Motto: Miniaturi create de-o grație divină,

             însuflețite luturi damnând realități,

             ne naștem (sau murim) în lumea sibilină,

             în palme cu pecetea doritelor dreptăți.

 Lumini în ochii ploii, mirări ce gânduri fură, 

 halucinante iele pornind bizare dansuri,

 ademenesc în parcuri, înlănțuie, conjură  

 pribegi să smulgă inimi din ruginite lanțuri.

 

 Se-ntrepătrund cu noaptea.…

E noapte-n lumea care a osândit visarea,

ciocane de tristețe pulsând, priviri strivesc;

atunci când fauri tandri își dăltuiesc chemarea

în lacrimi, gustul sării e-al buzelor firesc.



Secătuite mâini, pe-un colț de viață frântă

amprenta și-o așează, pecete într-un vers, 

cenușa arsei inimi cu ceară o frământă;

candela-i tremurândă, dar slova - de neșters.



Icoane-adorm sub ziduri, purtând stigmate crude;…

Mâini aspre prăvălesc al tăcerilor munte

în ecoul poemelor, inimi frânte și seci

suspendate-n candoarea cuvintelor rupte, 

răsădesc flori-de-colț pe abrupte poteci.



Iubirea e scribul care umblă prin sânge,

cu fiece pas se-adâncește-n idei,

abisuri de gând le răzbate și curge 

pe făgașul ce-ntoarce din drum semizei



ce își poartă coroana pe frunți răscolite

de patimi (durerea e freamăt, niciodată…

Hâd gardian, prezentul, se-nchină la-ntâmplare

și viața-i doar o zeghe ce strânge-un suflet viu, 

tăcerea-l împresoară, putință nu-i. Scăpare?

E doar cuvântul - cheia spre lumea din târziu.

E începutul toamnei, trist picură-nserarea

cu galben cald pe frunte un cer înnegurat,

unduitoare ramuri prin foșnet cern mirarea

copacilor, iar vântul le-ngână-nfiorat



jelania ce-i lasă fără veșmântul mândru

pe care-l dăruiesc potecilor ce-și strâng

durerea în ecoul care răsună sumbru 

când pași șovăitori răzbat, se-ntorc, se frâng.



În simțământul straniu de la răscrucea morții

cu-a vieții…

Când nu mai pot tăcerii să-i răsucesc fuiorul

și-n lacrimi să mai depăn ai sufletului nori,

pe-o foaie albă mâna răstălmăcindu-mi dorul,

poveștii îi dă viață, țesând în prag de zori



doar din simțire straie pentru cuvinte-nchise

în nuda întrupare a vieții-n efemer; 

veșmânt din simplitate, brodat cu tandre vise

ce-acoperă durerea și-nvăluie-n mister



amarul, nefirescul, cernit-închisa zare, …

Legată-s de mâini cu simțirea, de gânduri

cu firul subțire-al tăcerilor seci, 

perfuzez sentimente timide în rânduri,

cald poem se prelinge. Prin venele reci

Cutreier prin târziul simțirii ce-mblânzește

profundul (zămislit cu înveliș de lut) 

și-nvăț că nemurirea în dragoste-și zidește

cetate, și-n cuvinte - fiorul din trecut.



Veșmintele privirii-ncălzesc boabe de rouă,

petalele din suflet tandrețea își desprind

și-acoperă obrajii, povestea frântă-n două

spre buze se prelinge, doi maci tăcuți aprind;



în slove măiestrite se-mpurpură culoarea

și…

Când ne pictează viața în suflet anotimpuri

și leagănă abisuri pe cumpene de dor,

povara resemnării ne-o picură în stihuri,

atingerea din gânduri ne-o-nchide-ntr-un fior;



o poartă-apoi în brațe, însuflețind penița...

Și viața,-n efemerul destinului de fum

coboară ca o vrajă, alungă neputința 

iar slovele curg parcă din sânge, pe un drum



ce-și desfășoară-n umbra copacilor întinsul,

prin frunze ce…

Menestrel obosit, cu ochi calzi ce desfid

ironia, amarul, și plânsul,

c-un arcuș mângâiat și-un vers simplu, candid,

smulge sorții perfide surâsul.



