Dacă Andy nu îi lua, la propriu, măsurile întregului trup – bust, fund, buze, numărul de la pantofi – de parcă voia să îi facă statuie, Ameliei, una dintre concurentele de la concurs, şi stătea, conform noului statut, lângă mine, nu se întâmpla nimic. El n-ar fi vorbit cu mine. Adică, n-ar fi vorbit aşa. S-ar fi reţinut. S-ar fi abţinut. M-ar fi înţepat, poate, dar în altă măsură şi în alt fel.

Lansarea de carte, adică partea oficială, s-a terminat şi acum e trataţia de la sfârşit. Îl caut pe Andy, care se omoară cu înfulecatul de pe toate platourile şi îi atrag atenţia să o lase mai moale. Să nu mai bage atâta în el. Să stea lângă mine. Căci, din cauză că umblă brambura, cu şi după femei, am avut deja o primă încleştare cu Ceasul Rău – Pisica Neagră. Andy, care stătuse ascuns opt ani, cine ştie pe unde, avea chef acum să socializeze. Să fie amabil. Să fie în centrul discuţiilor. Să atragă privirile. Să se converseze cu femeile. Să râdă. Să mănânce. Să bea. Să se îndepărteze de mine. Şi a concluzionat: „Dă-l dracu’! Ştii că aşa e el, damblagiu! Că e pe rudotel, sau ar trebui să fie, de mult timp. Că nu e nimic de capul lui. Că e infect şi mizerabil. Nu-l băga în seamă. Nu trebuie să mai dai nicio ceapă degerată pe el şi pe ce spune. Mă învârt niţel pe aci, dacă tot m-ai adus printre literaţi, şi apoi stau cu tine. Stau cu tine, apoi, verişoară. Pe cuvânt! Îmi clătesc şi eu ochii un pic. De când n-am mai fost eu pe la vreo chermeză? De asta sau de alt fel. Hai, că sunt pe aci. Nu se întâmplă nimic. Nu păţeşti nimic. Suntem într-un spaţiu public”.

Da, nu se întâmplă nimic. Aşa mi-am spus şi eu, după ce Andy s-a pierdut iar prin masa de oameni, participanţi la eveniment. Ce poate să se întâmple? Şi de ce s-ar întâmpla? El e cu tunurile pe creneluri, la vedere. Şi ţinteşte. Şi trage. Are şrapnele multe în dotare. Tot el. Tot el... În tranşee, sau cum o fi, în plin câmp, mă voi apăra şi eu. Am lecţiile învăţate în ce-l priveşte pe acest om. M-am lovit de atâtea ori cu capul de pragul de sus, că nu mai pot să admit să mai dau iar cu capul în locul ăla. Tot în locul ăla. S-a terminat. De data asta, fie ce-o fi, nu mai cad.

El nu mă ştie. Dar eu îl ştiu. Eu îl cunosc. Eu ştiu marfa. Şi ştiu, vorba lui Andy, că e mizerabil. Muşcă. Va mai muşca. Va mai ataca. Va mai împroşca venin. Mai mult de atât ce să facă? Îi ţin piept. Îi fac faţă. Şi, cert, nu mai pic. Nu mai trec peste mine, nu mai calc peste mine, nu mai las de la mine, nu mai ajung în braţele lui, nu mai fug după el, nu-l mai chinui, nu-l mai hărţuiesc, nu mai fac nimic din toate astea. Ascult, când şi dacă are să-mi spună ceva, răspund, mă apăr. Şi nimic mai mult. Nu-i caut compania, nu îl stârnesc, nu mă înghesui să fiu în preajma lui.

Chiar o să stau, dacă Andy tot umblă după fufe... după fuste... lângă Andreescu. E un om bun. Pare un prieten cald. Are privirea atât de senină. Şi ai ce vorbi cu el. Îmi place, din puţinele cuvinte pe care le-am schimbat cu el, compania lui. Pot să fiu în siguranţă lângă el. Se vede, Andreescu nu e ca Piaza Rea. E o persoană plăcută şi bună”.

Pe canapea, Andreescu se pocneşte, subit, cu dosarul peste faţă. Un prost, un mare prost e şi a fost! Auzi, e un om bun şi e în siguranţă lângă el! De asta se împrieteniseră ei, amândoi, el şi cu ea? Că ea a fost interesată? Că ea voia să scape de Piaza Rea? Că el era la îndemână? Că el era un om bun şi atât? De ce nu s-o duce să se culce, de mai stă să se chinuie cu toate prostiile astea? Cap prost, de mare dobitoc! Şi îşi mai trage câteva cu dosarul acela.

