Ceața

[Corina Militaru]

            A fost odată un cătun, pierdut cumva între dealuri la poalele munților. Orice călător rătăcit prin acele locuri ar fi jurat că nu-i țipenie de om pe acolo fiindcă gospodăriile - în mare parte micuțe, dar îngrijite - se arătau ochiului pe neașteptate. Dar imediat ce descopereai așezarea îi simțeai vraja. Căsuțele srălucind în soare parcă îți zâmbeau, ulițele străjuite de flori multicolore te ademeneau, oamenii senini te ispiteau să poposești măcar pentru o noapte. Să respiri aerul proaspăt, să colinzi pe coclauri, să privești măcar o dată spectaculosul apus de soare peste crestele dantelate, migălite parcă de o mână răbdătoare și măiastră.  

            O singură gospodărie făcea notă discordantă. Cea a lui Ion, situată la marginea cătunului, chiar desprinsă puțin de el de-ți făcea impresia că fusese cu intenție izolată. Dar nu era așa. Când cu ani în urmă se pripășise împreună cu soția sa pe acele plaiuri, sărac lipit pământului, oamenii miloși îl primiseră și-i îngăduiseră să-și ridice o căsuță acolo. Îl adoptaseră binevoitori. El însă, ursuz și suspicios, alesese să stea mai departe, voind să-și ferească avuția de neaveniți. Nici măcar cu privirea să nu-i fure cineva din raiul pe care visa să-l creeze acolo.

            Timpul zburase și ceea ce ar fi trebuit să înflorească în acea bătătură, nici măcar nu dădea semne de încolțire. Ion al nostru își construise un bordei - atâta s-a priceput și nici ajutor n-a acceptat -, a ridicat un coteț - șubred și acela -, dar niciodată nu a reușit să crească vreo pasăre și nici nu l-a mai reparat când cu trecerea vremii s-a degradat. A mai încercat el să-și facă o grădină de legume, însă blestema întruna pământul sterp. Chipurile îi refuza rodul. Așadar se uscă și aceasta. Nepriceput fiind și îndărătnic pe deasupra, mereu făcea lucrurile după mintea lui puțină, apoi le lăsa baltă. Tot așa a plantat pomi fructiferi, dar deși înfloreau de-ți era mai mare dragul, nu legau deloc.

            Deveni tot mai acru înjurând la fiecare pas soarta potrivnică. Singurul dar primit de la viață erau copiii. Trei la număr. Crescuți cu te miri ce, îi târa de la o zi la alta prin mâlul sărăciei ce se ținea ca râia de el. Când și când, câte un sătean își făcea pomană și-i dădea ceva de lucru ori câte o gospodină milostivă lăsa dincolo de gard - nimeni nu era primit în curte - ceva bucate pentru micuții flămânzi mai mereu. Dar omul nostru în acele momente se oțăra, blestema mai abitir, încât treptat sătenii începură să-l ocolească. L-au lăsat în legea lui. Nimeni, dar absolut nimeni nu-i mai vorbea, în afară de vreun călător răzleț interesat să afle vreo informație ori plictisit de singurătatea drumului. Nici față de astfel de necunoscuți nu se arăta mai amabil. Răspundea prin gardul aproape prăvălit, dar nu se întindea foarte mult la discuții.

            Într-o zi se opri la poarta lui un străin plin de praf și parese foarte ostenit. Stătu acolo răbdător, calm, tăcut, până când stăpânul locului exasperat de acea prezență sâcâitoare, deschise poarta și-l pofti să spună ce dorește. Acesta voia adăpost pentru o noapte ca să-și refacă puterile după drumul lung și greu, o îmbucătură ca să-și astâmpere foamea neostoită de mult și un pahar cu apă, căci tare suferea de sete. Ion, surprins - nimeni nu-i mai ceruse așa ceva - se scărpină în cap făcându-și socotelile în mintea lui: „Nu ne permitem o gură în plus la masă, iar apa din fântână nu ne ajunge nici nouă. Adăpost... Nici atât, nu avem loc!” După câteva momente de codeală îi spuse călătorului că, dacă ar fi avut un pat în plus, bucate suficiente, apă în fântână, l-ar fi primit cu dragă inimă, dar nu are de niciunele. Așadar îi ură drum bun și închise grăbit poarta. Înainte de a pleca, străinul îl iscodi cercetându-i atent chipul, căutându-i în special privirea: „M-ai primi dacă ai avea toate astea?” Ion pufni în râs, râse cu poftă un timp, socotind că nu există întrebare mai prostească. „Mare tăntălău! Răspunsul este la vârful nasului!” gândi el și apoi spuse tare și răspicat: „Bineînțeles! Măcar de și-ar face milă Dumnezeu să mă scoată din sărăcie!”