Trece doar uneori pe-ale urbei alei,

când spre seară se aprind felinare.

Tânguirea viorii te-nfioară de vrei 

să-i atingi corzi vibrânde, odoare



făr' de preț; el le strânge la piept, 

e comoară, e viața-i întreagă,

al inimii zbor când destinu-i…

Când valul ce-a trezit în zori nisipul

și-a regăsit unduitorul dor sclipind

în universul fin dar fără viață, chipul

și l-a răsfrânt în scoici, rebel vuind.

sub ghilotina pleoapelor lumina jertfită tremură

în ultima umbră

câmpuri umede descifrează cântecul încorsetat al greierilor

îl învăț traversând transparențe fierbinți

pe cărarea deschisă în inima nopții

prin partea stângă a zbaterii sorb ecoul altei vieți 

dintr-un pocal înverzit

pe o rază rebelă

cu picătura prelinsă din călimara cuvintelor

povestea curge palpabil în gând

pasăre înveșmântată în boabe…

prin plete de lună cerul își frânge chipul

în lumea absentă săgeți ude sparg singurătatea ferestrelor

tresare în palme

sângele buzelor pecetluite

în zboruri ce separă cenușa de fulger

se întorc

în spatele ușilor 

chei

răsucite-n cuvinte

te privesc prin fâșii de-adevăr

cocorii

se întorc

atingând noaptea cu aripi de liniște înjunghiată

iau forma urmelor

din suflet

condeiul…

În ochi, amurgu-și țese firescul, din tăceri

și înțelept simțirea și-o poartă printre lacrimi; 

trădate picături le-adună-n colț de cer

iar inimile frânte,-n durerea fără patimi.

Sub legământ păstrează în amintiri culoarea

și o preschimbă noaptea-n cuvinte luminând, 

descoperind secretul din univers: candoarea,

în armonii albastre... în versuri; cald și blând.

 …

 torențial

 culori vuiesc

 în căldura palmelor 

 spectacolul adâncului

 sufocant 

 leagănă pulsul 

 în răsăritul inundat de cuvinte 

 la moara din gând 

 depărtarea

 macină labirinturi de ceață 

 între limitele aceleiași vieți

 sângele murmură 

 între puncte

 tunete muribunde

 planează perfect în lacrimi făcute nod

 sufletul

 dăruiește păsări ce-și cresc aripi în zâmbete 

 surprinse …

Între coperți, ascunsă, îmbobocește-o lume

și-n ochi îți picură parfum de timp; răsfrânt,

te înfășoară-n raze, sau înflorește-n brume

albastre, fine, triste... esențe de cuvânt.



Închise între spații cu vieți, dureri, destine 

sau picături de soartă, într-un tablou abstract,

te-nvăluie misterul; sclipiri diamantine

o clipă-ți luminează al nopții tragic act.



În tremur cald de suflet ți-absoarbe…

în mecanismul înflorit al coșmarului

ticăie boabe de rouă

balansând neputința

literele îmbracă cu tine iluzia respirației

strivite

orizonturi surpă în curcubeu ireale poeme 

torente agățate de cer

readuc la viață

pustiuri

cu lacrimi

îți dezvelesc zâmbetul pe coala albă mirată de sinceritate

erezia luminii - suferință

luând forma muchiilor

pulsează inegal gânduri nerostite

în…

Cu dangăt trist și jalnic, un clopot c-un răvaș,

sihastră-ncrâncenare spre cer-nălțând o rugă,

se-aude înspre seară din sufletul ocnaș

în ultima durere, ce l-a tocmit drept slugă.



Călcându-i zboru,-n aripi i-a strecurat cătușe

și-n locul nemuririi i-a picurat venin,

târziul, să-i adoarmă speranțe nesupuse

și-n loc de cer albastru, străjer, i-a pus suspin.



Ar fi știut el oare, s-aștearnă peste noapte…