Fereastra trecutului

[Grig Salvan]

      Cei șase profesori și cu directorul șapte, („cei șapte magnifici”, cum își spun ei în glumă și care formează tot corpul didactic al școlii din satul pierdut între munți), stau adunați în jurul mesei lungi de ședință din mica sală profesorală, sumbră, cu pereții afumați de la soba veche de tuci, cu pete de igrasie și urme ciudate, cu tavanul înalt și întunecat și cu ferestrele înguste, scorojite de vreme.
      Directorul, care tocmai a sosit de la județ, scoate meticulos din geanta „diplomat” un dosar voluminos și începe, sobru și tacticos:
      - Ieri, când m-au sunat de la inspectorat, habar n-aveam pentru ce m-au chemat. Azi ni s-a dat, gata aprobat, planul de renovare a școlii și sălii profesorale, cu finanțare de la guvern și de la UE pentru zonele rurale defavorizate.
      Cei șase tac, nevenindu-le să creadă că o școală pierdută în văgăuna dintre munți, cu populație școlară redusă și în scădere, mai poate fi prinsă într-un plan costisitor de renovare. Ce rost mai are, dacă tot va merge în desființare? Pentru încă vreo câțiva ani mai putea funcționa așa cum a funcționat din anii 60 de când s-a înființat. Dar probabil că sunt niște bani care trebuie musai cheltuiți cumva.
Gil, proful de istorie, nu stă la masă pe scaun ca ceilalți, ci într-un fotoliu vechi cu brațe înalte pe care s-a făcut stăpân încă din prima zi, acum cincisprezece ani când a „aterizat”, repartizat de către inspectorat, la școala dintre munți. Nimeni nu e încântat de viitoarea renovare, care va însemna un mare deranj în școală și în mica lor sală, unde liniștea e mai de preț decât orice.
      - Asta e. Dacă trebuie, trebuie! zice resemnat Vasile Negrea, proful de mate, dând indiferent din umeri.
      Dintre toți cel mai afectat e Gil. Lui îi place mult acest „cuib” de la școala dintre munți, deși la început, când a fost repartizat, era dezolat și gata să facă o depresie gravă în fundătura în care fusese aruncat. Noroc cu soția care i-a fost alături și l-a consolat mereu. Până la urmă a îndrăgit mica școală și pe cei câțiva copilași care veneau zilnic, unii de la mare distanță, prin noroaie și zăpezi, doar pentru a face un pic de școală, să poată pleca apoi mai departe, să-și facă un rost în lumea largă.
      Fără prea mult vorbă, mica ședință se încheie, oamenii pleacă, dar Gil rămâne pironit în fotoliul bătrân, apăsat parcă de o stâncă pe piept și cu un nod în gât cât pumnul. Privește în jur, la pereții afumați și pătați, la fereastra dinspre grădină cu vopseaua scorojită și cerceveaua putrezită pe ici pe colo și-i dau lacrimile. Pentru el acel perete cu pete de negreală și igrasie a fost atâția ani ecranul pe care și-a proiectat mereu visele cu ochii deschiși, acolo, în acele pete vedea mereu figuri ciudate de personaje istorice, cnezi și voievozi din alte timpuri, chipuri de femei misterioase din alte lumi, scene și tablouri imaginare, jocuri de umbre în care-și odihnea privirile de câte ori venea obosit de la clasă. Acolo era pictat pe zid celebrul „loc de dat cu capul”, recomandat în glumă pentru momentele de furie și deznădejde. Acolo a plâns de nenumărate ori când viața l-a lovit ori dezamăgit, acolo, la geamul vechi și cu vopseaua căzută, a privit de sute de ori la schimbarea anotimpurilor de afară, acolo a stat în momentele de reverie, ascultând muzica de la vechiul aparat de radio de pe dulapul cu documente școlare. Acolo era imprimată, în varul afumat al peretelui și în lumina slabă a geamului, o parte din viața lui. A renova acel perete și a schimba acel geam cu modernul termopan, echivala pentru el cu ștergerea unei bucăți din viața lui, așa cum ai da „delete” la un folder de pe calculator, făcând să dispară instant în neant tot conținutul adunat în curgerea timpului.

