Scrisoare la miezul nopții

[Grig Salvan]

      Îți scriu, străino, în miez de noapte, despre omul acela, de care, cu siguranță, nici nu-ți mai aduci aminte, care a stat lângă tine, foarte aproape de tine, pe aceeași bancă de șipci din autogară și s-a tot întrebat de unde vine depărtarea aceasta dintre doi oameni, imensă cât un continent și grea ca fundul mării... De ce atâta depărtare, la o atât de mare apropiere? De ce atâta străinătate de nestrăbătut, ca hăul cosmic?
      Omul a stat lângă tine clipe lungi și s-a tot întrebat de ce așa și nu altfel. Viața ne-ar putea lega în fel și chip, ne-ar putea sorbi în aceeași vâltoare, ar putea face din noi-singuri, noi-doi... și câte nu s-ar putea în doi pe lumea asta! Pe aceeași bancă de șipci și totuși ca de la capătul pământului ți-a spus în gând o mulțime de lucruri, când duios, când viforos, când șoptit prelung ca în străfunduri de peșteră, când strigat ca sub stele reci! Ți-a vorbit pe tăcute până i s-au umezit ochii de atâta fior vărsat în sânge.
      A poposit cu privirile în părul tău des ca-ntr-o colibă din frunze verzi de dumbravnic coapte în soarele greu al amiezii, exalând miresme cosmice. Te-a înfășurat cu privirile lui ca-ntr-o funie de pradă peste tot trupul lejer împachetat în pardesiul verde ca mugurul în foaia primordială ori ca o crisalidă de flutur, de-a lungul picioarelor abisal arcuite sub banca de șipci, alunecând primejdios ca pe o pârtie cu capătul ascuns în întuneric. Dar tu n-aveai cum să-l simți alunecând, n-aveai cum să-i simți lianele privirilor încercuindu-te, descoperindu-te, subțiindu-te fără să te sugrume, fără să te trezească, fără să te facă să știi ce ești...
      I-ai adus amar aminte de ființa care-l bântuie prea adesea, care-i vălurește uneori carnea pe trup precum un vânt fierbinte dunele în deșert! I-ai adus aminte de femeia coborâtoare din stele, aurie, făcută din pulbere și raze, de fata din somn urmărindu-l noapte de noapte, cu trup amărui, cu plete umede bătându-i obrazul, cu ochi imenși, dominatori, de femeia pește din adâncuri verzi și tăcute, de femeia șarpe din pădurea cu ferigi, crescută din rouă și clorofilă.
      De bună seamă că nu-ți mai aduci aminte de omul care a stat lângă tine, la numai două palme de loc, pe banca de șipci vopsite din autogară, mut și neclintit ca și cum ar fi fost plecat din el însuși, cutreierând aiurea, cutreierându-te pe tine, neștiut ca duhul adâncului.
      Și-a lepădat trupul greu de bărbat înalt, puternic și blând, te-a luat de mână, dar tu nu-ți amintești câtuși de puțin, pentru că tu nici atunci n-ai știut nimic din toate acestea, te-a smuls din împietrirea sumbră și rece, din crisalida ușoară a pardesiului verde și te-a dus într-un zbor până la cer, ați zburat frumoși și liberi, copii ai soarelui, cu trupuri noi și neîntinate, ca viorile la care nimeni n-a mai cântat vreodată.
      Apoi vi s-a făcut dor de iarbă și flori, de alei prunduite și străzi cu asfalt, de iazuri adânci cu lintiță, de pâraie reci și tremurătoare cu pești aurii, de păduri ca sfinte culcușuri de dragoste preacurată. Vi s-a făcut apoi dor de călătorii fără țel prin mari orașe ticsite de lume, ori prin puhoiul uman al marilor bulevarde.
      Nimic nu știi de minunata călătorie cu barca de-a lungul fluviului, cum te-a purtat în luntrea ușoară ca pe o floare de lotus, el vâslind ca nimeni altul, cu mușchii trosnind numai de plăcerea de a te purta pe tine! N-ai să-ți amintești niciodată de plaja fierbinte unde ca doi tineri zei în concediu pe planeta Pământ v-ați zbenguit și v-ați îndestulat de soare, mare, fructe și dragoste! Te-a dus în colibe de crengi și mușchi de mâna lui făcute, de nimeni știute, în clăi de fân...
      Te-a învățat să zbori adânc în cerul nopții, să înoți printre stele până te vei cutremura de spaima firii de dincolo de gând. Te-a învățat prețul fiecărui strop de viață, bucuria de a trăi printre furnici și gâze, printre iepuri și căprioare, te-a învățat cum să-i vorbești unui ghiocel abia ieșit de sub frunze moarte.
      Te-a învățat cum să cânți, cum să strigi, cum să șoptești, cum să râzi, cum să plângi, cum să te bucuri, cum să te-ntristezi. Te-a învățat cum să trăiești. Dar tu nu-ți vei aminti în veci nimic din toate acestea. Doar dacă vreodată vă veți mai întâlni cu adevărat, ca să te învețe iar totul de la capăt, dar de data asta așa cum să le știi pentru totdeauna și să nu le mai uiți niciodată!
      Cumplit de neștiutoare, cumplit de rece și goală, cumplit de străină și îndepărtată, te-ai ridicat de pe banca incomodă de șipci - autobuzul așteptat tocmai trăsese la peron - și te-ai dus dreaptă, ușoară, cu poalele pardesiului fluturând peste genunchii adolescentini...
      Dar unde te-ai dus tu, nici urmă de tot ce ți-a oferit străinul masiv, tăcut și blând, care ți-a fost călăuză cum alta nu vei mai avea decât printr-o minune cerească. Ori dacă vreodată soarta cea oarbă, nesimțitoare și neștiutoare, ar căpăta ochi, inimă și minte și te-ar purta de mână în calea celui pe care l-ai avut și nu l-ai cunoscut, l-ai văzut și nu l-ai crezut, fără să știi l-ai câștigat și l-ai pierdut!
Cultivă și ziua și noaptea speranța aceasta și primește omagiile celui care a fost pentru tine, Necunoscutul.

