Tu, Ană, tu…

[Ioniţă Gabriela]

 

     Două grămăjoare de acuarelă: una albastră, una albă. Fetiţa trece firul de aţă peste ele: rotocoale albe cu inserţii albastre sau invers, albastre cu fire albe rămân pe hârtie. Dumnezeu, plăcându-i pictura, a întins o mână, a luat-o şi a aşezat-o în înălţimi, botezând-o Cer. Şi El cu cinci ani în urmă a amestecat culori de pământ şi i-a colorat fetiţei ochişorii, o cireaşă pârguită i-a lăsat să-i fie guriţa, două caise – obrăjorii.

     – Bunicule, unde-i buni?

     – La Doamne-Doamne.

     – Când vine-acasă?

     – Ei, n-am mai fost demult în pădure, ce-or face ciutele noastre? Nu vrei să mergem să le vedem?

     Cizmuliţele, cojocelul, mănuşile şi hopa în sania trasă de Murg.  Bunicul, inginer silvic, hrăneşte în iernile grele animalele pădurii; un sac de grăunţe, unul de fân  şi pornesc. Se bucură şi Murg de plimbare, sania lunecă cu uşurinţă pe drumul albicios.

     În pădure, cine nu-l cunoaşte pe domnul inginer? Ciutele grămadă se adună la locuşorul de hrană: o iesle în care bunicul aşază fânul şi nişte jgheaburi, trunchiuri de lemn scobite, unde răstoarnă grăunţele. Sus, în braţe la bunic, Ilenuţa este curajoasă: mângâie cu pălmuţa catifeaua plină de viaţă ce-o priveşte lung.

     – Vezi ce blânde sunt? Nu fac niciun rău… E grea iarna asta… Trebuie să le ajutăm, s-o scoatem la capăt, în primăvară.

     – Când vine buni? ochişorii, parcă tot de catifea, îi ţintuiesc privirea bunicului.

     – Uite soarele, uite-l colo cum se joacă printre copaci, ştrengaru'!

     Scârţâie zăpada şi la întoarcere. Înfăşurată într-o pătură de lână, doar ochişorii i se mai văd, Ilenuţa stă lipită de  bunic. Gerul i se aşterne pe gene – fluturi curioşi.

     – De vânzare-i ghemotocul? întrebă un sătean venit la fântână. L-aş cumpăra eu!

     O priveşte cu dragoste. Bucurii nemărginite joacă în ochii bunelului:

     – Nu. Nu-i atâta aur pe faţa pământului… La apă, Marine?

     – La apă, domn' inginer. Ce faceţi? Aţi fost la ciute?

     – La ciute. La ciute…

     – Dormi cu mine în seara asta sau te las la mami?

     – Nu mai vorbesc cu tine. Eşti rău…

     – Eu?!

     – Ai alungat-o pe buni de-acasă!

     De la casa nurorii, unde şi-a lăsat nepoata, bunelul face cale-ntoarsă spre pădure, dar nu urcă. Un drumeag, în dreapta, pe lângă aşezările oamenilor aciuaţi la căldurică, duce la cimitir. E proaspăt mormântul, căndeluţele mai ard, florile din coroane sunt bocnă.

     Pune palma lată, fierbinte peste zăpadă, ca şi cum ar vrea să încălzească sufletul ascuns la doi metri sub pământ:

     – Tu, Ană, tu… Mă ceartă fetiţa din cauza ta… Vină-acasă!

     Ninge.

[Mihaela Suciu]

E sensibil textul, dar finalul e trăznet, simți cum te pălește în creștet și-ți dau lacrimile.

[Ionica Serbov]

Simplu și, totuși, atât de sugestiv. Scena de final este sublimă. Mulțumesc pentru ocazia de a te fi descoperit, Ioniță Gabriela și te asigur că ți-ai găsit în mine o cititoare fidelă.

[Ioniţă Gabriela]

-mulţumesc, doamnelor!  bucuria este a mea dacă vă place ceea ce scriu! 

Ionica, te asigur că onoarea e de partea mea!

LA MULŢI ANI TUTUROR IONILOR ŞI IOANELOR! SĂ FIE CU CREDINŢĂ, SĂNĂTATE, BELŞUG ŞI IUBIRE!