      E mare tărăboi în mica școală, atât de liniștită de obicei, au sosit meșterii cu mașina de serviciu, cu scări și scule, cu mașini-unelte și cabluri, cu saci și găleți de materiale și începe forfota obișnuită de șantier. Gil stă consternat în picioare în fața zidului său atât de drag, privind pe fereastra care parcă se deschide ca o fantă magică spre trecut. Nu-și poate imagina că peste câteva zile va sta în fața peretelui alb imaculat și în fața unui geam de termopan.
      Intră directorul val-vârtej, agitat și el și stresat de regimul de șantier.
      - Ce faci aici, Virgil, băiatule? Dacă tot n-ai ore, de ce nu te duci acasă, să te relaxezi? Aici ai să te umpli de praf.
      - Domnule director, o rugăminte, deși cred că o să vi se pară stranie și de neacceptat. N-am putea păstra zidul ăsta și fereastra asta așa cum sunt?
      Directorul stă o clipă locului, vizibil șocat de propunerea colegului său, apoi zâmbește destins:
      - Glumești, cu siguranță! Cum să rămână un perete nefinisat și nezugrăvit? Cum ar arăta el? Iar geamul vechi, cum ar apărea în comparație cu celelalte două? Și apoi nu pricep de ce ai dori asta?
      - Eu sunt din fire un nostalgic, poet și visător, așa cum mă știți și mi-ar plăcea să revăd zidul și geamul vechi atunci când simt nevoia să mă cufund în lumea mea. Care nu s-ar vedea, că l-am acoperi cu o perdea. Sunt dispus să cumpăr o draperie mare cât tot peretele, să mascheze zidul. Și geamul, care de afară oricum nu se vede, că dă spre colțul din dos al grădinii.
      - Bine, și ce mă fac eu cu comisia de control, la recepția lucrării?
      - Nu cred că-și vor da seama. Voi cumpăra o draperie frumoasă, cu flori miraculoase, care să le ia ochii. Nici nu vor bănui ce se ascunde după perdea.
Directorul pare amuzat de idee.
      - Hai să risc și eu o dată în viața mea, de dragul unui coleg mai „ciudat”, ca să nu zic altfel.

      Gil a cumpărat de la oraș o draperie superbă de mari dimensiuni, încărcată toată cu trandafiri roșii, să fie pe placul comisiei de inspecție, atunci când aceasta va sosi.
      Lucrările s-au încheiat, totul e curat, spălat, comisia de la județ e încântată de cum arată școala. Intră cu toții în mica sală profesorală, șeful își rotește privirea asupra pereților strălucitor de albi și asupra geamurilor luminoase de termopan și se oprește asupra superbei draperii cu trandafiri roșii.
      - Frumoasă draperie! exclamă el admirativ. Dar ce aveți în spatele ei?
      Și trage de o margine a perdelei, moment în care rămâne încremenit, cu ochii mari și gura întredeschisă. Apoi izbucnește:
      - Ce farsă e asta, directore? De ce ați lăsat peretele și geamul vechi și l-ați mascat în felul ăsta?
      Vădit jenat, directorul își ia asupră-și toată vina, promite că va renova peretele și geamul pe cheltuiala lui și explică motivul pentru care a acceptat această abatere de la plan, la rugămintea acestui coleg de cancelarie, poet și visător, mai „ciudat” de felul lui.
      Încruntat la început, șeful comisiei privește amuzat spre Gil, care stă, împietrit de jenă, într-un colț al încăperii.
      - Sincer, de când sunt eu inspector, așa ceva n-am mai întâlnit. Felicitări pentru alegerea draperiei, e într-adevăr somptuoasă și dă un aer elegant încăperii. Totul pare a fi OK. Directore, să mergem la tine în birou să semnăm toate documentele de recepție a lucrărilor. La revedere, domnule profesor!
      Și strânge mâna lui Gil cu multă efuziune și simpatie. Apoi toată ceata părăsește încăperea în care, într-o liniște de mormânt, Gil trage discret la o parte perdeaua care acoperă zidul fantasmelor și fereastra trecutului său.

[Ada Nemescu]

Ce să fi făcut mai întâi? 

să lăcrimez? sau să zâmbesc?

emoționantă poveste ( de unde Dumnezeu atâta fantezie? Știu - e adevărată!) ce mă convinge că, măcar o dată-n viață trebuie să sprijinim stropul de nebunie personal sau al celui de lângă tine... Oricât de riscant este adevărul, el trebuie să strălucească. Ceea ce ne împodobește ireal tinerețea este curajul.

Zâmbesc, spuneam, când întâlnesc amestecul exploziv - curaj+risc.

