La umbra Vezuviului (roman, fragment IV)

[Ion Lazăr da Coza]

 

     Bilubus, în ciuda masivităţii sale, se lipi sprinten de zidul care i-a fost arătat, prefăcându-se parcă într-un basorelief ce reprezenta o statuie mândră, severă, cu privirea iscoditoare. Sapphira continuă să meargă pe străduţă cu paşi siguri, dar nu era deloc convinsă că e pe calea bună. Altfel arătau locurile acelea în umbra nopţii. Din străduţă ieşi într-un fel de ulicioară delimitată de nişte garduri improvizate din fel de fel de rugi. Nu după mult timp şi îngrădirile se topiseră, lăsând loc bordeielor pitite sub bărbia vreunui mal ori la rădăcina vreunui copac. Aici chiar că ar fi intrat în mare încurcătură dacă de la umbra unui astfel de bordei nu s-ar fi ridicat un ins jerpelit, bărbos, cu părul vâlvoi, ce părea că o aşteaptă. Şi aşa era. Sapphira nu-l onoră nici măcar cu o privire pe bărbat, dimpotrivă, îi făcu semn să rămână afară, însă el o urmă la fel de tăcut şi încăpăţânat, arătând că e stăpân în casă. Enervată de neghiobia lăţosului, Sapphira scoase trei semisses, îi trânti în palma ce se voia indiferentă la astfel de mită, şi porunci:

     – Du-te într-o tavernă şi îmbată-te!

     Sugându-şi dinţii rari şi negri ca nişte boabe de năut, bărbatul hotărî să rămână stană în mijlocul lihnitei încăperi, ocupând aproape tot spaţiul. Sapphira îl fulgeră cu privirea oţelită şi-i arătă energic ieşirea. Într-un târziu, acesta se urni, afişând sfidare. Se aşeză în prag, dincolo de uşă, tuşind, astfel încât să se ştie că era acolo. Cât timp dură acest război al gesturilor, sărmana lui consoartă se aplecă peste prunc, arătându-se grijulie. În niciun caz nu l-ar fi luat în braţe, nu l-ar fi atins. Credinţa ei primitivă îi spunea că acel copil infirm e semn rău-vestitor venit de la zei, iar asupra celor care îl ocrotesc se vor abate doar nenorociri şi grozăvii. Sapphira se apropie de biata femeie şi îi încercă ţâţele să vadă cumva dacă au lapte. Speriată, aceasta clătina capul energic, subliniind şi prin acest mod că e stearpă, dar mai ales, îşi zicea în sinea ei, că n-ar fi alăptat asemenea monstruozitate nici biciuită. Sapphira scoase de sub stolă scutecele din pânză şi le aşeză pe o piatră ce probabil ţinea loc de scaun. Alegând două, porunci:

     – Du-te şi udă-le!

     Rămasă singură, îşi eliberă un sân şi căută să-l facă pe prunc să sugă. Respiraţia întretăiată, abia auzită, buzele fulgerate de sete, limba uscată, imobilă, nu puteau să-l ajute pe acesta la o aşa trudă. Foarte grijulie, Sapphira stoarse câteva picături de lapte în guriţa întredeschisă. Ca primă reacţie, pruncul împinse afară lichidul acela dătător de viaţă, încercând să refuze oferta ce i se făcea, şi anume de a intra în existenţa aceasta care nu-i promitea nimic bun.

     – Bea… şopti fără nuanţă în voce Sapphira. Mântuitorul e tatăl tău şi-I aşteptăm venirea. Viaţa asta nu-i veşnică... Ne-o dorim scurtă.

     Ca şi cum ar fi înţeles ce i s-a spus, ca şi cum ar fi fost ţinut în braţe de una dintre cele trei parce, abia la ultima promisiune înghiţi laptele, drept pecete pusă parcă pe un contract întocmit în prealabil.

