Colecționarul

[Exemplu de Titlu]

Colecționarul

Într-un cartier vechi din București, pe strada Augustinelor, era o cafenea minusculă, aproape ascunsă între două clădiri interbelice, unde timpul părea să fi rămas suspendat. Cafeneaua se numea "Ora Albastră", iar pereții erau acoperiți cu ceasuri vechi care nu mergeau niciodată la aceeași oră. De ani de zile, locul era vizitat de aceiași câțiva clienți fideli, oameni cu povești neterminate, care căutau un refugiu departe de agitația orașului.

În acea seară de toamnă, în cafenea intră Andrei, un tânăr cu o figură absentă, îmbrăcat în haine ponosite, care părea mai degrabă o umbră decât un om. În colțul cel mai întunecat al localului, la o masă unde abia pătrundea lumina galbenă a veiozei, se așeză un bărbat înalt, cu o barbă groasă și ochelari rotunzi, care își spunea „Colecționarul”.

— Te așteptam, spuse Colecționarul fără să ridice privirea din cartea veche pe care o răsfoia.

— De unde știai că vin? răspunse Andrei, ușor nesigur.

— Toți ajung aici mai devreme sau mai târziu, replică bărbatul, ridicându-și ochelarii și fixându-l pe tânăr cu o privire albastră intensă. Hai, așază-te.

Andrei se lăsă greu pe scaun, ca și cum povara gândurilor lui era prea grea. Dintr-un colț al cafenelei, proprietarul, un bărbat bătrân cu părul alb ca spuma laptelui, se apropie discret și așeză pe masă o ceașcă de cafea aburindă pentru Andrei și un ceainic pentru Colecționar.

— Nu îmi amintesc să fi comandat, murmură Andrei.

— Nu e nevoie. Noi știm ce are nevoie fiecare aici, îi răspunse bătrânul, apoi se întoarse la tejgheaua sa, zâmbind vag, de parcă păstrase o veche complicitate cu timpul.

Colecționarul își scoase un carnețel din buzunar și începu să noteze ceva.

— Ai o poveste, Andrei. Și ai venit să o lași aici, nu-i așa? întrebă calm.

— Ce vrei să spui? se fâstâci Andrei.

— Ora Albastră este locul unde oamenii lasă ceea ce nu pot duce mai departe, continuă Colecționarul. Vezi tu, ceasurile acestea de pe pereți nu sunt stricate, ci păstrează orele pierdute ale fiecăruia. Aici, înăuntru, timpul nu trece pentru cei care vin. Dar odată ce pleci, povestea rămâne.

Andrei tăcea, frământând marginea ceștii. Avea senzația că, dincolo de cuvintele acestui străin, se ascundea un adevăr pe care nu îl înțelegea pe deplin.

— De ce m-ai așteptat? întrebă el într-un final.

— Pentru că ai o poveste neterminată și o povară pe care nu poți să o lași oriunde, răspunse Colecționarul. Într-un fel, toți cei care vin aici sunt călători prin poveștile lor. Iar eu... le colecționez, ca pe niște ceasuri oprite.

Andrei închise ochii o clipă, inspirând adânc. Tot ce nu spusese niciodată și tot ce sperase să uite îl ajungea acum din urmă. Fiecare cuvânt nerostit, fiecare regret, fiecare amintire care-l chinuise noapte de noapte. Și atunci, brusc, începu să vorbească.

Colecționarul asculta fără să intervină, notând meticulos fiecare detaliu, ca și cum transcria un manuscris vechi și prețios. În jurul lor, cafeneaua părea să-și rețină respirația, iar ceasurile continuau să bată fiecare o oră diferită, într-o simfonie dezacordată.

Când Andrei termină, simțea că povestea sa devenise mai ușoară, ca o haină veche pe care o lăsase pe spătarul scaunului. Colecționarul își ridică privirea din carnețel și îi zâmbi ușor.

— Acum ești liber, Andrei. Povestea ta va rămâne aici. Poți pleca fără ea.

