Cifra dorinței

[Exemplu de Titlu]

Cei doi îndrăgostiți plecau din casa familiei viitoarei mirese cu mult mai puține speranțe decât veniseră. În ciuda adversităților, s-ar fi așteptat la o întorsătură de 180 de grade, măcar o dată în viața lor. Cecilia și Narcis se îndepărtau, acum, de casa fetei, ținându-se strâns de mână, lăsând în urmă blestemele coanei Emilia. Fata și-ar fi dorit ca noroiul de pe stradă să fi fost un semn de bun augur, ca în vise. De ce numai acolo se împlinesc lucrurile așa cum își dorea ea?

La șapte săptămâni de la acest eveniment, cuplul de tineri îndrăgostiți devenea, acum, cuplul de tineri căsătoriți. Ea avea, doar, 20 de ani, iar el, 21. Cu puțin ajutor din cealaltă tabără, a socrilor mari, cei doi reușiseră să închirieze o garsonieră, undeva la periferia orașului. Fiecare zi era mai plăcută decât precedenta și clipele când erau împreună în ”micuța lor scorbură”, cum o numise Narcis, erau memorabile. Narcis își aduse colecția sa de cuțite de vânătoare, iar Cecilia, colecția sa de basme, primele ”decorațiuni” ale casei.

Anii au trecut și cei doi… nu s-au despărțit, nu au pățit niciun accident, nu au suferit de foame sau de frig, în schimb, amândoi așteptau de la o lună la alta acea veste bună. Cecilia își dorea enorm, un copil,  făcuse din asta un scop, imediat după căsătoria cu Narcis. Întrerupându-și studiile la momentul căsătoriei, s-a dedicat în întregime găsirii unui sens în noua configurație în care se găsea viața ei acum. Sensul acela era copilul, copilul era dorința…

- Do-rin-ța… auzi, mami? Are șapte litere și se desparte în trei silabe. Tu știi ce înseamnă asta? Amândouă sunt cifre magice, puiul lui mama.  Nu avea cum să nu mi se îndeplinească dorința, magică prin ea însăși. Hai la mama, puiule! Ești așteptat.

Această retorică avea loc în camera special amenajată pentru viitorul membru al familiei. Cecilia primise, cu câteva ore înainte, marea veste: după șapte ani de tratamente și intervenții, femeia rămăsese însărcinată cu primul ei prunc. Acum, stătea pe un scăunel în fața micului țarc, și citea din nou povestea ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” plușaților din pătuț. Toată camera fusese mobilată, zugrăvită și modificată în acei șapte ani de când cei doi se mutaseră în ”scorbura” lor.

Ajungând la finalul poveștii, femeia, ca niciodată, se opri pentru un moment. Basmul părea că are un final tare neinspirat, cu o moarte. Nu poți învăța copilul ce e moartea de când e mic, nu? Ce sens are? Și-așa-i un fenomen atât de-ndepărtat de el că… va fi timp destul să știe de umbrarul ei. În ciuda nodului ce i se puse-n gât, Cecilia continuă cu ultima parte a basmului mângâindu-se pe pântec… acest ritual al citirii poveștii, preferata ei, dură până în ziua nașterii.

După ce născu, era prea ocupată cu micuțul Bogdan pentru a-i mai citi povești, și-apoi, el era așa de cuminte, aproape supus. Nu deranja cu nimic, nu plângea excesiv, mânca bine... Femeia-l hrănea atent, căci, născându-l la șapte luni și jumătate, se temea tare mult că nu va supraviețui. În slavona veche, Bogdan înseamnă ”darul lui Dumnezeu” și acesta fusese motivul principal pentru care părinții aleseseră numele pentru comoara lor.