     Fie că apa nu era aproape, fie că femeia era mai mototoală decât părea, durase destul timp până când aceasta reveni. Sapphira avu răgaz să alăpteze, dar şi să-şi ordoneze oarecum gândurile. Până una alta, era silită să lase pruncul în grija acestor doi infames. Ştia că banii nu-i vor face întrutotul servili şi discreţi, dar nici ameninţările nu puteau da rod. Ar fi încercat să le vorbească de Mântuitorul lumii, căci numai în cei care îi împărtăşeau credinţa avea încredere deplină, or timpul nu prisosea. După ce făcuse toaleta pruncului cu cele două cârpe ude, cercetându-i mai amănunţit infirmităţile, îl aşeză în aşternutul de paie. Luă apoi un scutec, îl spintecă la mijloc, folosindu-se de-o lamă tocită de cuţit găsită pe acolo, îi băgă capul femeii în acea despicătură, înnodă colţurile la subsuoară, obţinând astfel un acoperământ pentru bustul ce până atunci era purtat în văzul tuturor fără pic de sfială, aşa cum proceda toată imfamia. De asemenea cârpa din jurul taliei zbură undeva spre uşă, iar locul îi fusese luat de un alt scutec alb, lung, acoperind în felul acesta coapsele slăbănoage. Femeia zâmbea năucă, văzându-se atât de spilcuită. Sapphira îi strecură în mână un generos sestertius, făcându-i semn să fie discretă, pe urmă dispuse cu voce tare, arătând spre cârpele folosite:

     – Spală-le şi usucă-le la soare. Să le găsesc curate când mă întorc! Aveţi grijă de prunc fiindcă veţi fi răsplătiţi! mai zise Sapphira înainte de a se îndrepta spre uşă.

     Bărbatul nu se feri din prag, făcând şi mai grea ieşirea Sapphirei din bordei, arătându-i în felul acesta că el nu e intimidat şi cu atât mai mult nu o să se lase intimidat vreodată. Sapphira îşi văzu liniştită de drum. Totuşi, când să intre pe ulicioară, privi în urmă. Lăţosul se ridicase în picioare cu intenţia de a o urmări. Văzând că i-a fost deconspirată intenţia, renunţă, iar acum se prefăcea a fi ocupat cu numărarea norilor. Atentă să nu calce în excrementele sau în zoile din cale, Sapphira păşea grăbită. Când ajunse la colţul străzii, acolo unde îl postase pe Bilubus, încetini pasul şi şopti fără să se asigure că are cui se adresa:

     – Vezi că sunt urmărită de un infamis. Convinge-l că nu e bine să fie curios.

     Bilubus se lipi iarăşi de perete. Aşteptă doar câteva momente până când prin faţă îi trecu un bărbat ce căuta să se strecoare ca un pungaş, îl prinse de păr, îi dădu capul pe spate, iar cu sica bine ascuţită reteză adânc beregata acoperită de barba lungă şi jegoasă. Totul se petrecu atât de repede încât victima nici n-a ştiut ce i s-a întâmplat şi cum a ajuns în praful uliţei, întunecându-se. Bilubus se aplecă asupra lui, şterse lama ucigașă, cotrobăi după tăşculiţa de la gât, o goli, şi din câţiva paşi o prinse din urmă pe cea care îi stăpânea mintea şi inima:

     – Hă-hă-hă!... Să ştii că n-o să mai ai supărare din partea netrebnicului!... I-am pus un semis sub limbă, iar p-ăştia i-am oprit io! zise Bilubus, jonglând cu cele două monede furate.

     Sapphira se opri oripilată. Gealatul îşi dădu imediat seama că făcuse o gafă imensă şi, sub ochii din care ieşeau reproşuri de-o severitate nemăsurată, începu să se facă mic, micuţ. Punându-i mâna pe creştet, Sapphira îl obligă să îngenuncheze:

     – Mărturisim, Doamne, această crimă făcută fără a chibzui!

