Apelul

[Mihaela Suciu]

        ”Cursul unui eveniment pe care ni-l conturăm mental, de cele mai multe ori, se dovedește a fi taman pe dos. Există deci o perspectivă duală asupra realității, ca o  monedă cu două fețe pe care nu le putem vedea în același timp și depinde pe care parte ne focalizăm atenția.” – aceasta era mentalitatea optimistă a Cameliei pentru a accepta hazardul nefavorabil. La fel a gândit și când a primit informația telefonică, în jurul orei zece dimineața.

 

            Și totuși! ziua se creionase deosebit de plăcută în zori... Abea scăpați din găoace, firavii nori se zburătăceau pe firul apei, iar unul mai îndrăzneț prinzând o aripă de vânt se înălțase pe fruntea pădurii și privind orizontul, exclamă: ”Uau, veniți să vedeți și voi, încolțesc zorii!” Toți s-au adunat curioși, în jurul său, să zărească minunea, iar unul sfătos și atotștiutor își dădu cu părerea: ”Aștia roz sunt fetițe, ele se trezesc mai devreme, băieții se trezesc mai târziu și sunt albaști.” ”Șase, șase! Vine, tac-su!” îi atenționă ceilalți și se risipiră care încotro, ascunzându-se printre copaci. Cu un ochi vigilent, ”tac-su” se înălță impunător și încălecă dintr-o smucitură culmea împădurită. De la efort, fața-i radia căldură și se înroșise ca focul. Răsuflă ușurat și  privi cu drag valea ce strângea, într-un căuș ocrotitor, orașul adormit. Apoi, începu curățenia matinală. Cotrobăi prin toate colțișoarele să alunge umbrele nopții. Ca un gospodar îndârjit insistă pe fiecare detaliu. Meticulozitatea sa reuși s-o deranjeze pe Camelia. Aceasta, moțăid, își trase cearceaful peste cap pitindu-și chipul, să mai tragă un pui de somn și ațipi zâmbind; visa la zborul de la ora 19:00 și sejurul din Turcia.

            Telefonul ei sună... o dată, de două ori... de ”n”-șpe ori...  nici gând să se oprescă, insista! Au trecut câteva clipe până să-și dea seama că de fapt era un apel și nu alarma telefonului mobil. ”Alo! Da! Eu sunt, Camelia, spuneți!... La ce oră s-a întâmplat?... Cum, deja, este ora 10:15?”...

            Oricare altă persoană ar fi avut toate motivele să se înfierbânte, nu şi Camelia! Fire cerebrală, a considerat că trebuie să analizeze la rece situaţia existentă. Firește, inițial a fost descumpănită: ”Am priceput că un necaz nu vine niciodată singur, dar Doamne, ce ți-a cășunat taman pe noi? Oare să-i spun Ancuței? Și cu excursia noastră cum rămâne? Am sperat să vină și Ion cu noi, l-am informat despre călătorie, dar nu mi-a dat un răspuns concret: nici da, nici ba. Of, de ce n-am insistat? L-am înțeles că este într-o pasă proastă... Cu ce sunt eu vinovată că s-au vândut pescadoarele?”

            Constatase că Ion, soțul său, fost “lup de mare”, lăsat la vatră, pe mal, devenise în ultimul timp un “lup însingurat”. Vreo săptămână, i-a dat răgaz să se obișnuiască cu noua situație, iar el s-a ascuns între cei patru pereți ai dormitorului, căutând liniștea. Pace, s-o găsească! De dimineață, gândurile îl măcinau: De ce? De ce?... iar, la finalul zilei, aceleași întrebări rămâneau uium: De ce? De ce?... contrar principiului: ”În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă” fiindcă nu exista nici o transformare; intrau ”deceuri” - ieșeau ”deceuri”...

            Camelia nu știa cum să-l scoată afară din ”bârlog”, dar i-a sărit în ajutor neprevăzutul... În poarta casei, zarvă mare: ”Ioooane, Ioooane, toată lumea doarme/ Numai eu nu pot să dorm, de dorul lui Ion... ” cântau doi bărbați acompaniați de un grup de muzicanți, cu instrumente de percuție și suflat: tobă, trompete, saxofon, trombon, clarinet, bariton.  ”Ioaneee! Noi am adus muzica, tu scoate băutura. Să fie la metru, așa cum obișnuiam noi să chefuim la bar, în port, când comandam câte un raft de tărie.”

