pe străzi ca în țarcuri păzite cu armament și tancuri. Ei, care urmau să devină soldați, erau asimilați furiei publice.

În centru, mulțimea a fost întâmpinată cu jeturi de apă și gaze lacrimogene. Cei trei au fost implicați în îmbrânceli și loviri corporale. Energia lor refulă și cu ura acumulată loviră în plin, aruncând cu pietre în taburile de pe margine.

Peste scandări se auziră focuri de armă. Lumea fugea. La fel și cei trei prieteni. Mihai privi spre balcoanele din jur și o zări pe Corina. Aceasta îi făcea semn cu mâna. Doar trei etaje îi despărțeau, le-ar fi parcurs într-o clipă dacă o rafală de foc automat nu l-ar fi doborât.„Libertate” a fost ultimul cuvânt al lui Mihai care a căzut, fiind împușcat pe la spate. In privirea sa a rămas Corina plângând la balcon. Ce păcat ar fi putut să se iubească!

[Tudor Cicu]

Ajuns la finalul povestirii, m-am întrebat: „cât de mare este distanța dintre ceea ce simți și ceea ce reușești să pui în cuvinte?”. O viață fără probleme în familie, iubirile din care i se poate cunoaște lui Mihai, cu adevărat, lumea interioară... dar între atâtea treceri și călătorii cu trenul nu ai cum să nu te mai întrebi : „unde ne-o fi lăsat autorul, acel spațiu necesar cititorului pentru imaginație și interpretare?”. Un răspuns sigur: doar în finalul povestirii, în această (cam lungă) poveste despre dragoste, comunitate și identitate. N-aș spune că nu mi-a plăcut, dar ceva mai constructivă/concentrată și ... o trăire adevărată, care să conducă la același deznodământ final... poate mi-aș fi dorit să surprindă emoția unui moment unic din viața acestui personaj. 

[ovidiu]

Va Mulțumesc Frumos Domnul Cicu!