     La câteva ceasuri mai înspre seară, când singură de astă dată se întorcea ca să alăpteze iarăşi pruncul, pata de sânge se uscase în ţărâna străduţei, iar corpul nefericitului infamis plutea probabil în cloaca oraşului, hrănea deja peştii mării, sau era incinerat. Cercetând pe sub glugă puţinii trecători întâlniţi în drumul său, arăta că aceştia nu fac vreo legătură între prezenţa ei şi omorul din acea dimineaţă. Totuşi respiră uşurată abia când se văzuse la adăpostul bordeiului. Numai după ce i se acomodase privirea cu întunericul de acolo şi inima nu-i mai bătea ca turbata în piept, realiză noua situaţie: pruncul scâncea răguşit, semn că plânsese mult, şi pe frunte avea acel sestertius dăruit femeii. Alături erau toate scutecele, chiar şi cele care pentru un timp se transformaseră în haine. Din bordei lipseau absolut toate lucrurile şi lucruşoarele locatarilor anteriori. Doar paiele, ce constituiseră patul nefericitului cuplu, erau la locul lor. Sapphira schimbă scutecul ud cu unul nou, apoi luă mogâldeaţa în braţe şi o duse la sân. Aceasta nu mai făcu mofturi şi se apucă să tragă din țâță cu un fel de hotărâre venită din cine ştie ce străfunduri ale fiinţei sale. Convinsă că nu are unde să mai încapă măcar un strop de lapte, lăsă pruncul jos, luă un scutec şi îi înnodă capetele de două lemne ce ţineau acoperişul bordeiului, alcătuind un fel de hamac. În felul acesta posesorul era ceva mai ferit de gângăniile ce mişunau pe acolo. Copleşită, Sapphira se aşeză pe piatra ce ţinea loc de scaun. Ajunse într-o fundătură grea. Să caute altă gazdă, părea cu neputinţă. La lumina zilei nu credea că ar fi fost primită să calce dincolo de pragul vreunei locuinţe, oricât de mult ar fi oferit pe chirie. Să fi dus plodul la una dintre surorile ei întru credinţă, nu ştia cum să explice situaţia actuală a acestuia… Neputincioasă din lipsa soluţiilor, se ridică bătrânicios în picioare de parcă i-ar fi pus cineva în cârcă, dintr-odată, un noian de ani. Se apucă să înfeşe iarăşi pruncul, apoi îl aşeză în hamac. Îl acoperi cu un alt scutec, făcu semnul crucii spre el, şoptind:

     – Mântuitorul e cu tine!

     Când ieși în faţa bordeiului, Sapphira simţi nişte priviri ce o spionau. Culese câteva frunze de buruieni şi, prin gesturi vădite, pe o scândură a uşii, desenă un peşte. Cu siguranţă în mers, plecă atentă ca nu cumva să fie urmărită. Şi nu era.

     Ajunsă acasă, în faţa uşii de la iatac, găsi două sclave ce-şi corectară poziţiile în momentul în care o văzură.

     – A deranjat-o cineva pe stăpâna noastră? A dorit ceva? Nu?! Bine... Pregătiţi baia cu flori de iasomie pentru scumpul nostru stăpân.

     Sapphira intră cu grijă şi se apropie de baldachin. Se strecură dincolo de draperii fără să-i fie simţită prezenţa. Stăpâna ei trăia undeva între conştienţă şi delir. Broboane mari de transpiraţie acopereau chipul extrem de palid. Fără să-şi piardă o clipă cumpătul, udă cu apă rece o bucată de pânză şi o puse pe fruntea fierbinte. La a doua compresă, Flavia Antonia deschise ochii şi părea că încet-încet realiza unde se află. Sapphira îi zâmbi îndelung cu tandreţe de mamă, de soră, de prietenă şi de supusă fidelă, tandreţe amestecată în proporţii egale cu un câmp roditor şi nesfârşit de adoraţie. Flavia Antonia îşi feri privirea, fixând tavanul. Teama, nesiguranţa, riscul imens la care fusese supusă în ultimul timp această fiinţă inocentă, cu ifose nevinovate de fetiţă răsfăţată, încă nu reuşiseră să o transforme pe deplin într-o femeie stoică, umilă, gata să înfrunte alte şi alte pericole… Şi nici nu se ştie dacă vor izbuti vreodată. O ciocănitură discretă se auzi în uşa masivă. Sapphira deschise cu precauţie. Sclavele purtau o vană mare din lemn sculptat pe care o aşezară în locul indicat. Mai fură aduse vase cu apă clocotită, rece şi călâie, scutece nenumărate, petale de iasomie uscate la umbră. După ce le expedie pe sclave, Sapphira se baricadă în iatac şi urmă cu sfinţenie ritualul de îmbăiere, de alăptare. Gata înfăşat, pruncul fu aşezat lângă Flavia Antonia. Aceasta respinse cu un gest molatic, dar categoric, ofranda:

     – Nu intră în atribuţiile unei aristocrate să fie mămoasă cu progeniturile! Mai ales dacă nu sunt ale ei…

     – Oh, luminato! Acest copil e al tău şi numai al tău. Cere-mi să nu-l mai văd şi-o să-mi scot ochii de l-oi zări vreodată, fie şi fără voia mea!

