(UN CAP. din viitoarea mea carte: „Scrisori din prisaca de la Negoșina”

[Tudor Cicu]

 Scrisoare de la prisaca mea (XX)

(despre lectura cărților și alte tristeți)

 

   A sosit primăvara și am promis că voi scrie o epistolă, aflat din nou în prisaca mea, ca odă bucuriei de a mă găsi alături de albinele mele trecute printr-o iarnă în care am întâmpinat atâtea peripeții. Privesc la urdinișul stupilor și forfota celor care se îngrămădesc să intre în stup, cu forfota celor care se grăbesc să iasă la cules, mă face să dau acel chiot mult promis. Și chiar scot ceva, a chiot, dar mai mult seamănă cu acel trist scâncet al lupului de stepă din romanul lui Hermann Hesse. Sunt trist. Mai exact, descrie această nostalgie a tristeții, Esenin: „O tinerețe fuge cu-aprindere./Unde mi-s oare zilele proaspete?/ Dar fericirea ce-am vrut-o oaspete?/ Toate pieriră-n iarna sălbatică,/   Precum această troică zănatică”. Tristețea îl apasă pe cel părăsit și, grea și mâhnită își mai simte inima acesta. Iar mângâiere, unde să afli? Hermann Hesse, cel despre care am amintit, s-a născut la Calw, în Württemberg, la 2 iulie 1877. După tată, familia sa are origini baltice. La 50 de ani scrie „Lupul de stepă”, un roman psihologic cu o puternică amprentă autobiografică, în care H. Hesse gândeşte lumea în termeni conflictuali. O altă proză de-a sa, de dimensiuni mici, intitulată „Lupul” (scrisă la 26 de ani) îmi atrăsese atenţia prin fineţea cu care pleda în favoarea fiarei în raportul epicului constituit pe antagonia om-animal. Mă impresionase imaginea ţăranilor cu paltoane groase, vânători şi calfe, năpustindu-se asupra lupului aflat pe moarte, cu bâte şi ciomege. Iar el (lupul) „n-a mai simţit nimic”, scrie autorul. Prin ochii stinşi ai lupului ucis, mult mai târziu, autorul reia tema hăituirii fiarei, inversând rolurile, încercând să se răzbune în romanul său într-o halucinantă scenă a dresării lupului de stepă, de către o societate aflată pe prag de nebunie, având în vedere opţiunea războiului iminent. Dar ce poate fi mai jalnic decât transformarea omului într-o fiară? „Şi iată că acum comanda lupul, şi omul trebuia să-i dea ascultare”. Romanul poate fi privit şi din perspectiva unui tablou amplu, liric, cu viziuni apocaliptice (putem pune pe seama aceasta însuşi nevroza autorului, care în acea perioadă trecea realmente printr-o situaţie stresantă). Scris fluent şi îmbinând realul şi fantasticul, foarte convingător, că mă întreb, oare cum l-ar fi privit JL Borges? L-ar fi privit ca pe un vrăjitor fericit care a renunţat la îndeletnicirea de magician din prozele sale scurte, ori ca pe o cauză materială pentru enormele edificii dialectice ale romanului modern? Să fi recurs la măreţia prozei sale scurte şi nu la acest proiect grandios al senzaţionalului care-l va face faimos, mi-ar fi părut o greşeală de neiertat pentru cel ce avea să spună: „După câte ştiu, nu există nici un motiv pentru care universul ar putea să fie lesne de înţeles”. Iadul personal al eroului lui H. Hesse, un anume Harry Haller (în care îl recunoaştem pe autor), i se poate atribui şi filozofului Nietzsche, nevoit să suporte mizeria unei societăţi, ca unul dintre acei oameni al căror destin îi condamnă să-şi trăiască viaţa sub forma unui chin continuu. Se simte Harry Haller în pielea lupului de stepă, în mijlocul acestei lumi, când dintre toate ţelurile ei, nu împărtăşeşte niciunul? Asemeni unui lup vânat de către toți, se simțea și Grigori din „Donul liniștit”. Dacă îmbrăţişăm teoria reîncarnării, putem enunţa că filozofia acestei cărţi se bazează pe faptul că în oameni sălăşluiesc laolaltă, „într-o îmbinare şi întrepătrundere duşmănoasă şi haotică, asemănătoare cu aceea a lupului şi a omului Harry, câte două suflete” – deci, în paralel, două fiinţe: Dumnezeu şi diavol. Ca act ciclic, prin sufletele reîntoarse pe pământ, ei (oamenii) sunt gata să se sacrifice din nou, să dispară şi să se întoarcă la „începutul începuturilor”. La acest zig zag, sălbatic şi nehotărât al traiectoriei