            Odată cu grupul eterogen: cei doi cântăreți (foşti colegi de la marina comercială) însoţiţi de neveste, copii și instrumentiști, intrase în curte bucuria petrecerii, zgomotoasă și plină de viață. Subit, Ion a devenit exuberant; se agita să-și servească musafirii, cânta laolaltă cu ei, anima atmosfera cu glume spumoase... La un moment dat, a interpretat chiar și o serenadă pentru nevastă, de s-a mirat și ea că, acum, îl redescoperea cu alți ochi: ”Acesta, e soțul meu?” Se simți luată pe sus la dans. Efebul ce-o ținea strâns în brațe, cu chip creol încadrat de bucle albe, nas ușor acvilin și gura frumos conturată, o incita. Îi sorbea fiece cuvânt și de drag ce-i era, i-ar fi atins cu vârful degetului linia fină de deasupra buzei, dar se jenă de fiica-sa ce-i privea insistent și de ceilalți din apropiere. Asta n-o împiedică să-și imagineze cum o devorau buzele lui... Și iar se minuna... Casa lor întinerise: râdea, cânta, dansa... Nu-i venea a crede...

             La sfârșitul petrecerii, după plecarea musafirilor, Ion s-a retras în ”bârlog”, iar ea s-a grăbit să-i dea un pachețel cu mâncare fiicei care înopta la logodnic, a făcut puțină ordine și un duș. Era deja în halat când: Țîîîrrr! – soneria. ”Offf! alți...” În pragul ușii, vecinul de peste drum de mână cu nepoțelul: ”Mă scuzați că vă deranjez, dar băiatul vrea să vadă fanfara”... ”Iaca, na! Ce să vadă?” Au plecat nemulțumiți, iar ea încântată c-a scăpat așa rapid de cei doi, s-a grăbit spre dormitor plină de speranță.  În minte îi zumzăia melodia colegilor: ”Ioooane, Ioooane, toată lumea...”, dorința creștea, dar picioarele parcă se înmuiaseră. A întredeschis ușa, ușor, gândindu-se că poate Ion ațipise. Nu, nu dormea. Stătea pe marginea patului, cu coatele sprijinite pe genunchi, cu palmele lipite de tâmplă și privea în jos la mașina de tuns și buclele împrăștiate pe parchet. Nici n-a observat prezența ei, iar ea nu s-a priceput cum să intervină și a închis, pîș, pîș, ușa. ”Bravo, fato, te-a luat valul...” o persiflă imaginea reflectată de oglinda de pe hol. Îi aruncă o căutătură în zeflemea: ”Mă leși... Eu de la masa tratativelor nu mă ridic!  Am toată noaptea la dispoziție să mă gândesc.”

             Fire pragmatică, temperament coleric, Camelia a examinat diverse variante. Ar fi vrut să se întoarcă la activităţile proprii, dornică de-a păşi pe treptele carierei, cât mai sus, dar nici pe omul ei nu-l putea lăsa de izbeliște. A ales ideea ce i s-a părut cea mai rezonabilă: ”După audit și obținerea certificatului pentru multinațională, cu fruntea sus, îmi depun demisia, iar împreună cu Ion vom deschide firma noastră, ceva legat de domeniul său de activitate... nave... ambarcațiuni. Vedem noi! Bine că Ancuța e fericită. Se mărită! Doamne-ajută!”  

             La acea vreme, nici gând că destinul va modifica scenariul Ancăi, iar noua lui recuzită le va invada teritoriul, devastându-l. C-așa e viața! Te ridică la cer și apoi cu un șut te aduce cu picioarele pe pământ!

             Pe Anca o crescuse mai mult singură, ajutată uneori de mama ei, străduindu-se să-i insufle spiritul său de luptătoare. O ocrotise fără să devină însă o mamă cloşcă şi era mândră de rezultat; fata absolvise cu brio doctoratul. Muncitoare, perseverentă, avea toate atuurile pentru o carieră universitară, un zbor înalt, rotund. Nemernicul ăla i l-a frânt. După o prietenie de ani de zile, în sfârşit, se hotărâse data cununiei. Cererea în căsătorie în prezenţa lor şi a viitorilor cuscri, inelul de logodnă, cumpărarea casei din împrumutul de la bancă, reprezentau o chezăşie fermă. Anca plana fericită, ciripea despre planurile de viitor: cum o să-şi aranjeze livingul, dormitoarele, bucătăria, grădina, iar el-nehotărâtul, în ultimul moment, s-a eschivat pe motiv că: ”nu-i pregătit să facă pasul... încă!” ”Car’vasăzică, Anca era în al nouălea cer, iar el încă nu învățase să facă primul pas. Un ticălos!” Și din zbor ascendent, fata ei a trecut în picaj. Îi înţelegea perfect starea, răbufnirile, îi lăcrima sufletul când o vedea că se închide ermetic în ea sau în camera ei şi-o auzea plângându-şi nefericirea... ”Dar cum s-o ajute? Cum să-i oblojească aripile? Cum? Cum?”... ”Ce zici de-o escapadă în Antalia?” Și Anca a acceptat.