Rişti? - Rudyard Kipling

Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi.
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori.
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş.
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,

aDa, cu drag

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Ada, de lectură și comentariu. Așa este, textul e unul cu valențe oarecum ambigue, de tristețe/melancolie și totodată de oarece amuzament cu o notă de comedie. Dar asta am vrut să exprim și sper să fi reușit într-o oarecare măsură. Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, iubesc personajele mărunte și anonime, oarecum umile și neînsemnate, sentimentale și oarecum patetice, cu dorințe comune și modeste, care nu luptă pentru mărire și putere în această viață și nu cer prea mult de la viață. Personaje cu care mă identific. Mulțumesc încă o dată! O noapte binecuvântată!

Ada Nemescu a spus :

Ce să fi făcut mai întâi? 

să lăcrimez? sau să zâmbesc?

emoționantă poveste ( de unde Dumnezeu atâta fantezie? Știu - e adevărată!) ce mă convinge că, măcar o dată-n viață trebuie să sprijinim stropul de nebunie personal sau al celui de lângă tine... Oricât de riscant este adevărul, el trebuie să strălucească. Ceea ce ne împodobește ireal tinerețea este curajul.

Zâmbesc, spuneam, când întâlnesc amestecul exploziv - curaj+risc.

Rişti? - Rudyard Kipling

Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi.
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori.
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş.
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,

aDa, cu drag

[Chris]

am inteles dorinta personajului, o data cu peretele s-ar fi dus si o parte din viata lui. ne atasam de anumite lucururi si nu avem ce face. si directorul a dorit sa pastreze peretele, altfel...

emotionant si cald text., citit cu placere, 

[Vasilisia Lazăr]

Am plâns... Superb! Numai un profesor, poet și visător, așa cum sunt și eu, poate înțelege asta. Fără cuvinte... Și, bineînțeles, impecabil scris.

[Grig Salvan]

Chris, mulțumesc de lectură și comentariu, de înțelegerea personajului, a semnificației gestului său și de apreciere. O zi frumoasă de sărbătoare îți doresc!

Chris a spus :

am inteles dorinta personajului, o data cu peretele s-ar fi dus si o parte din viata lui. ne atasam de anumite lucururi si nu avem ce face. si directorul a dorit sa pastreze peretele, altfel...

emotionant si cald text., citit cu placere, 

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Lisia, pentru lectură și cuvintele frumoase! Mă bucur enorm că ai empatizat cu personajul meu, că i-ai înțeles perfect resorturile interioare ale atitudinii sale, aparent greu de înțeles pentru cineva cu altă factură psihică decât „un profesor, poet și visător”. O zi binecuvântată de sărbătoare îți doresc!

Vasilisia Lazăr a spus :

Am plâns... Superb! Numai un profesor, poet și visător, așa cum sunt și eu, poate înțelege asta. Fără cuvinte... Și, bineînțeles, impecabil scris.

[Pop Dorina]

Eu la bază sunt inginer constructor, deci n-ar trebui să accept ideea profesorului. Însă titlul acestei proze imortalizează mesajul de... nostalgie și atunci renovarea sau chiar consolidarea acelei școli poate accepta și o situație de compromis. Mi-a plăcut cursivitatea textului și dorința profesorului, acceptată de director și se pare că și de comisia de recepție a lucrărilor. Deci... tragem perdeaua „cu trandafiri roșii” când vorbim despre execuția lucrării. În rest, toată admirația mea pentru autor.

[Grig Salvan]

Dorina, așa e, ideea e una absurdă, dar tocmai acesta e „farmecul” ei. În mod normal e ceva de neaccpetat, nu numai de către un șef de lucrări, director de școală, ori inspector școlar, dar și de către orice om „normal și de bun simț”. Dar proful nostru e „poet și visător”, un fel de „rara avis” printre muritorii de rând, căreia i se poate tolera un „moft” bizar și o dorință ciudată. Mulțumesc de trecere, comentariu și apreciere.

Pop Dorina a spus :

Eu la bază sunt inginer constructor, deci n-ar trebui să accept ideea profesorului. Însă titlul acestei proze imortalizează mesajul de... nostalgie și atunci renovarea sau chiar consolidarea acelei școli poate accepta și o situație de compromis. Mi-a plăcut cursivitatea textului și dorința profesorului, acceptată de director și se pare că și de comisia de recepție a lucrărilor. Deci... tragem perdeaua „cu trandafiri roșii” când vorbim despre execuția lucrării. În rest, toată admirația mea pentru autor.