eroului, va asista şi cititorul, încercând să înţeleagă de unde a pornit însingurarea lui Harry Haller, cel peste care viaţa s-a năruit peste noapte, iar dragostea şi încrederea i s-au transformat în ură şi într-o luptă pe viaţă şi moarte cu ororile războiului trecut şi ale celui care bate la uşă. O primă lectură ar scoate în evidenţă arta scrierii unui dialog interior inepuizabil, aşa zisul monolog de analiză al romanului psihologic de factură postmodernistă dar şi curgerea romanţios-tenebroasă a recviemului mozartian, în care tablourile ideatice pot semăna cu fumul din cântecul de toamnă al lui Nietzsche. În afara unei perioade de insomnie şi de o supărătoare durere de stomac, eroul lui H. Hesse pare atins de otrava unui gând iminent al sinuciderii: „Simţeam că mă pândeşte ceva, că pericolul se furişa pe la spatele meu”. La restaurantul „Vulturul negru”, singura fiinţă amabilă (o domnişoară, Hermina), îi ghiceşte gândurile şi, după câteva dialoguri, tânăra îi dezvăluie temerile şi-l cucereşte prin descoperirea făcută: „Am înţeles foarte bine povestea ta, Harry! E o poveste cam caraghioasă”. Pe parcurs ce înaintăm în mrejele romanului ne vom lămuri că Hermina nu-i decât oglinda lui psihologică, karma lui ancestrală. Prin ea, moartea eroului nostru nu va mai fi decât un joc magic, pe care cititorul îl va trăi intens la finalul cărţii, în moartea prin moarte. Şi, iată cum, odată cu apariţia fetei se ivise dintr-odată o fereastră deschisă prin care viaţa năvălea din nou. Să fi însemnat această domnişoară, o ferăstruică… „o fantă infimă de lumină în iadul întunecat al spaimei?” Şi, vedem că da! Din momentul în care aceasta i se dezvăluie „că eu sunt pentru tine un fel de oglindă, că în interiorul meu există ceva anume, care îţi răspunde şi te înţelege…” – realizăm că ne aflăm pe un tărâm al jocului magic, ca în cel al oglinzilor borgesiene, în care autorul include cerul, infernul, lumea şi haosul în acest odios destin al firii omului dezlănţuit de propriul chip în multe alte felurite şi mai vechi chipuri de dinaintea reîncarnării. „Tu ai nevoie de mine, în momentul de faţă, pentru că eşti deznădăjduit şi îţi trebuie cineva care să te împingă în apă şi să te învioreze astfel din nou” (spunea ea)… „Eu însă am nevoie de tine nu acum, ci mai târziu. De aici, poate că începe şi enigma cărţii. Se va înfăptui (şi cum?) „ultima poruncă”: „ai să mă omori”. Jocul dragostei, avute cu Maria pe care tot domnişoara Hermina i-o introduce în aşternuturi, e doar „esenţialul” poveştii de dragoste ce avea să urmeze, fiindcă „în eternitate nu există lumea de mai târziu, ci numai lumea prezentă”. Cândva, eroul nostru, îşi va aminti că „gândurile ei erau oglinda propriilor mele gânduri”. Incapabil să trăiască intens bucuriile mărunte ale vieţii (doar e un produs schizofrenic al unei societăţi şi mai bolnave), Harry Haller e găsit vinovat şi acuzat, de cei care alcătuiesc „putreziciunea burgheză”, că ar fi abuzat în mod necugetat de acel teatru magic „în care nu există realitate, ci doar imagini”. În cele din urmă, în locul iubirii unei iluzorii domnişoare Hermina, care se joacă de-a oglinzile-gânduri cu această oroare a unei duplicităţi sau chiar multiplicări spectrale a realităţii, cititorul va afla şi deznodământul destinului unui „lup de stepă”, în care, „dorinţe, visuri şi posibilităţi, care odinioară nu existaseră decât în fantezia (sa)…„deveniseră acum realitate”. Cât despre „infernul dinlăuntrul meu”, când am citit cartea, acolo, în prisaca mea, văzând în mine același lup de stepă, hăituit și alungat de prieteni, vă las pe voi să ghiciți. Parcă un diavol s-a strecurat, făcându-și culcuș în gândurile mele și nu-mi mai dă pace de o vreme: Să vedem unde o să mai găsești tu pantofiori ca ai Cenușăresei pe care ea să mai fie bucuroasă să ți-i încerce. Cum i-ar fi răspuns Oxana din „Noaptea de ajun” a lui Gogol, lui Vakula fierarul: „Să vedem unde o să găsești tu pantofiori care să merite piciorul meu. Doar dacă o să mi-i aduci pe-ai țarinei!”.

