Petrică a lu’ Muta

   

      La pomana de trei ani a surorii noastre Dumitra, sora lunatică, așa cum spunea mama despre noi, după aceeași zi de naștere cu mine, am plecat la drum cu fratele meu, Nicolaie și sora mai mare, Vasilica. În drum spre Mangalia trecem prin Peceneaga. Știu doar că e satul unde s-a stabilit soția vărului meu Victor. Cel despre care am și scris o carte. Ce de amintiri mă încearcă! Îl aud pe frate-meu spunând cu glas tare același lucru. Întorc o clipă capul și mă surprinde cât de tare îi strălucesc ochii.

      – Ți-aduci aminte de Victor? mă-ntreabă.

      – Am și scris o carte, ai uitat?

      – Da, cea mai bună povestire pe care ai scris-o despre sat. O povestire aproape exactă, dacă mă gândesc că ai înlocuit-o pe Chira, fata lui nea Floricel, cu Lamia a lui Rossman.    

   Sunt atent la drum. Îl las să creadă orice. După o vreme:

      – Amintește-ți! Victor pleacă să o răpească pe Lamia, cum zici tu. Pleacă tremurând și o găsește în văioagă pe Lamia cu bocceaua gata făcută. O ridică pe cal și pleacă împreună. Dar îi ajunge din urmă taică-său. Tremurând, ridică pușca și ochește. Tremurând, spui tu, îl ucide. Ei bine, știi ceva? Era mai bine dacă nu scriai asta. Numai Dumnezeu știe cum a murit. Erai plecat demult din sat.

     Tace. Auzim în depărtare, sirena unei mașini de poliție. Nu-i răspund fratelui. Trebuie să fiu atent la drum. Poate că are dreptate: din teamă de adevăr se nasc vitejii pe coala de scris. Sau poate  din dorința de a salva finalul povestirii am scris scena aceea, altfel decât în realitate. Sau poate m-am temut  de un eșec de nu am ales triumful ci nenorocirea.

   Mi-aduc aminte: când am sosit, după aproape treizeci de ani, în satul în care m-am născut, am tras maşina la margine de sat, pe un izlaz, aproape de cimitir. La ieşirea din sat, se întinde în depărtări câmpurile fără margine. Un fuior de fum albăstrui, se târa spre cer, dintr-o margine de drum. Nişte gospodari, pesemne, puseseră foc la grămezile cu buruieni strânse de prin grădini. Mirosul acela de fum îmi stârni amintiri triste. În sufletul meu. Gândul mă ducea peste ani şi ani în urmă. Ce ani! Ehei… Am privit în sus, grăbit să-mi trag gulerul la geacă, în sus, în timp ce un ciocârlan, cu moţul ridicat în vârful capului, tocmai îşi lua grăbit zborul dintr-un arbust pitic, aflat într-un gard alăturat. Ce legătură aveau toate astea cu amintirile mele? Şi, mi-am adus aminte. Era într-o iarnă şi tocmai părăsisem cimitirul unde aprinsesem o lumânare la mormântul bunicului, când, o măzăriche rece a început să bată darabana pe tabla capelei de la intrare. Lângă o cruce de lemn, o persoană gârbovită, aprindea câteva lumânări. Mi-am făcut curaj şi am intrat în vorbă:

       - Spune-mi mamaie, a cui e crucea cu îngerul ce poartă o vioară, de acolo din colţ?

După ce a mai moşmondit câte ceva (poate îngropând la baza crucii un muc de lumânare aprinsă), umbra aceea s-a îndreptat spre mine, privindu-mă cu interes.

       - Da al cui eşti maică? Eşti de pe-aici?

       - Am fost cândva, de pe-aici din sat. Viaţa m-a dus însă, departe de locurile astea. Uite! – am arătat, făcând un semn cu mâna. Undeva pe acolo, locuia bunicul Stoenciu Gheorghe, dacă-l ştii, şi ceva mai încolo, se văd încă pe uliţă, acei salcâmi de la poarta unde era cândva, casa noastră…

Şi-a făcut streaşină, palma, deasupra ochilor, şi a privit într-acolo unde arătam. N-o ajutau pesemne ochii, ori nu era de prin părţile astea ale satului,şi nici numele bunicului, cred, nu-i spunea mai nimic. S-a aplecat şi a mai înfipt câteva cioturi de lumânări la baza crucii. Am privit-o cu interes. Credeam că m-a înţeles şi că nu mai avea nevoie şi de alte explicaţii. Şi deodată şi-a adus aminte:

       - Crucea de acolo, zici? E a lu’ unu, Floricel a lui Gîlicel, maică! Petrică a lu’ Muta, se spune că ar fi ridicat-o. Îl știi pe a lui Gîlicel?

       - L-am cunoscut... Era frate cu moș Tucă. Așa știu!

       - Ăla era un fel de văr. Cu Ionașcu, ăla de cânta la acordeon era frate Floricel. Petrică ăsta, așa se zicea prin sat, ar fi fost copilul lui făcut cu Muta.

       - Şi, dacă aş vrea să stau de vorbă cu el, unde îl găsesc, mamaie? am întrebat.