     Un rânjet parşiv încolţi pe buzele Flaviei Antonia:

     – Adu-mi caseta pe care avem încrustat semnul nostru!

     Sapphira plecă bucuroasă şi se supuse şi mai bucuroasă jurământului. Dincolo de legământ, Flavia Antonia îşi privi clipe lungi în ochi serva. Pacea, fericirea din ei erau mai presus de orice jurăminte. Mângâind pierdută silueta din fildeş a peştelui încrustat în capacul casetei, pe chipul Sapphirei se lăsă o umbră de tristeţe. Sesizând acest lucru, Flavia Antonia întrebă din căutătură.

     – Ei, griji la care trebuie să veghez… Lasă, nu-ţi bate capul cu nişte fleacuri! şopti Sapphira, însă obligată de stăpâna sa, continuă: Pe Teodoros, aşa i-am pus numele celuilalt fiu al nostru…

     – „Fiu al nostru?!” întrebă Flavia Antonia nemulţumită.

     – Toţi adepţii Mântuitorului suntem o familie!

     – Ca să nu mai tresar atunci când te referi la acel plod – şi pentru prima oară Flavia Antonia făcu un gest de acceptare a pruncului ce-i stătea alături – te rog să nu mai foloseşti această expresie. Ce voiai să spui?!

     – Familia la care l-am lăsat pe Teodoros în supraveghere, l-a părăsit…

     – Am găsit! exclamă bucuroasă Flavia Antonia după un timp de lungi frământări: Te duci acasă la fratele meu şi îi spui să cumpere imediat şi în taină severă un adăpost luminos. Neapărat să aibă o cameră mare, dar şi oecus pentru tine. Poate şi o micuţă grădină…

     Sapphira nu-l prea plăcea pe Lepidus Clodius, fratele stăpânei sale, deşi au trăit sub acelaşi acoperiş. Reşedinţa aceea, cândva fastuoasă, acum era de-a dreptul în ruină. Familia căzută în dizgraţia dinastiei conducătoare, dar şi afacerile, şi cheltuielile nechibzuite o aduseseră la sapă de lemn. Actualul stăpân vânduse altor aristocraţi, tineri şacali sau hiene bătrâne în ale vieţii publice, până în streaşina clădirii bucăţi din parcul care odată fusese model pentru celelalte vile. Acum Lepidus Clodius, om cu aleasă educaţie, juisor prin însuşire, ţinea în preajma sa odrasle aristocrate, ducându-le din banchet în banchet, din tavernă în tavernă, din lupanar în lupanar. Nicio petrecere nu era desăvârşită dacă el nu era oaspete invitat sau autoinvitat. Cu puţin noroc, la acel ceas poate că îl găsea acasă ori pe picior de plecare la For, Bazilică sau baia publică.

     – Astăzi? se pomeni Sapphira întrebând.

     Flavia Antonia o privi mirată. Şi ea îşi aminti greu despre ce discutaseră mai devreme:

     – Da-da…

     – Înainte de a ieşi, îţi mai aduc o cupă cu nectar proaspăt.