[Ada Nemescu]

Recitesc această scriere ca un... suspin.

Captivantă de la primul la ultimul cuvânt. această respirație intimă, un dialog atât de interiorizat încât doar scânteia lui e percepută în noapte... M-a impresionat cumințenia acestui personaj iluzoriu, necunoscutul...

mi-a plăcut mult, mă voi întoarce, aDa

[Chris]

frumos monolog...

[Emil Dumitru]

Mi-a plăcut acest... Necunoscut, un romantic incurabil și, un visător îndrăgostit de o...  enigatică femeie. Chiar așa, mai mereu stăm de vorbă cu persoana iubită și, o facem în gând. Mereu m-am întrebat, de ce? 

[Grig Salvan]

Bună seara, Ada! Mă bucur mult că ai lecturat și te-a emoționat mica mea confesiune intimistă care conturează de fapt visul unei seri de vară pe o bancă din autogară...

Ada Nemescu a spus :

Recitesc această scriere ca un... suspin.

Captivantă de la primul la ultimul cuvânt. această respirație intimă, un dialog atât de interiorizat încât doar scânteia lui e percepută în noapte... M-a impresionat cumințenia acestui personaj iluzoriu, necunoscutul...

mi-a plăcut mult, mă voi întoarce, aDa

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Chris!...

Chris a spus :

frumos monolog...

[Grig Salvan]

E doar un crâmpei din multele mele dialoguri interioare cu ființe imaginare. E o formă de trăire complementară dintr-un preaplin sufletesc, dintr-o dorință de a complini realitatea mai săracă printr-o viață imaginară mai bogată. Eu fac adesea lungi drumeții în natură, însoțit de obicei de o ființă imaginară căreia îi împărtășesc, în gând sau cu voce tare, emoțiile unei descoperiri, frumusețea unui câmp înțesat de flori ori a unui apus de soare...

Emil Dumitru a spus :

Mi-a plăcut acest... Necunoscut, un romantic incurabil și, un visător îndrăgostit de o...  enigatică femeie. Chiar așa, mai mereu stăm de vorbă cu persoana iubită și, o facem în gând. Mereu m-am întrebat, de ce? 

[Vasilisia Lazăr]

Eu fac adesea lungi drumeții în natură, însoțit de obicei de o ființă imaginară căreia îi împărtășesc, în gând sau cu voce tare, emoțiile unei descoperiri, frumusețea unui câmp înțesat de flori ori a unui apus de soare...

Sunteți un romantic incurabil. Minunat monolog! Minunat! Vă prevăd un viitor frumos ca prozator. Să nu vă opriți!

[Grig Salvan]

Mulțumesc, încă o dată, Vasilisia Lazăr! Pentru răbdarea parcurgerii unui monolog ce poate părea uneori monoton, pentru aprecierea textului, romanticului din mine, calitătilor de autor de proză și previziunii generoase!

Vasilisia Lazăr Grădinariu a spus :

Eu fac adesea lungi drumeții în natură, însoțit de obicei de o ființă imaginară căreia îi împărtășesc, în gând sau cu voce tare, emoțiile unei descoperiri, frumusețea unui câmp înțesat de flori ori a unui apus de soare...

Sunteți un romantic incurabil. Minunat monolog! Minunat! Vă prevăd un viitor frumos ca prozator. Să nu vă opriți!