       - Nu cred că poţi sta de vorbă cu el. Se zice că, acum, e în America…

       - E vorba de Muta de lângă grădiniţa veche, mamaie? Muta, care era soră vitregă cu ţaţa Nastea a lui Colev?

       - Atunci, eşti de pe-aici, mi-a răspuns bătrâna. Dacă ştii toate astea, ce mai întrebi?

   Văzând pe faţa mea, nedumerirea şi mirarea, celui care oricum n-are cum să priceapă o taină aşa mare, a dat din cap a lehamite şi şi-a văzut de treburile ei. Ştiam cam pe unde locuia ţaţa Nastea, aşa că, am întors maşina, şi i-am căutat casa, nerăbdător să aflu povestea acestui Petrică, ridicătorul de cruci atât de ciudate pe aici. Păscusem împreună cu tata, oile, prin părţile acelea. Erau, dincolo de acele căsuţe, unde locuia şi ţaţa Nastea, nişte gropi şi râpe, iar prin desişul nepătruns al mărăcinilor, îmi împiedicam măgăreaţa şi mă lăsam în voia viselor, la umbra câte unui arbust sălbatic. Diavoliţa de măgăreaţă, făcea ce făcea şi scăpa de laţul cu care-i împiedicasem picioarele, şi trecea în lanul de sparcetă de peste drum, trăgând după ea şi oile care se grămădeau buluc. Numai ce-l auzeam pe tata: „Oile mă! Ia măgăreaţa aia din lan”. Îmi era atât de ciudă, încât, tot amarul mi-l vărsam pe spinarea măgăreţei, îndesându-i ciomag după ciomag pe spinare. Da, multe neplăceri, multă supărare, îmi pricinuise pe vremuri, unele amintiri de prin acele părţi ale satului. Acum, capătul acela de sat, era cufundat într-o vrăjită tăcere de moarte...

       - Cum te cheamă nene? întrebă omul din faţa căruia tocmai oprisem maşina, făcându-i semn cu mâna să se apropie. Trăgea de lanţul dat după coarne, un bou, tot îndemnându-l să intre pe o portiţă. Părea vesel în felul lui.

       - Aici a stat cândva ţaţa Nastea, am spus eu, ocolind întrebarea.

       - A stat… Toată veselia lui pieri îndată de pe chip. Cu o mişcare aspră, atinse crupa din spate a boului, lăsându-i să înţeleagă, că poate să dispară undeva în curte şi, se încruntă şi roşi atât de tare, încât, îi apărură pe frunte, câţiva negi negri. Spuse, aproape înecându-se: Ai venit pentru casă? Să ştii dumneata, că am plătit ceva din bani, cu chitanţă…

      - Stai liniştit bre! am replicat. Stai, nu te supăra! N-am nimic de-a face cu toate astea. Doar atât vreau să te întreb: mata ştii ceva de „Muta”, sora Nastiei?

S-a mai luminat la faţă:

       - Nu eşti de pe-acilea! Şi fiindcă am încuviinţat din cap, a continuat: Înţeleg! Apoi să ştii dumneata, că, pe Muta am găsit-o moartă în casa ei. Uite! – îmi arătă cu mâna – vezi acolo în dreapta? N-a mai rămas decât un perete şi plita de la bucătărie . A murit de moarte bună, sărmana. N-a avut pe nimeni s-o îngroape. Nastea vânduse casa şi plecase de aici. Am pus mână de la mână, de am îngropat-o creştineşte. Locul acela e al nimănui. E pustiu, după cum vezi. Cine să-l revendice?

       - Poate fiul ei, Petrică! am zis, aşa într-o doară.

       - Ha! Ce spui mata… Bună glumă! Păi, cică acesta e acum prin America, ce să mai caute unul ca el pe la noi?

       - Dar crucea? Crucea din cimitir, de pe mormântul lui Floricel? Floricel acesta, cânta la vioară, parcă… la horele din sat. Se spunea despre o legătură a lui cu Muta. Poate Petrică ăsta, era copilul lor… Chiar nu ştii nimic?

M-a privit la început, cu neîncredere. Sta pe marginea şanţului, gata să ridice un picior şi să o ia din loc, să mă lase baltă în mijlocul drumului.