     Sapphira se despărţi de Lepidus Clodius cu sufletul plin de bucurie. Primise promisiunea unui răspuns bun, „mâine la acelaşi ceas”. Acum se îndrepta, pe străzi şi uliţe întortocheate, către fiul ei, Teodoros. Pe acesta îl găsi în bună stare, ocrotit parcă de un zeu bun. Totuşi i se părea o veşnicie până când avea să-l ştie în siguranţă. Acea zi venise mai frumos şi mai iute decât în cele mai optimiste gânduri. Locuinţa cumpărată făcea parte dintr-un şir de case lipite una de alta, pe o stradă generoasă, oarecum laterală, ce pleca radial dintr-o margine greu definibilă a pieţii publice, pavată cu dale de piatră, cu trotuare înalte ce aveau rolul să canalizeze dejecţiile şi zoile spre una dintre fosele mai mărunte. Din prag puteai vedea golful, într-o splendidă panoramă, ca un lac mirific, străveziu, cu portul fojgăind a furnicar. Dacă priveai spre capătul celălalt al străzii, muntele maiestos, străjer al ţinutului, fumega blajin. Într-adevăr, Lepidus Clodius ţinuse cont de cerinţele surorii lui. Locuinţa avea o cameră mare şi una micuţă – cellarium sau oecus, depinde ce destinaţie primea aceasta din urmă – care corespondau printr-un spaţiu gol, dreptunghiular, menit unei uşi sau unui paravan de pânză. Uşa de la stradă, masivă, întocmită din blăni de pin cioturos, avea balamale şi încuietori zdravene, iar în partea de sus, cam la înălţimea staturii unui om, era prevăzută o vizetă cu oblon prin care se putea dialoga cu un eventual musafir nedorit. Camera era luminată difuz prin două plăci din mică semitransparentă, ceţoasă, ce alcătuiau două ferestruici cât o palmă de sclav fiecare, situate în stânga şi în dreapta canatului, sus, aproape de tavan, cu rolul de a descuraja pe potenţialii răufăcători. Cealaltă uşă, mai joasă, mai subţire, se deschidea într-un teren viran din spatele clădirii, unde creşteau chinuiţi un măslin şi un curmal, îngrădiți în grabă cu pari subţiri, rugi şi mărăcini uscaţi, de către antreprenori, pentru a mări preţul.

     La câteva săptămâni de la aceste întâmplări, în port poposi o corabie chinuită de vânturi, de valuri. Când a fost trasă la chei parcă a răsuflat uşurată că şi-a îndeplinit şi această misiune, scârţâind din toate parâmele şi catargele. Pe lângă ahtiaţii comercianţi, întotdeauna vigilenţi şi suspicioşi, pe lângă obidiţii peregrini în căutarea unui loc mai bun sub soare, şi pe lângă sclavii discreţi şi supuşi, puţinii călători cu nazuri alcătuiau un grup distinct, postat la tribord. În acest grup, un nobil trecut de a doua tinereţe ieşea în evidenţă prin ţinuta sa demnă. Toga violetă, cu faldurile impecabil aşezate, de parcă acum vestiplica şi-ar fi terminat cu măiestrie treaba, sublinia prima impresie. Trăsăturile chipului său, călite în lungi campanii militare, trădau atâta calm şi sânge rece încât, singur de-ar fi rămas în faţa unei întregi armate inamice, nu i-ar fi tresărit un muşchi facial. Totuşi, în priviri, puteai desluşi o urmă de oboseală, de detaşare superioară pe care o împlântă viaţa de la un moment dat în orice destin, dar şi un spirit elevat, căruia îi plăcea jocul, jocul cu reguli bine statuate. Bun organizator, acum nu-şi mai bătea capul cu mulţimea de cufere ce l-au însoţit de-a lungul călătoriei. Sclavii aduşi de el se ocupau de tot, mai ales că de pe ţărm i-a luat Hermus sub comanda lui. Ajuns fără grabă pe dalele cheiului, se strecură printre mărfuri şi oameni până într-o zonă ceva mai liberă unde se opri să adulmece aerul. Oraşul i se păru mai degrabă o pradă imensă din care poţi să smulgi o halcă mult mai mare decât ai putea-o digera vreodată... Cu toate acestea, ştia că şi puternicul leu părăseşte leşul când în jur sunt prea multe hiene.

 

       © Ion Lazăr da Coza - 2015

       (Reproducerea, pe orice suport, se face numai cu acordul scris al autorului.)

                                     - va urma -

         = fragmentele postate pe site sunt grupate AICI =

[Emil Dumitru]

Citit cu multa curiozitate: total diferit fata de ce-ati scris pana acum.

Am doua intrebari, prima, cum este corect: oecus,  sau oescus ?

Si ce inseamna vestiplica ?

[Ion Lazăr da Coza]

Onorat de prezența dvs, domnule Emil Dumitru!

Oecus = odăiță:

Vestiplica = sclav/sclavă care se ocupă cu așezarea faldurilor togii (reiese și din text).

Sper să fie diferit... și totuși să-mi poarte amprenta. :)

Prețuire,

Emil Dumitru a spus :

Citit cu multa curiozitate: total diferit fata de ce-ati scris pana acum.

Am doua intrebari, prima, cum este corect: oecus,  sau oescus ?

Si ce inseamna vestiplica ?