            Nu termină bine de zis acestea că, străinul dispăru ca prin minune şi o ceaţă lăptoasă se aşternu peste gospodăria lui. Nu mai vedea nimic. Nici copiii ce se jucau cuminți în țărână la câțiva pași de el până mai adineaori, nici nevasta care spăla niște zdrențe lângă casă. Le auzea doar țipetele de frică și la rândul lui, începu să-i strige la fel de înspăimântat. Cu chiu cu vai se adunară la un loc. Cu sufletele chircite, înghesuindu-se unul în altul, așteptară să se prăvălească lumea peste ei. Prinși în acea negură neobișnuită tremurau ca varga.

            După minute şi minute de aşteptare grea, aerul începu să se limpezească, dezvăluind o minune pe care bietul Ion abia putea s-o cuprindă, darmite s-o înţeleagă. Bordeiul lui jalnic se transformase într-o căsuță nouă, frumoasă și curată. Grădina părăginită câteva minute în urmă, râdea în soare plină de legume de-ți lăsau gura apă. Fântâna aproape secată era deodată plină cu apă limpede şi gustoasă. Coteţul gol şi murdar atâta amar de vreme se umpluse cu orătănii grase şi sănătoase, iar în livadă fructele mari și coapte te îmbiau să muști din ele neîntârziat.
            Ion, urmat de nevastă și copii, alerga de colo până dincolo minunându-se întruna. Nu-și mai încăpea în piele de bucurie că Dumnezeu îl auzise. Intră în sfârșit și în casa de nerecunoscut, inspectă camerele, le numără - erau destule pentru toţi. Ba chiar avea una în plus. În fericirea lui uită cu totul de străinul misterios. Trecutul parcă se ștersese cu buretele de când viața îi zâmbea cu gura până la urechi.
            Trecură astfel zile după zile şi Ion - împreună cu familia sa -, trăia în belşug şi fericire, dar firea nu și-o schimbă. Rămase tot urâcios, tot arțăgos și, mai dihai decât înainte, speriat că ar putea să-l fure cineva. Tot la fel de singur fiindcă nu prea se grăbea să ajute, nici măcar pe cei care odată îi întinseseră mâna cu bunăvoință.
            Peste un timp, să fi fost jumătate de an ori poate mai mult, într-o bună zi, la poarta lui se opri un străin plin de praf și parese foarte ostenit. Stătu acolo răbdător și calm până când stăpânul locului catadicsi să iasă de sub umbrarul unde lenevea și, iritat peste măsură, îi deschise invitându-l să spună degrabă ce dorește. Acesta voia găzduire pentru o noapte fiindcă avea mare nevoie de odihnă, să-i pună pe masă niște bucate, nu multe, deoarece era lihnit de foame și înainte de toate un pahar cu apă să-şi liniştească setea. De cum auzi spusele necunoscutului, Ion gândi: ”Ăsta mă consideră prost! Chiar crede că poftesc hoții în casă!” Fără nicio ezitare îi închise poarta în nas, strigând strident: „Pleacă de aici nemernicule! Caută adăpost şi hrană în altă parte!”
            Nu termină el de spus acestea că, străinul dispăru ca prin minune şi o ceaţă lăptoasă se aşternu iar peste gospodărie. Amintindu-şi cât de generoasă fusese negura cu el data trecută, începu să danseze și să chiuie. Copiii și soția, i-au urmat exemplul abia putându-și stăpâni nerăbdarea. Erau nemaipomenit de curioși să vadă ce daruri vor primi de data aceasta. Au trecut aşa minute, după minute. Apoi ceaţa începu să se risipească, dar pe măsură ce aerul se limpezea, dispăru și ultima urmă de zâmbet de pe fața lui Ion. Amuțit și perplex, văzu că toată bogăţia se topise, iar gospodăria lui revenise la ceea ce fusese înainte de prima ceaţă. Casa dărăpănată, grădina în paragină, fântâna aproape secată, coteţul gol şi murdar.  Disperat și revoltat totodată, omul nostru căzu în genunchi, blestemă, înjură, toate de-a valma, apoi începu să bolborosească fără sens, numai el știa ce, minute în șir. În mintea lui răvășită își făcu loc deodată imaginea străinului. Imediat își aminti întrebarea acestuia: „ M-ai primi dacă ai avea toate astea?” și subit se făcu lumină în capul lui. Amar începu să plângă rugându-se la Dumnezeu să-i mai dea o șansă. Înțelesese în sfârșit că bunătatea nu are legătură nici cu bogăţia, nici cu sărăcia, ci cu sufletul omului.