       - Uite, ce e unchiule… M-am apropiat, aşezându-mă cu fundul pe un dâmb de iarbă. Nu sunt procuror şi nici nu mă interesează cazul. Am trăit, însă, prin locurile astea, cândva. Acum, văd, e totul schimbat. Şi locurile, şi oamenii. S-au schimbat multe. Eram doar curios. I-am văzut crucea în cimitir. O bătrână mi-a zis câte ceva. Nici ea nu ştia mai multe, l-am liniştit în câteva vorbe. Mi-a cerut o ţigară şi după ce şi-a aprins-o, s-a aşezat turceşte, cu picioarele sub el, alături, pe dâmbul de iarbă. Am înţeles, că, avea să-mi spună câte ceva, atâta timp, cât se va consuma ţigara. Am înţeles că nici el nu ştia prea multe. Că le înflorea şi „chisnovea” (cum zic bătrânii) după capul lui. Că, odată, acum câţiva ani, când trăia „Muta”, a venit unul îmbrăcat „americăneşte” şi i-a dat bani mulţi Mutei, să-i spună, dacă unul Petrică, cam de seama sa, fusese copilul conceput cu Floricel. Muta s-a speriat, văzând banii ăia mulţi, dar şi ochii scrutători ai tânărului, care, parcă îi trecea prin faţa ochilor unele imagini cunoscute. N-a vrut să spună nimic. A strâns banii într-o basma, apoi l-a împuns cu degetul în piept: „Tu… tu… ăăă… nu… P… Pe… ică!” şi s-a retras câţiva paşi dinaintea străinului, apoi a luat-o la vale spre sat. Străinul acela a dormit o noapte pe plita aia dărâmată, zic oamenii din sat, dar, cine ştie cât e adevărat din toate astea. Cert e, că a doua zi, nimeni nu l-a mai aflat pe aici. Dar, nu peste multă vreme, o maşină papuc, a oprit în dreptul cimitirului şi lumea din sat s-a trezit cu acea cruce ciudat ornamentată, având pe frontispiciu, imaginea unui înger cântând la vioară. Iar, mai jos, la baza crucii, acel epitaf care nu lămurea pe nimeni: „Celui plecat să-i cânte acum şi lui Dumnezeu”. Cine dăduse banii, cine plătise muncitorii ăia, asta chiar nu se cunoaşte. S-a stins ţigara, omul s-a ridicat de jos, mi-a întins mâna şi a dispărut după portiţă, în căutarea boului său lăsat slobod. Tot drumul spre casă, mă măcina o singură întrebare: „De ce priveşti înapoi şi nu înainte? Priveşte mai bine în tine însuţi. Pentru că, nimeni nu va coborî, pe drumul pe care tocmai l-ai parcurs”.

     Mi-aş fi dorit o rugăciune, dar, cei pentru care aveam a mă ruga, îşi trăiseră viaţa, pesemne, înainte de a mă naşte. Şi, atunci, nu-mi rămăsese mie, decât să încerc, aşa cum credeam eu, să le rescriu, din puţina lor viaţă, câte ceva. Dar se prea poate să mă chinuiesc pe mine și pe cel care mă ascultă numai din pricina unor închipuiri. Toate-s cu voia Domnului; poți muri și acasă pe cuptor nu numai pe pământ străin, dacă așa vrea Dumnezeu.    

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 166

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Chinuiți-mă, sunt interesante și frumos redate aceste amintiri! Ați amintit de sparcetă, se cultiva mai demult și în satul bunicilor, eu însă n-am văzut niciodată... 

<„De ce priveşti înapoi şi nu înainte? Priveşte mai bine în tine însuţi. Pentru că, nimeni nu va coborî, pe drumul pe care tocmai l-ai parcurs”.>

Rverență!

Mihaela S. (Așa e! Rețin că sparceta avea păstăi subțiri ca la mazăre și că înflorea frumos în mov (?!) și că se cultiva în amestec cu alte plante pentru hrana vitelor.) Dacă oile tatei nu ar fi tras cu coada ochiului mai mult la sparcetă decât la iarba de pe islaz cred că n-aș fi știut nici eu de ea. Azi satul românesc nu-i trist, ci lumea-i tristă în el. În copilăria bnoastră nu era așa. 

Mihaela P. (Ai dreptate să scoți în evidență acea frază. Facem ce facem și tot în urmă - la anii irosiți (?!), ne întoarcem. Poate unde nu vrem să plecăm de ACOLO. Inima mea nu s-a oprit printre acele amintiri, dar mă doare ceva când scriu cu gândul acolo. Poate unde firea mea e a unui romantic incurabil.

Satul... satul ascunde întotdeauna multe mistere, greu de dezlegat sau poate dorite a fi lăsate așa, nedezlegate, așa cum timpul și-a pus amprenta. E frumos ce spui, e atrăgător! Pe mine mă prinzi, mereu prin modul de narare. Textul conține elemente pure, umane, trăsături diferențiate de zonă, conotații de ordin cultural-religios, subtil redate.

Am citit cu multă plăcere,

Sofi

Doamna Sofia: Prin aceste cuvinte îmi amintiți de o parabolă (am spus-o în direct la o lansare de carte prin 2008) sugerată de JLBorges, care transmitea, în finalul ei, că nu aiurea, pe alte coclauri (acolo: Cairo) cineva poate găsi tezaurul visat, ci acasă (acolo: Ispahan). Cu alte cuvinte, norocul fiecăruia nu în lumea largă, ori printre străini îl va afla, ci tot acasă printre ai lui. DE REȚINUT! Mulțumesc, fiindcă uneori cred că bunii cititori sunt mai profeți decât bunii autori. 

Talentul și-a spus cuvântul - superb!

da Coza

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 10 minute în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 5 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 13 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 18 ore în urmă
Postare de log efectuată de Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA iar echinocţiu a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 18 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr
cu 18 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut profilul lui Elena Lucia Spătariu Tudose
cu 18 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut discuţia Pietre (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr
cu 18 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor