De soare e mereu setos pământul,
După căldura lui tânjeşte piatra,
Mocneşte-n salbe, zgribulit, cuvântul,
Sub coviltire stă uitată şatra.
Un scâncet de copil îngână zorii
Şi scârţâitul roţilor din drum,
În rotocoale se alungă norii
Amestecaţi cu palele de fum.
Cărbuni din ochii de pirandă
Aprind cuţitele-n zăbrele
Şi salbe cu iz de lavandă
Plâng şatra viselor rebele.
Ghiocul are buza ruptă
În pipe vorbele stau scrum
Din agonie se înfruptă
Un nume rătăcit pe drum.
Adaugă un comentariu
Frumos tablou.
Vă mulţumesc pentru atenţia dumneavoastră.
Era candva o pata fascinanta de culoare...motiv de invidie pentru spiritul lor liber, boem si dezinvolt. Tu ai fost surprinzatoare prin aceasta abordare, cum ti-am spus credeam ca e o tema de mult uitata...dar oare care dintre noi nu a tanjit dupa o viata degrevata de incorsetari si norme sufocante
Un frumos tablou cu nomazi.
Atenție la prozodie - versurile oscilează de la 11 la 8 silabe.
da Coza
Da! Șatra e șatră... Bine descrisă, dar insuflă doar așteptare... Parcă e adormită șatra...
Poate data viitoare.
Am citit cu plăcere!
Sofy
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: Lazăr Vasilisia
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2020:
© 2021 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE