Îngerul

[Corina Militaru]

Există undeva, foarte departe, o împărăţie minunată în care trăiesc îngerii.

Aici în împărăţie, sunt flori parfumate cum n-aţi mai mirosit, o lumină albă, blândă, strălucitoare, inundă tot locul, păsări viu colorate zboară pretutindeni, muzici şi armonii nemaiauzite plutesc în aer, dacă se poate numi aşa. Ingerii se mişcă peste tot cu o viteză uluitoare. Acum sunt aici şi într-o clipită dincolo. Ei pot orice şi au tot ce vor. Plutesc în lumină şi o modelează, făcând fel de fel de forme, de peisaje, de fiinţe, de bucate, de veşminte, tot, tot ce vor. Fiecare gând al lor în lumina din împărăţie, devine realitate. Dar tot ce ei fac dispare cu următorul lor gând. Acum au creat un copac minunat cu flori multicolore, acum se risipeşte ca ceaţa şi următorul gând face ca prin miracol, să apară o cascadă învolburată cu ape limpezi ce se revarsă într-un sunet de clopoţei dulci, veseli şi zglobii. Dar şi aceasta se risipeşte ca un fum cu următorul gând şi apare o minunată pădure tropicală de un verde nemaivăzut. Dar... Da, aţi ghicit, şi aceasta se risipeşte, se risipeşte. Astfel, îngeraşii în împărăţia lor se joacă şi se bucură de jocul lor. Un singur lucru nici un înger nu l-a făcut niciodată. Nimeni, dar nimeni, nu a depăşit graniţa împărăţiei. Nimeni nu ştie ce este dincolo şi puţini se aventurează aşa de departe. Se joacă minunat în împărăţie, încât nici nu se gândesc la asta.
Dar într-o zi, un îngeraş poznaş, în joaca lui nesfârşită a ajuns până la graniţa împărăţiei. S-a oprit din joacă, a privit îndelung dincolo. Nu se vedea nimic. Tot ce era în afara împărăţie părea de nepătruns. A privit el, a privit, şi a simţit deodată un sentiment nou. Nu prea ştia ce i se întâmplă şi atunci s-a întors la joaca lui. Mult timp, a modelat iar lumina cu gândul, făcând fel de fel de lucruri, dar ceva îl chema înapoi la graniţa împărăţiei. Iar a ajuns acolo, la marginea a tot ce ştia şi a privit îndelung înafara împărăţiei încercând să vadă ceva. Dar nu vedea nimic. Şi iarăşi a avut sentimentul acela nou. Era dorul de necunoscut ceea ce simţea el. Atunci şi-a dat seama că nu poate să se elibereze de acest sentiment şi să fie fericit ca înainte, decât dacă se duce să afle necunoscutul, să vadă ce este dincolo de marginea împărăţiei. Şi pentru prima dată a mai simţit ceva, frica de necunoscut. Ce se va întâmpla dacă va păşi, ce-i va aduce necunoscutul? A stat un timp faţă în faţă cu frica lui, dar şi cu dorinţa de a vedea dincolo. Curiozitatea îi şoptea duios “mergi, mergi şi vezi ce n-ai mai vazut”, iar frica replica tăios “stai în împărăţie unde ştii toate cum sunt”. Aşa, timp după timp, a stat îngeraşul la marginea împărăţiei, sfâşiat între curiozitate şi frică. Până când, deodată îi veni un gând care-l şi transformă în doi îngeraşi legaţi unul de altul printr-un fir alb strălucitor, ce se putea întinde oricât de mult. Aceasta s-a întâmplat pentru că v-am spus, acolo totul se putea, absolut totul.
Astfel îngeraşul a plecat în necunoscut, urmând ca firul alb strălucitor să-l călăuzească la întoarcerea în împărăţie, unde avea să regăsească jumătatea lui de acasă. Frica şi curiozitatea îngeraşului s-au împăcat în acest fel. Atunci, poznaşul nostru s-a aruncat în necunoscut. Mult timp a plutit în lumină şi a crezut că în afara împărăţiei este la fel ca înăuntru. Putea să se joace la fel ca acasă, doar că, toate se mişcau puţin mai greu. Această mică încetineală a gândului de a deveni realitate şi faptul că el se mişca puţin mai greu, nu-l împiedicau să se bucure de călătoria lui. Dar la un moment dat, lumina a început să se spargă în cioburi ce se învârteau ameţitor. Plutea într-un vârtej de lumină şi întuneric. Curiozitatea îl împingea mai departe şi mai departe. Îngeraşul nostru se mişca din ce în ce mai greu, se simţea din ce în ce mai greu. Nici nu băgă de seamă, în joaca lui, că firul argintiu începuse să se întunece în jurul lui. El plutea şi plutea, voia să vadă, să vadă. Cioburile