Basmul mai avea să revină la urechile copilului în clasa a VII - a, când o parte din semnificațiile sale fură învățate la limba și literatura română, dar, pentru un copil de 14 ani, așa cum era pe-atunci Bogdan, aceste lucruri nu rezonau, nu aveau de ce să se agațe. Bogdan surprinse, privind  pe fereastra clasei, o tâlhărie ce se petrecea sub ochii săi. Profesoară tocmai explica simbolistica încărcată și intențiile autorului basmului, când victima de afară, fu înjunghiată de către hoț. Brusc, profesoara lovi cu palma masa la care era așezat Bogdan, distras într-atât de tare, încât băiatul avu senzația unei tăieturi groaznice în zona stomacului. Șocul fusese atât de puternic, încât profesoara fu nevoită să cheme asistenta școlii. Disperată, printre lacrimi, îi explică doamnei Irina, asistenta, în timp ce aceasta trata copilul, tot ce se întâmplase:

- Tu știi în ce stare mă aduc ăștia dintr-a șaptea, nu? Toată pălăvrăgeala aia ce le-o îndrug la oră nu e tocmai ca să fiu plătită, e pentru că la un moment dat, în viață, chiar le va folosi! Hai, mă, Irina, zi și tu ceva!

- Stai, domne, că de greșesc palparea și are apendicită, nu te mai pot face eroină. Sst!  

Copilul interveni și el în discuție:

- Ce sunt eroii, doamna profesoară?

- Eroii sunt ăia care se dau rotunzi, așa ca tine, acum. Zi că nu te doare, te rog!

- Nu zic, că mă doare încă.

- Da, sigur…

- Dar, totuși, ce sunt eroii?

- Eroii sunt cei care n-au altă treabă decât să-și facă probleme în numele altora, na! Făt-Frumos cum a sfârșit? Mort pe treptele casei părintești, că i-a trebuie să umble lelea, ptiu, Doamne, că vorbesc și cu păcat acum…

În ciuda exaltării exagerate a profesoarei și a durerilor lui Bogdan, asistenta nu descoperi nimic suspect și-l trimise acasă. Episodul dispăru din mintea băiatului ca și când nu ar fi existat.

După 3 ani, Bogdan se îndrăgosti și el pentru prima oară de o fată mai mare cu șapte ani decât el. Gilda însemna totul pentru el. Semăna atât de mult cu maică-sa, încât de multe ori, asemănarea îl șoca. Brunetă, mignonă, cu ochi albaștri și două alunițe distinctive pe față. Cei doi dăduseră unul peste celălalt din întâmplare, în parc, la locul lui preferat. De atunci, acel loc deveni ”al lor”, și băiatul dădea tot mai rar pe acasă, transformându-se, de la o zi la alta, într-o persoană pe care părinții nu o mai cunoșteau. Din nefericire, pentru el, totul dură numai o săptămână, după care, brusc, Gilda refuză să-l mai vadă. Băiatul nu se împăca cu absența fetei, deși, paradoxal, avea senzația că-i simte prezența la tot pasul, urmărindu-l din umbră și, într-un fel, hăituindu-l, ca pe o pradă.

Într-o seară, Bogdan avu o criză, simțea cum sufletul nu i se mai coordonează cu corpul și cum viața i se scurge din el. Focul mocnit din sufletul său îl perpelea mai tare ca niciodată. În acea seară, sfârșit, i se confesă mamei: ”Mamă, eu nu trebuia să vin pe Pământ, așa-i? Eu nu am nici un sens aici!”. Cecilia îl privi siderată, dar nu putu să-i spună nici da, nici nu, pur și simplu nu-i ieșeau cuvintele. Cutremurată de confesiunea băiatului și de starea sa, plecă de acasă să caute ajutor la o bună prietenă. Femeia nu răspundea la telefon, iar în acea seară nici Narcis nu era acasă, ci fu trimis într-o delegație. Cecilia plecă, cu inima îndoită, spre locuința prietenei sale, ultima ei speranță.

