Înrobire(partea a doua)

[Giurgiu Silvia]

   Rămasă singură, Teresa aproape că uitase de noaptea tenebroasă și acum își vedea de treburile cotidiene cu plăcere și optimism. În timp ce își sorbea cu voluptate cafeaua legănându-se visătoare în balansoarul de pe terasa casei, tresări la auzul unui plâns îndepărtat de copil, al cărui ecou îl resimți în stomacul care se strânse dureros, contorsionat de senzații insuportabile de greață. Un resort invizibil o propulsă direct în straturile de flori din grădină, unde vomită convulsiv. 

  Se reculese cu greu și se ridică amețită și slăbită din iarba pângărită, bâjbâind șovăielnic după balustrada scării, de care se agăță cu disperare pentru a reuși să urce scările înapoi pe verandă, unde se prăbuși leșinată în balansoar. Când se trezi, capul o durea îngrozitor iar ochii deveniseră parcă, aruncătoare de fulgere stranii. Clipea încontinuu și se străduia să înlăture cu degete tremurânde perdeaua de flăcări ce o orbea. Era speriată de moarte și amintirile nopții reveniră cu violență în mintea ei confuză, mușcând-o de inimă. Privi neajutorată în jur, dar nimic nu părea să justifice starea de panică în care se afla. Dimineața se alinta printre casele cochete aliniate cuminți de o parte și de cealaltă a străzii, pe care trecea destul de rar câte o mașină sau vreo bicicletă. Dincolo de gărdulețul ce împrejmuia curtea casei lor se zărea căpșorul blond, împodobit cu fundițe roz al unei fetițe, ce trebăluia de zor prin grădinița casei sale, explicând păpușilor tehnica culegerii trandafirilor și a lalelelor viu colorate. Imaginea aceea liniștitoare și drăgălașă, de normalitate și siguranță domoli oarecum teroarea ce o cotropise fulgerător și se lăsă obosită în voia balansoarului, cu ochii închiși, mângâindu-și pântecul instinctiv. 

   ,, De ce ești atât de agresiv cu mămica ta, pui mic?” își dojeni ea progenitura. Pe cerul înalt și albastru răspunsul străluci o clipă în reflexe sângerii, dar nimeni nu-l înțelese. Încet dar sigur, Teresa își recăpătă calmul iar tulburarea aceea cumplită se risipi ca o boare fierbinte printre arborii neclintiți ar parcului. Ziua trecu fără alte incidente și când sosi Philip, ea îl primi cu aceeași bucurie și dragoste, dintotdeauna. Cinară fericiți, sporovăind vrute și nevrute, dar omise să pomenească ceva despre episodul terifiant cu care debutase ziua. În casa lor părea că nimic nu ar mai fi putut tulbura armonia și liniștea ce domnea de obicei. 

   După cină, Philip se scuză că are ceva de terminat pentru a doua zi și se retrase zâmbitor, dând soției un sărut de noapte bună. Ea privi cam lung în urma lui, mirată de graba aceea nejustificată, dar se întoarse la ale ei, dornică să isprăvească și  să se refugieze și ea în confortul patului și al somnului. Alungă iritată teama ce i se strecura perfidă în suflet, refuzând să o lase să-i mai tulbure în vreun fel nopțile.  

   Reuși să ajungă în dormitor, cu puțin înainte de miezul nopții și abia se mai târa de obosită ce era, dar când văzu patul neatins și Philip nicăieri, rămase în prag străfulgerată de surpriză și spaimă. Se îndreptă către baie și apăsă clanța, dar aceasta era blocată și oricât o răsuci, nu reuși să deschidă. Primul impuls fu să își cheme pe nume bărbatul,  dar se opri, auzind zgomote ciudate înăuntru. Își lipi urechea de ușă și ascultă cu inima bubuind în creier de neliniște. Mintea ei suna alarma de câteva secunde bune și spaima o sugruma dar voia să afle, să vadă, să știe ce se petrece înăuntru. Râsete stranii, voci necunoscute cu inflexiuni nepământești, chicoteli de copii și un cântec de leagăn abia murmurat de o voce cunoscută... nu... nu putea fi a ei... și totuși, era vocea ei... Simți o boare ciudată de vânt și un fior o răscoli din cap până-n picioare. Duse mâna la pântec și îl descoperi gol, deschis... ca o poartă infernală din care curgea lumină roșie, asemeni unui covor roșu, ca cel pe care pășeau vedetele de la Holywood... La capătul luminii însângerate stătea Philip... în poală cu doi copii... Se juca cu ei, râdeau, șopteau cuvinte ciudate... sau doar le gândeau, căci buzele nu li se mișcau, iar privirea lui... o Doamne, privirea aceea o mai văzuse cu o noapte înainte răscolind printre viscerele ei, urmărindu-i chinul, secționându-i creierul... 

    De ce doi copii? Ea știa doar de unul, îl văzuse la ecograf, îi deslușise chiar și trăsăturile... Gândul ei avu puterea de a atrage atenția pruncilor care se întoarseră cu fața către ea... O, Doamne!... imaginea aceea îi smulse un urlet de fiară din gâtlejul sugrumat de teroare... Nu mai văzuse nimic asemănător cu acele chipuri... Nu erau nici măcar monștri... Erau... Ceva... forme nedefinite, înfiorătoare, ai căror ochi mărturiseau existența infernului... Undeva, departe, se întrezărea un chip îngeresc, speriat, îndurerat și înfrânt... pruncul ei nenăscut, furat, aruncat printre ruinele minții unei mame jefuite de harul ei ancestral. Teresa întinse brațele avide către el, chemându-l, luptându-se cu umbrele ce se interpuneau între ei, urmând orbește plânsul din ce în ce mai vag, mai îndepărtat... Dar brațele ei, trupul, ochii și mintea se umplură cu imaginea celorlalte Creaturi care o luară în posesie fără să-i ceară încuviințarea, iar râsul lor contamină întreg Universul... a cărei Mamă fusese aleasă Ea...

Sfârșit

[Mihaela Suciu]

M-ai prins în plăcerea redării stărilor, transformărilor și-mi pare rău c-ai scris sfârșit. Drag!

[Nikol MerBreM]

Scurt și interesant! Dar eu voiam sa se termine cumva bine :( !.

[Sofia Sincă]

Sfârșit??? Când devenea mai interesant? Păcat!... E ca și cum ai tăiat coada cățelului...

În fine! Dacă numai atât ai vrut... este treaba ta. Dar eu zic că puteai merge în continuare cu încă ceva, câteva paranormale.

Oricum am citit cu plăcere,

Sofy