Andrei se ridică încet, cu o senzație ciudată de eliberare, ca și cum toate umbrele se risipeau odată cu ieșirea din cafenea. Când trecu pragul, simți un aer proaspăt și rece, de toamnă, și parcă și lumea de afară părea mai clară, mai luminoasă.

Înăuntru, Colecționarul închise carnețelul și îl puse pe o etajeră plină de alte zeci de cărți similare. Bătrânul proprietar se apropie și îi așeză ceainicul gol pe o altă masă.

— Nu va mai fi același când se va întoarce, murmură bătrânul.

— Nimeni nu se mai întoarce același, răspunse Colecționarul.

Și în timp ce în cafenea timpul își relua cursul fragmentat, ceasurile continuau să bată fiecare propria oră, ca niște mărturii ale poveștilor rămase în urmă.

[Chris]

proza foarte scurta, textul este cursiv. mi-a placut ideea

este diferit fata de ce am vazut la poezie.

[Grig Salvan]

Descopăr cu plăcută surprindere o mică bijuterie literară, un text minuscul, dar, asemeni oricărei bijuterii, nu contează mărimea ci farmecul aparte. Textul are o atmosferă copleșitoare prin misterul și stranietatea sa, parcă intri pe nesimțite într-o capsulă a timpului înafara timpului, într-un glob de cristal unde personaje de poveste își deapănă propria poveste. Cu un tâlc aparte. Mi-a plăcut.

[Tudor Cicu]

Asta cu „capsula timpului” (spusă de un comentator) e și atmosfera în care a fost scrisă bucata de proză. Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea scrisă este un produs al vremurilor trăite. Depănată astfel (aproximativ ca pe o pildă), povestea colecținarului de povești „ca pe ceasuri oprite”, are sens atâta timp cât spunem povești pentru a trăi. După ce și-au spus povestea și oamenii pleacă dintre noi, povestea lor rămâne, dar nimeni nu se mai întoarce la fel.  Un tâlc bine conturat.

[Vasilisia Lazăr]

Waw, ce mult mi-a plăcut! Acest minunat text te introduce într-un univers misterios și plin de simbolism, unde timpul și poveștile neterminate se împletesc într-un mod magic. Aflăm despre Cafeneaua „Ora Albastră” că este un spațiu suspendat în timp, unde ceasurile vechi nu funcționează la aceeași oră și simbolizează momentele pierdute, amintirile și poveștile neterminate ale celor care îl vizitează. Acest ambient creează o atmosferă de mister și introspecție. Colecționarul pare a fi un custode al poveștilor, un păstrător al timpului și al amintirilor. El colecționează povești ca pe niște ceasuri oprite, fiecare având propria sa încărcătură emoțională. O figură enigmatică, care înțelege mai profund natura timpului și a suferinței umane. Andrei, personajul principal, e un tânăr cu o poveste neterminată, care vine la cafenea pentru a-și elibera sufletul. Povestea sa personală, plină de regret și durere, devine parte din colecția cafenelei, dar și o experiență de eliberare pentru el însuși. Temele principale ale povestirii sunt trei: timpul și amintirile pierdute sau neterminate, „pierderea” poveștii pentru a putea merge mai departe și trecerea și transformarea. Personajele vin, își spun poveștile și pleacă mai ușurate, dar nu fără a păstra o urmă a celor trăite. Ceasurile oprite reprezintă momentele blocate în timp, emoțiile și regretul că nu mai pot fi schimbate. Cafeneaua devine, așadar, un spațiu al rememorării și al acceptării. Finalul povestirii este o invitație la reflecție. Când Andrei pleacă, el se simte eliberat, însă bătrânul proprietar știe că nimeni nu se întoarce același. Timpul continuă, iar poveștile rămân, păstrate ca niște relicve ale sufletelor. 

Această poveste ne îndeamnă să reflectăm asupra modului în care păstrăm și gestionăm trecutul, dar și despre puterea vindecătoare a exprimării și a acceptării. În același timp, subliniază că fiecare poveste, chiar dacă încheiată, rămâne o parte din noi, colecționată în timp, într-un loc magic unde nu există regret, ci doar înțelepciune.

Minunat! Mai vreau!