Condamnare ( continuare-fragment 5)

[Giurgiu Silvia]

      "Anticamera morţii"; aşa era numit salonul sinistru unde Amneris fusese "debarcată" în grabă mare, mai mult moartă decât vie în dimineaţa acelei zile de sfârşit de noiembrie, când moartea venise din nou să îşi ceară tributul. Se săturase chiar şi ea de jocul acela absurd de-a viaţa şi moartea pe care fiinţa aceea nevrednică şi patetică se obişnuise să îl practice în ultima vreme cu tot mai multă pricepere. Mânioasă şi jignită se decise să rămână prin preajmă, hotarata să nu plece de acolo cu mâinile goale. Dintr-o privire înţelese că acela era locul potrivit pentru nevoile sale. Destul de multe suflete aşteptau ca pe o binecuvântare intervenţia sa.
      Tânguiala aparatelor de respirat ce se străduiau din răsputeri să facă treaba plămânilor complet inactivi ai bolnavilor, rănea auzul Ambrei ce veghea la căpătâiul surorii, copleşită de remuşcare şi durere. Nu-şi putea ierta că o abandonase după confruntarea lor absurdă şi voise să o pedepsească pentru încăpăţânarea ei, de parcă nu o pedepsise destul destinul. O privea pierdută şi lacrimile cădeau pe mâinile unite într-o strânsoare deznădăjduită. Chipul de o paloare mortală, ochii închişi cu pleoapele violacee, buzele uscate şi strânse într-o grimasă de adâncă suferinţă, creau o imagine imposibil de privit. Nu mai spera să mai vadă albastrul acelor ochi în care se pierduse mereu, de când se ştia, care o intimidau şi o striveau cu intensitatea privirii lor. Mereu se temuse de oţelul acela pur şi tăios ce o paraliza. Forţa inexplicabilă, ironia şi superioritatea absolută a gemenei sale o transformaseră pe ea într-o făptură insignificantă, nesigură şi incompletă. Cel puţin aşa se simţea în prezenţa ei. Dar o admirase şi o adorase toată viaţa, crescuse în umbra acelei personalităţi remarcabile şi fusese modelul său de femeie pe care nu reuşise niciodată să-l urmeze.
      Deodată, maşinăria infernală la care era conectată Amneris îşi întrerupse tic-tacul obişnuit şi izbucni într-un ţipăt continuu şi înspăimântător ca o chemare implacabilă către o lume a tenebrelor. Ambra se ridică îngrozită şi chema cu disperare ajutorul celor ce îşi făceau de lucru printre muribunzii pe care ea aproape că îi ignorase în durerea sa atât de personală. Trupul împuţinat şi risipit ca o umbră printre cearceafurile albe se chinuia să respire cu ultimele puteri. O mâna miloasă şi pricepută îi dărui generoasă puţină viaţă din rezerva de oxigen pe care biata făptură însetată o primi cu recunoştinţă. Dintr-un colţ al camerei, Ambra încetase la rândul ei să respire inconştient şi îşi apasă pieptul cu palmele încercând să îşi deblocheze plămânii din paralizia spaimei. Îşi dădu seama cam ce simţea sora ei în acele momente şi de unde venea senzaţia aceea cumplită de sufocare ce o inebunea.   Panica încetă uşor-uşor pe măsură ce Amneris revenea printre cei vii. Albastrul stins al ochilor pe care îi crezuse închişi pentru totdeauna se revărsă din nou către ea, căutăndu-i prezenţa. Un surâs stins înflori pe buzele arse de suferinţă şi Ambra se precipită să i le umezească cu un şerveţel umezit abundent cu apă. Îi mângâie în tăcere fruntea încununată cu picături reci de sudoare apoi îi răsfiră duios părul blond şi răvăşit.
      -Vrei să-ţi perii părul? întreba ea inutil. Pleoapele obosite se zbătură afirmativ peste ochii trişti. Luă peria din noptieră şi ridicându-i capul cu blândeţe, o pieptănă îndelung încercând să evite privirea aceea mută şi intensă ce-i vorbea fără încetare şi pe care o înţelegea telepatic, chiar dacă o tot ocolea cu încăpăţânare.
      - O să fie bine, dragă! Totul va fi ok! şopti ea printre lacrimi. Ai depăşit criza şi de data asta, Amneris! Domnul e mare şi bun!
      Mâinile li se uniră din nou şi lacrimile se amestecară pe obrajii reci şi supţi ai bolnavei. Somnul binefăcător purta cu sine durerea, teama şi tristeţea acelui suflet năpăstuit, leganandu-l pe braţele-i înşelătoare. Ambra îşi retrase încetişor mâna din strânsoarea tot mai slabă a celeilalte şi privi oftând adânc chipul acela eteric. Clătinând dezolată din cap, ieşi în vârful picioarelor din acea grotă a morţii, de unde nu ştia cum să îşi scoată sora mult iubită. Păşi cu atenţie pe coridorul alunecos până la fereastra de la capătul lui şi o deschise cu nerăbdare, respirând cu nesaţ aerul încărcat de smog al oraşului ce pulsa la picioarele sale ca o făptură gigantică şi informă, dar vie şi reală. Aprinse o ţigară şi o gustă cu lăcomie şi bucurie! Mulţumi destinului că era vie şi sănătoasă, că se mai putea bucura de micile plăceri pe care viaţă le avea în rezervă pentru ea şi pe care le negase cu atâta cruzime surorii ei gemene. Soarele se ridicase mult pe cerul albastru şi limpede trimiţând pământului surâsuri duioase. Ambra îşi umplu palmele făcute căuş cu lumina lui fierbinte şi o sărută cu recunoştinţă.

[giurgiu maria]

Frumos text și încărcat de trăiri intense! Adevărate agonii ale acelor biete suflete! Felicitări și multă prețuire dragă Silvy!

[Corina Militaru]

Foarte bine sugerate trăirile personajelor! Am citit cu plăcere! :)

[Sofia Sincă]

  Apreciez consistența textului, descrierea trăirilor dificile, precum și a simțurilor gemenilor, dar și corecta redare a acestuia.

Însă m-aș lega de două aspecte:

- folosești prea mult, excesiv chiar pronumele demonstrativ acela, acele, acelui. Ex: albastrul acelor ochi,  oţelul acela pur, acelei personalităţi remarcabile, în acele momente şi de unde venea senzaţia aceea cumplită, și mai sunt.

- ți-am mai spus parcă, e mic textul, mult prea mic. Dar ai zis că nu ai împărțit, încă în capitole.

În rest felicitări!

Sofy

[Giurgiu Silvia]

Observatiile si aprecierile d-voastra sunt nepretuite ptr. mine si le astept mereu cu nerabdare.Prefer sa scriu texte scurte pentru a putea sa focalizez mai bine ideea si forma,altfel ma pierd in detalii inutile.Mai bine putin si bun!