[Valeria Merca]

O adevarata lectie de invatatura, draga Corina! Povestioara ta, ingenios  contruita, imi aminteste de o zicere:

''Ce plantezi azi – vei culege maine!''

Drag si pretuire,

[Corina Militaru]

Mulțumesc, dragă Adelaide! :)

Valeria Merca (Adelaide) a spus :

O adevarata lectie de invatatura, draga Corina! Povestioara ta, ingenios  contruita, imi aminteste de o zicere:

''Ce plantezi azi – vei culege maine!''

Drag si pretuire,

[Corina Militaru]

Bucuroasă, Lilioara, că ți-a plăcut povestea mea! Da, cine are urechi... :)

Lilioara Macovei a spus :

Corina, eu te citesc oriunde am ocazia. Si de această dată m-ai încântat cu povestea ta.

Cine are urcehi să audă, nu?

Admiraţie pentru text.

[Elena Mititelu]

O adevărată lecție de viață! Foarte frumos construită povestioara ta! Păcat că ochii și urechile...

[Corina Militaru]

Poate urechile mititele prind miezul :) Mulțumesc, Elena! :)

Elena Mititelu a spus :

O adevărată lecție de viață! Foarte frumos construită povestioara ta! Păcat că ochii și urechile...

[giurgiu maria]

Frumoasă poveste și plină de tâlcuri! Am citit cu multă plăcere! Prețuire și felicitări!

[Corina Militaru]

Mulțumesc, Maria! :)

giurgiu maria a spus :

Frumoasă poveste și plină de tâlcuri! Am citit cu multă plăcere! Prețuire și felicitări!

[Vasilisia Lazăr]

Minunat, Corina! O adevărată pildă pentru oricine. Nu pot trece cu vederea modul impecabil în care a fost scrisă. Toată lauda, draga mea! O voi citi copiilor mei, la școală. 

[Mihaela Suciu]

Din păcate, mulți trăiesc în ceață. O povestire minunată!

Cu drag, să te citesc!

[Chris]

Superbă, am citit-o pe nerăsuflate!

[Corina Militaru]

Mulțumesc, dragă Lisia! Cum mai spuneam și în altă parte, gândul că o vei citi școlarilor mă face foarte fericită :) Drag!

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Minunat, Corina! O adevărată pildă pentru oricine. Nu pot trece cu vederea modul impecabil în care a fost scrisă. Toată lauda, draga mea! O voi citi copiilor mei, la școală. 

[Corina Militaru]

Mă bucur că te-am încălzit la ceas de seară, dragă Melania! :)

Melania Briciu Atanasiu a spus :

Demult n-am citit povesti...Multumesc,Corina,la ceas de seara,la ceas de poveste, mi-a fost bine si cald langa randurile tale!