Dar continuă să citească: „Totuşi, chiar acolo, la lansarea de carte, am fost iar singură. Poate că e impropriu spus că eram singură, erau, doar lângă mine, alături, câteva zeci de oameni, unii concurenţi, alţii scriitori consacraţi. Suficient de singură, însă, ca să ne trezim, din nou, eu şi cu el, faţă în faţă. De data asta, m-a privit în ochi şi mi-a spus răspicat: „Nu te-ai schimbat deloc. Arăţi foarte bine. Arăţi la fel de bine. Dacă nu mult mai bine...”. Mi-a venit să-i spun că e ciudat: dacă nu mă ştie, cum a zis, cum de realizează că sunt neschimbată? Dar mi-am plecat privirile şi am tăcut. E mai bine aşa. A continuat el: „Doar că te-ai tuns... Doar că ţi-ai tăiat părul. L-ai mai scurtat. L-ai scurtat bine. Nu mai e lung, cum era, de-ţi bătea mijlocul. Acum, îţi ajunge doar până la umeri”. Mi-am ridicat privirile şi l-am străpuns cu ele în ochi, direct, încercând să nu mă tulbur încă o dată: „Şi tu te-ai tuns. Atunci, aveai plete, acum eşti aproape tuns chilug. Eşti în trend”. „Iar tu eşti măritată. Eşti o femeie măritată. Cu bărbat. La casa ei. Cu obligaţii şi drepturi ce decurg din asta. Cine ar fi zis...?”. „Orice om ar fi zis asta. Că mă mărit, adică, şi sunt la casa mea. Era o chestie firească şi a devenit, în timp, realitate. Doar nu sunt muma pădurii. Doar nu sunt handicapată. Doar nu sunt retardată. Şi, să fi fost, doamne fereşte, aşa, şi tot se găsea unul să mă ia de nevastă şi să vrea să fac casă cu el”. „Cam prea repede te-ai măritat! Cam prea repede ţi-ai pus pirostriile. Dubios, aş zice, după cum erai de îndrăgostită de altcineva. După cum iubeai, nebuneşte părea, pe altul! Văd că ai şi verighetă!”

Cu asta, chiar mi-a venit să râd. După întâlnirea neaşteptată de la hotel, după ce Andreescu ne prezentase celorlalţi drept soţ şi soţie, după ce noi acceptaserăm tacit aşa calitate, eu m-am dus cu grupul la bibliotecă, pentru a afla, în parte, programul zilei, al zilelor, iar pe Andy l-am trimis, cu cardul meu, am insistat să-l folosească, să cumpere de toate, pentru amândoi, pentru cele cinci zile – haine, cât să ne schimbăm măcar de două ori pe zi (îi dădusem măsurile mele şi îi spusesem să cumpere lucruri clasice, chestii care să meargă şi ca ţinute sport, şi ca unele elegante, iar dacă nu se descurcă, să roage o vânzătoare să îl ajute), săpun, pastă de dinţi, şampon, parfum, de toate - că noi nu aveam niciun fel de bagaj, veniserăm doar pentru o întâlnire scurtă cu un bărbat misterios, deci, printre toate lucrurile, să cumpere şi două sârme care să semene a verighete şi pe care să le purtăm amândoi. Pe durata celor cinci zile, desigur...

Şi Andy se conformase. A luat, cum s-a priceput, de toate. Când a venit de la cumpărături, ne-am vârât amândoi inelele alea ieftine pe deget şi am lăsat lucrurile să curgă de la sine.

El îmi luase, deci, seama. Se uitase, după ce a aflat că sunt măritată, la mâna mea. Fusese atent la un astfel de detaliu. Asta, deşi nu toată lumea poartă verighetă. Şi el spunea atunci, a patra oară, când am fost amândoi, că nu va purta, dacă se însoară vreodată, verighetă. Nu se lasă încorsetat de o sârmă. Nu e pentru el. Dar la mâna mea, uite că s-a uitat. Hmmm...

Şi, dacă eu tac, cu gândurile bubuindu-mi în creier, zice tot el: „Te pomeneşti că ai şi copil. Copii...”. Cu asta m-a lovit. Cu asta nu mai pot să fiu la fel de impasibilă. Cu asta mă răvăşeşte din nou. Cu asta face din fântâna cristalină, care păream că sunt, o mare neagră, pământ... Dar îi spun: „Şi dacă-aş avea? Poate că am. E treaba mea. Ce-şi pasă ţie?”. Şi-i întorc, în cel mai ostentativ mod, spatele. De atunci, inclusiv acuma, când suntem la un local din centrul oraşului, pentru cină, nu mi-a mai zis nimic. Nu s-a mai uitat la mine. Nu mi-a mai ţinut în vreun fel, calea. I-a trecut. Bea, mănâncă, râde zgomotos, spune bancuri, se conversează cu colegii lui, face glume, unele chiar porcoase şi deplasate, cu fetele participante la concurs. Doar arar, din pură întâmplare, ni se întâlnesc privirile. Ni se agaţă, haotic, unele de altele. Se ciocnesc siderate, parcă, şi fug, năuce, unele de altele. El îşi vede pe mai departe de râsetele şi de glumele lui, care se aud nezăgăzuite în tot localul, eu mă întorc la paginile agendei, unde stenografiez, grăbită, toate astea. Pentru mine. Doar pentru mine, cum am mai spus.