    Da, na, c-am uitat tocmai lucrul cel mai de seamă! Când veți veni în prisaca mea, să-mi cereți câte un fagure de miere să vă lingeți pe degete de dulceața lui, că de povești, o mai fi timp și cu alte prilejuri, când vom sta la taclale sub nuc.  

                                                                                      Tudor Cicu

[Sofia Sincă]

Da', elevată prisacă... cred că posedă și internet... nu se poate cita din memorie atâta... :))

Lăsând la o parte gluma, textul reprezintă o disertație referitoare la scriitorul, Hermann Hesse, o recenzie a romanului, Lupul de stepă. Am citit și eu cartea și am fost profund emoționată.

Există documentare, comparații bine lucrate, idei la fel. E vorba despre o carte plină de simboluri care se împletesc foarte bine cu psihologia personajului principal, și nu numai. De fapt, textul prelucrează tocmai aceste idei.

deci, în paralel, două fiinţe: Dumnezeu şi diavol. - Dumnezeu și diavolul nu sunt ființe, ci entități.

zig zag, - zig-zag

Am citit cu deosebită plăcere,

Sofy

[Tudor Cicu]

Eu am postat la rubrica proză: nu știu cum se face că nu e rubrica unde am postat, ori eu am greșit adresarea la rubrica dedicată prozei.

[Tudor Cicu]

Nu pot să nu fiu mulțumit (și eu, și albinele mele) citind comentariul Doamnei Sofia. Da! Pot spune că e o prisacă ceva mai diferită de cele ale confraților mei stupari de meserie, din tată în fiu. 20 de cutii cu albine nu fac CHIAR o prisacă! Dar prezența mea acolo, sub nucul uriaș de la poartă, la o măsuță și câteva foi pentru notițe (gândurile se cer așternute), fac din asta CIUDĂȚENIA acelui cătun de munte. Cei care trec pe strada mea, dau bună ziua și cu mâinile agățate de țambrele de la poartă își mai aruncă ochii, curioși să vadă pe cineva printre albine, dar și notând cu pixul când și când. (Pentru plăcerea Doamnei Sofia, o să mai postez un cap. din carte)... P.S. Iar dacă îi va trezi interesul, o astfel de carte, nu-mi rămâne decât să o trimit pe adresa INSEMNE CULTURALE, după apariția ei... chiar foarte curând.

[Corina Militaru]

Interesant și plăcut popasul în prisacă. :) 

[Tudor Cicu]

Cartea a apărut azi, 4 ian. 2017. O frunzăresc eu mai întâi. Sper să ajungă câteva exemplare și pe adresa INSEMNE CULTURALE. O zi bună!