Povestea femeii care n-a visat niciodată

[Tudor Cicu]

Povestea femeii care n-a visat niciodată

 

Toate frământările tale sunt jucării stricate

și gândurile în noapte sunt gânduri fără speranță.

Împins odată pe drumul renunțărilor

(cu precizie misterioasă, te-am auzit)

vei abandona lupta.

Cerul era atât de jos, sau așa credeam.

Țineam ochii închiși,

vorbeam cu mine însumi, în gând,

ca să nu mă rog cu glas tare.

Pescărușii zburau jos, pe deasupra șlepurilor.

Doar dinspre turnul de pază

răsuna ceva. Ca o sirenă de ceață

avertizând vapoarele rătăcite. Iar eu mă aflam acolo

să scriu povestea femeii care n-a visat niciodată.

Acum, la căsuța de pe deal

nu mai locuia nimeni;

obloanele fuseseră trase deasupra întregii lumi.

Îmi imaginam doar părul ei răsfirat evantai,

ochii în care îngrămădise atâtea speranțe

și un anume prozaism în durerea din glasul ei.

„Măcar dacă ai putea coborî de pe crucea Ta

o vreme, Doamne!”...

Auzeam cum picăturile transformate în măzăriche

se loveau de asfalt, într-un oraș

asediat din toate părțile de grauri bezmetici.

 

[Chris]

pare într-adevăr un fragment dintr-un text, o descriere poetică, dar este plăcut citirii şi mai ales ştim că acesta este stilul autorului...

[Ion Lazăr da Coza]

Popas plăcut.

da Coza

[Tudor Cicu]

Îi sunt dator doamnei Valeria și domnei Sofia cu alte gânduri: Nu spunea Cioran că şi fără Cervantes, care să ne descrie un Don Quijote al „amărăciunilor noastre”, în noi tot ar exista „un deşert răspândit în suflete”? E foarte posibil ca nefericirea omenească (care ne aduce atâta prizonierat în labirintul inimii) să aibă două cauze pentru a ne limpezi noi o linişte perpetuă: frica de Judecata trăirilor noastre. Și, prin urmare, reinventăm toate acestea prin tot felul de povești. Acelora ce o ţin tot morţiş că nu-i interesează decât ceea ce cred ei în a-şi risipi gândurile într-o revelaţie numai de ei ştiută le reamintesc ce spunea Luca (9.10): „Vulpile au viziuni şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde-şi odihni capul”. Iar eternitatea cu care se mint aceştia nu-i decât „rana neînchisă a sufletului omenesc” (tot Cioran). Unde să cauţi atunci eternitatea, dacă nu în scris? Poetul, aşadar, a înţeles că versul şi iubirea pot învinge moartea. Și a reinventat povestea.

[Tudor Cicu]

Doamna Mara: „Nimic nu-i întâmplător pe lumea asta”, îmi spusese poetul Ion Gheorghe la Sărățeanca, acasă la el când, după cca. 37 de ani soarta ne-a pus din nou față–în-față. Pe atunci eram student și urcasem în biroul său de la revista „Luceafărul” cu câteva poezii de începător. Acum, cinci-șase(?) ani în urmă, am fost în vizită la poetul Ion Gheorghe, aflat acum la Sărăţeanca de Buzău, unde (după câte ni s-a spus) se simte bine, încărcat cu energia zonei de sub dealul Viei (dealul Monteoru) şi bariera protectoare a statuetelor găsite depozitate într-o văgăună de pământ pe dealurile Istriţei de la Pietroasele, aflate acum în depozitul casei sale. Dar imaginaţia, judecata, memoria, inteligenţa, lecţia cu care ne-a uimit la venerabila vârstă de 75 de ani poetul Ion Gheorghe, ne arată nouă că limba ca şi scrisul nu au fost şi nu sunt daruri naturale, ci creaţii ale omului. Notasem undeva (nici nu mai ştiu pe unde am găsit asta) cum că, în „Poessie”, Tommaso Campanela – prin 1921 – făcea următoarea afirmaţie scriindu-i se pare lui Galilei: „Eu învăţ mai mult din anatomia unei furnici, sau a unui fir de iarbă”. Mi-am reamintit asta în timp ce-l ascultam cu interes pe poetul de la Sărăţeanca. Târziu, dar am învățat ceva. Sper să rețineți acest amănunt. Mulțumesc pentru mesaj.

[Sofia Sincă]

Proză... proză. I-ar sta mult mai bine într-un pasaj de proză, undeva, ar îndulci-o.

Dar este doar părerea mea.

Sofy

[Valeria Merca]

Poți visa cu ochii închiși, cu ochii ațintiți pe bolta senină... există loc pentru vise. 

Am citit cu admirație.

[Marioara Visan]

Oare care e secretul de ma regasesc in fiecare vers al dumneavoastra? Parca cititi in suflete.

Cu drag,

Mara.