 

             După primul moment de impas datorat veștii primite prin telefon, Camelia se gândi să treacă la acțiune: ”Clar, sun să comand un taxi, dar ce fac cu Anca? S-o iau cu mine sau nu?...”

              La prognoza meteo se anunțase, cu o zi înainte, cod roșu – caniculă. ”Să mă grăbesc! La amiază, cuptorul se va încinge la maximum.” Ieșind pe alee, Camelia constată că procesul coacerii era destul de avansat. Aerul începuse să fie irespirabil, căldura juca în ape, apoi se transforma în valuri care se năpusteau asupra urbei. ”În curând, atmosfera va avea o consistență vâscoasă care se va prelinge alene pe străzi năclăind pietonii și toți se vor deplasa cu încetinitorul, ca niște babe cu chip lutos, hîrș, hîrș, iar când se va instala și starea de inconfort termic vor trece în imponderabilitate, colcăind în propria nădușeală, deci pe cai!” – se încurajă singură.

                La finalul cursei a plătit șoferul și cu pași grăbiți s-a îndreptat spre ghișeu. Aici i s-a indicat unde trebuia să ajungă. Liftul era defect și-a urcat pe jos. La ultimul etaj, blocaj în trafic! ”Doar n-o să mă înec la mal...”- își zise și a încercat clanţa de mai multe ori. Obstacolul nu ceda. ”Cum să intru?” Nu exista sonerie, doar un aparat de citit carduri, iar ea nu avea card acces, aşa că a ciocănit, o dată, încă o dată şi a repetat până când uşa s-a deschis. Pe femeia în alb a luat-o direct în primire:

- De la Informații, mi s-a comunicat că soţul meu este în această secţie. Acum, vreau, să-l văd!

               De obicei, halatul impune o anumită atitudine vizitatorilor, chiar dacă ocupaţia purtătorului e insignifiantă. Culmea este că cei mărunţi fac legea pe holurile spitalelor şi vrând-nevrând, oamenii devin o masă tolerantă, umil-rugătoare, cu mici atenţii pentru serviciile solicitate. Nu era cazul Cameliei! Fire hotărâtă, accentuase cele două cuvinte: acum şi vreau!

               Luată prin surprindere, femeia s-a executat şcolăreşte, răspunzând rapid şi cu amabilitate:

- Desigur, doamnă! Dar va rog să aşteptaţi să iasă ceilalţi doi vizitatori. Nu ne permite Regulamentul, cred că înţelegeţi. Până atunci, mă interesez dacă are lucruri personale şi vi le aduc. Cum spuneaţi că-l cheamă?

- Ion Ciocan! Reține... Cio-can!

              Infirmiera a sosit nesperat de repede. Predându-i borseta soțului a informat-o că o să semneze pentru primire la asistentă, iar celelalte: hainele şi pantofii sunt depozitate la magazia de la parter şi le poate ridica pe baza actului de identitate.

                                                                                                         *

             Prinsă în gânduri şi demersuri, Camelia uitase de fată. Când s-a întors, a zărit-o. ”Are firea lui Ion, mânca-o-ar mama!” Răbdătoare, tăcută, Anca aştepta. A luat-o de după mijloc, într-o îmbrăţişare ocrotitoare şi i-a zâmbind încurajator. A îndemnat-o să se aşeze, alături de ea. A deschis borseta şi a luat la cercetat ceea ce primise. Mai întâi, portofelul. A dat deoparte actele și-a numărat banii. Era o sumă importantă. S-a mirat: “Cum de nu dispăruseră şi de ce i-a scos Ion?” Printre acte a găsit şi un mic blocnotes. La luat la răsfoit; la început conținea diverse numere de telefon, îngrijit scrise. O foaie i-a atras atenția prin scrisul neglijent și cu paragrafele subliniate. Primul punct - blocare card!... “A! înseamă că şi-a piedut cardul” – a gândit ea, iar la al doilea punct - rezervare online bilet avion, mintea a dus-o spre ideea că Ion voia să le facă o surpriză, să vină cu ele, în Turcia. ”Eiii... Băiat bun, Ion!” și a privit instantaneu ușa. ”Nici o mişcare!”- a constatat și a luat la butonat telefonul soţului. Exista un singur apel efectuat, cu o zi înainte, către o persoană pe nume Bobo. A deschis mesageria şi a rămas perplexă de mulţimea mesajelor, toate emoticoane – smiley, fără nici un cuvânt edificator şi toate trimise recent, de aceeaşi persoană – Bobo. Gândurile i-au luat-o razna, dar după câteva secunde, s-au grupat şi au început să alerge din ce în ce mai repede spre ţinta finală - logica. Anca i-a citit frământarea şi abia îndrăznind:

- Tati, crezi că este bine? Noi, ce-o să facem?

- Linişteşte-te! Trebuie să avem răbdare. Tata este sub supraveghere medicală şi în curând doctorul o să ne spună situaţia. Apropo, l-ai auzit vreodată vorbind cu cineva şi adresându-i-se cu apelativul, Bobo?

- Nu, mami.

- Bine, o să mă lămuresc! – zise Camelia şi formă numărul.

               Telefonul sună prelung, de mai multe ori. “La naiba, o să-mi răspundă căsuţa vocală.” Când era pe punctul să-l închidă, i s-a prăvălit în ureche un amalgam englezo-român:

- Johny-honey, sunt fericită! Eşti ok? Ţi-ai luat bilet? Când soseşti?... I love you!... Honey?

                Altă femeie s-ar fi pierdut, dar răspunsul doamnei Ciocan a căzut prompt, fără drept de apel, ca un verdict irevocabil:

- Sorry, sweetie! (Regret, dulceață!) Johny-Honey(Ion cel dulce) este la Reanimare. Booty call is over! (”Întâlnirea” s-a terminat!) Bye, bye! (Pa, pa!)

 

*

 

               Eiii!... Stop! Acesta este reversul... În fapt, Camelia a văzut fața monedei... A plecat singură la spital și după convorbirea cu Bobo și-a apelat fiica:

- Pui, te-am sunat să-ți spun că întârzii prin oraș. Fac ultimele cumpărături. Vrei să-ți iau ceva?... Ți-ai făcut bagajele?... Ai mâncat?... Bine! Când sosesc, plecăm la aeroport.

 

***

 

 Notă:

Booty call = întâlnire (aranjată telefonic) cu scopul de a întreţine relaţii sexuale fără implicare emoţională (pentru a scăpa de stres sau de plictiseală)

 

 

 

[Sofia Sincă]

Știi să scoți esențialul dintr-un text în mod plăcut, filosofic, logic și nu în ultimul rând ironic, mai ales ironic. Ființa umană este construită de așa manieră, încât să poată căta poveri... de la destin sau făcute de sine, proprii. Mottoul de la începutul textului constituie morala pe care s-a țesut acesta.

Camelia a analizat,- ferește astfel de asociații, ai câteva...

se încurajă singură. - sună cam pleonastic. Cred că ajunge, se încuraja.

Am citit cu deosebită plăcere, ca de fiecare dată.

Sofy

[Corina Militaru]

Excelent, Mihaela! Am citit cu deosebită plăcere! :)

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Sofy! Am urmărit răspunsurile tale la diverși autori și mă uimești. Ai cuvintele la îndemână, înțelegerea mesajului și o mulțime de sfaturi. Pentru mine ești o mare bucurie.

Sofia Sincă a spus :

Știi să scoți esențialul dintr-un text în mod plăcut, filosofic, logic și nu în ultimul rând ironic, mai ales ironic. Ființa umană este construită de așa manieră, încât să poată căta poveri... de la destin sau făcute de sine, proprii. Mottoul de la începutul textului constituie morala pe care s-a țesut acesta.

Camelia a analizat,- ferește astfel de asociații, ai câteva...

se încurajă singură. - sună cam pleonastic. Cred că ajunge, se încuraja.

Am citit cu deosebită plăcere, ca de fiecare dată.

Sofy

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Corina! Și tu ai proze cu idei deosebite. Te citesc!

Corina Militaru a spus :

Excelent, Mihaela! Am citit cu deosebită plăcere! :)

[giurgiu maria]

Un text interesant, frumos scris! Am citit cu plăcere. Prețuire!