În acest timp, Bogdan privea pierdut în tavan, așteptând ceva ce nu mai venea odată… Brusc, mobilul începu să-i zbârnâie ușor. Nu-l mai folosise de câteva zile, abia mai dădu de el în camera dezordonată. Când privi ecranul, abia lizibil, din cauza consumului aproape total al bateriei, văzu că are un mesaj de la Gilda. Îl deschise pe nerăsuflate și acesta suna succint: ”Te aștept la mine”. În acel moment, băiatul simți cum un curent îi străbătu corpul din creștet până-n tălpi. Se încălță, rapid, și ieși, amețit, din camera sa. Era slăbit, nu prea mai mâncase de ceva timp. Ca prin ceață zări ușa apartamentului, dădu să iasă și, în prag, îi apăru un băiat brunet cu trăsături angelice. Tânărul îi spuse:

- Ești așteptat…

În momentul următor, băiatul înfipse, în pântecul lui Bogdan, cuțitul de vânătoare pe care-l ținea în mână. Totul dură doar o secundă. Din pântecul băiatului țâșni un șiroi de sânge ce i se scurse pe adidașii albi… albul și roșul, roșul pe alb… sacrificiul, puritatea... Când Bogdan ridică privirea, nimeni nu mai era acolo, reuși să facă doar câțiva pași și se întinse, de-a lungul, pe scările din fața apartamentului propriu.

După ceva timp apăru și Cecilia. Ajungând la etajul 7 al blocului , unde locuiau, observă, pe scări, o lumânare aprinsă, a cărei ceară se scurgea, și o revăzu, după mult timp, pe maică-sa, doamna Emilia, cu un batic negru pe cap. La vederea fiicei sale, bătrâna o luă în brațe. Era aproape de nerecunoscut, Ceciliei i se păru că s-a urâțit formidabil în ultimii ani. Femeia nu înțelegea nimic din tot ce vedea. Bătrâna, sărutând-o pe obraz, îi spuse:

- Așa i-a fost scris, fata mea.

În acel moment memoria Ceciliei se întoarse în urmă cu 24 ani, și-și aminti scena în care fuseseră alungați, ea și Narcis, de la casa mamei sale cu ocări și blesteme, dintre care unul îi suna acum, obsedant, în minte: ”Să fiți blestemați și să n-aveți parte de copii!”. Cu ochii mari, Cecilia se îndepărtă de maică-sa. Doar lacrimile-i mai puteau curăța ultimele urme de sânge de pe scări. Acum înțelesese totul, dar era prea târziu.    

[Mihaela Suciu]

O poveste în care ai pus suflet, fiindcă citindu-te știu firea ta sensibilă. Însă ceva pare nenatural, situațiile par trase de păr, prea apar brusc. Da, textul acaparează atenția dar nu și emoția cititorului. E doar o părere!

puiul lui mama - puiul mamei (dativ)

Cu drag!

[Sofia Sincă]

Un text clădit pe zicala: blestemele mamei se leagă... se adeveresc. Între real și fantastic, un text bun. Dar,  întotdeauna există loc de mai bine, desigur.

Astfel eu am scos câteva fraze, asupra cărora mi se pare mie că trebuie revenit:

Cecilia își dorea un copil enorm, - Cecilia își dorea enorm, un copil. În acest fel se înțelege că-și dorea un copil enorm, adică vreun mastodont.

Nu poți învăța copilul ce e moartea de când e mic, nu? Ce sens are? Și-așa e atât de departe de el că… va avea timp destul să afle de ea - multe, multe aliterații. Micșorează calitatea frazelor, le decolorează.

încât micuțul avu senzația - la 14 ani, un copil nu mai este micuț, ci adolescent.

pe scările din fața apartamentului său. - ale cui apartament? Nu e clar.

dna. Emilia, - doamna Emilia

În acel moment memoria Ceciliei se întoarse în urmă cu 24 ani, și-și aminti momentul - repetiție

Acest text cred că a fost scris la începuturile tale de scriitor...

Dar am citit cu plăcere,

Sofy

[Corina Militaru]

Lucrează blestemele? Textul tău sugerează că da, ne afectează cursul vieții. Cine știe! :) Proza este bine construită, dar ceva, ceva îi lipsește. Poate cerea mai mult spațiu, nu știu, dar dacă vrei s-o revezi sunt sigură că îți dai tu seama. Ai destul talent și imaginație. :) 

Cu drag!