de lumină se făceau din ce în ce mai mici, întunericul creştea, până când îngeraşul se găsi în întuneric, printre mii şi mii de steluţe luminoase, sclipitoare. Atât mai rămăsese din lumină. Dar lui îi plăcea. Intunericul îl ajuta să vadă frumuseţea luminii. Însă el se mişca şi se simţea din ce în ce mai greu, dar nu putea rezista curiozităţii de a vedea mai mult. Cu timpul a uitat şi de firul strălucitor care-l lega de împărăţie pentru că nu-l mai vedea de acum. Şi deodată s-a oprit . Devenise atât de greu că nu mai putea zbura. Nedumerit s-a uitat în jurul lui, nu ştia ce să facă. Înainte nu mai putea zbura, înapoi nu mai ştia că există. Uitase de firul alb strălucitor, uitase de unde please. A privit în jur şi a văzut că nu este singur. Mai erau mulţi, mulţi îngeri ca el, care nu mai puteau zbura şi se opriseră acolo. Era un loc cum nu mai văzuse, unde zilele urmau nopţilor şi nopţile urmau zilelor, unde peisajele păreau mereu la fel, unde totul părea a fi creaţia unui gând împietrit în timp. Nu mai putea să se mişte dintr-un loc în altul cu viteză uluitoare, cum făcea în împărăţia lui. Nu mai ştia nici să se joace cu lumina si cu gândul. A rămas în acel loc mult timp alături de ceilalţi ca el, dar începu să se simtă trist şi pe zi ce trecea această tristeţe devenea tot mai grea. Simţea un dor nedefinit. Uitase de ce se oprise şi nici de călătoria lui nu-şi amintea. Credea că acel loc era tot ce putea fi, nimic alceva. A cunoscut tot ce se putea cunoaşte acolo, a făcut tot ce se putea face, dar tristeţea nu-l părăsea. Seară de seară privea îndelung luminiţele ce străluceau departe pe cer, aşa numisera ei întunericul pe care sclipeau noaptea mii şi mii de stele, cum numiseră ei luminiţele. Stelele îl atrăgeau ca o amintire nedesluşită şi el petrecea ore în şir uitându-se la ele ca vrăjit Într-o seară pe când privea el cerul senin, i se întâmplă ceva nemaivăzut în acel loc. O stea din cer veni spre el din ce în ce mai aproape, până când îl cuprinse cu lumina ei caldă şi blândă, îl îmbătă cu un parfum nemaisimţit, dar parcă ştiut, îl împresură cu muzica ei nemaiauzită dar cunoscută în adânc şi deodată se întâmplă o minune. Şi-a amintit de tot drumul lui şi de firul de lumină sclipitoare. Imediat ce-şi aminti, firul începu să strălucească intens şi-l inundă cu lumina care-l făcu atât de uşor, încât putu să zbore iar.
Fericit, a fugit la ceilalţi ce asemeni lui trăiau în acel loc, să le amintească despre firul lor de lumină. La început mulţi nu l-au crezut. Dar încetul cu încetul, au început tot mai multe fire să sclipească. Din ce în ce mai multe, până când acestea s-au contopit într-o împărăţie de lumină... Da, aţi ghicit, nu era alta decât cea de unde plecase îngeraşul, dar cu graniţele lărgite până în acel loc. Şi atunci s-a întâmplat că îngeraşul a înţeles că, poate zbura mai departe în necunoscut fără frică. De data aceasta ştia că n-o să mai uite de unde plecase şi că firul de lumină, lumina lui, îi va deschide drumurile şi-l va călăuzi în călătoria lui în necunoscut.
De atunci călătoreşte şi se joacă fericit la marginea dintre cunoscut şi necunoscut, lărgind mereu şi mereu graniţele împărăţiei lui.

[Vasilisia Lazăr]

Foarte frumoasă, Corina, m-am umplut de lumină și de strălucire. Felicitări!

[Corina Militaru]

Ma bucur ca te-ai plimbat prin imparatie... Te-ai jucat si cu gandul?

Imbratisez,

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Foarte frumoasă, Corina, m-am umplut de lumină și de strălucire. Felicitări!

[Mihaela Suciu]

Gândul meu îți trimite o steluță... sper să nu fie una căzătoare și să se poticnească pe drum :)

[Corina Militaru]

Am primit steluța! :) Drag!

Mihaela Suciu a spus :

Gândul meu îți trimite o steluță... sper să nu fie una căzătoare și să se poticnească pe drum :)

[Nădejde Angelina]

Am trecut cu drag prin împărăţia de lumină! Mă-nclin!

[Corina Militaru]

Drag, Angel! :)

Nădejde Angelina a spus :

Am trecut cu drag prin împărăţia de lumină! Mă-nclin!