E mai bine că m-am arătat astfel întregii adunări - fata cu agenda, mi se spune – decât să stau să plâng după el sau să strig după Andy, care bântuie peste tot şi vorbeşte cu toată lumea. Inclusiv cu el. Mai puţin cu mine. Sper să nu facă - aşa neieşit în lume, cum e de atâta vreme - vreo gafă, Andy. Sper să se păstreze în limitele bunului simţ şi ale unor maniere onorabile. Chiar dacă acum, aici, are alcool pe mână, vede femei, stă cu atâţia oameni de vorbă...

Hmmm... Ceasul Rău – Pisica Neagră. Piaza Rea. Când i-a spus prima dată Andy în felul ăsta? Cred că de atunci, de când l-am văzut întâia oară. La ce 16 ani ai mei... De când a venit la liceu, la noi, în Sinaia. El şi cu încă un domn, dar mai ales cu o doamnă în vârstă, despre care am crezut atunci şi încă o vreme – biată naivă de provincie - că e mama lui. Spun mai ales cu acea doamnă, pentru că ea era mereu cu ochii pe el, îl completa la ce spunea, îi ridica mingea la fileu, în discuţii, îl lăuda, îl aprecia, îl prezenta ca pe cel mai tare din parcare. Ca să folosesc o exprimare de cartier, pur şi simplu.

Andy, mai mare ca mine cu doi ani, n-a participat atunci la acel, să-i zic, cenaclu literar din şcoală. Avea alte treburi, alte gânduri, alte planuri, alte priorităţi. Literatura nu era deloc, dar absolut deloc, punctul lui forte. Ori marea lui dragoste. Tot ce ştie despre întâlnirile acelea literare, inclusiv despre el, ştie şi a aflat de la mine. Ţin perfect minte. Eram în clasa a X-a. O fetică necoaptă încă nici la minte, nici la trup. Eram prea slabă şi, poate, prea înaltă pentru vârsta mea. Cât trestia îmi era mijlocul, în cap mi se zăreau doar ochii, picioarele îmi erau teribil de subţiri. Dar cu visuri eram. Cu idealuri. Cu idei aiuristice în cap. Cu zambaluci. Cu gândul că, nu sunt doar cea mai mare şi cea mai talentată scriitoare din lume, dar şi că eu, chiar eu, numai eu, puteam, ce să vezi, schimba lumea. De parcă lumea se schimbă că-mi vine mie să fac asta! De parcă lumea se schimbă că îmi tună mie. De parcă himerele astea cu schimbatul lumii devin aşa, cât baţi din palme, realitate palpabilă. De parcă lumea, aşa cum e ea structurată, se poate schimba. Copil tembel de 16 ani!

Şi, într-o zi, şcoala s-a umplut de afişe. Mare eveniment mare în liceu. Ne intră cultura în clase. Vine peste noi. Să ne grăbim să o primim cum se cuvine. Să-i întindem covorul roşu. Să ne punem pe aplaudat. Să o întâmpinăm cu drag, măcar, dacă nu cu dragoste.

Şi, în ziua anunţată, ne-am adunat, mulţi, din toate clasele de liceu, în cantina liceului, mai mare ca o sală de conferinţe, ca să fim de faţă la evenimentele anunţate. Am fost, dacă nu prima din sala aia, cel puţin printre primii. Mă trăgea aţa acolo. Mă grăbeam să-mi împlinesc destinul. Să-mi trăiesc, aşa cum a fost scrisă, soarta. Ce mai, sunase ceasul. Ceasul Rău, desigur...

Şi, cultura a venit, cum se stabilise, la ora programată. Avea, ea, cultura asta, cum am spus deja mai sus, trei... ramuri: un domn între două vârste, al cărui nume nu l-am reţinut din prima, deci nu am scuza că, între timp, l-am uitat... Nu, pur şi simplu nu l-am băgat la cap, când profesoarele de română din liceu şi directoarele, devenite moderatoare ale evenimentului, făcuseră prezentările. Era un domn şters, atât de şters, şi la fizic, şi la scriitură. Nu se remarca, din punctul meu de vedere, prin nimic. Nu avea nimic care să-l evidenţieze. Nu ieşea în faţă cu nimic. Nu trecea, cum ar veni, sticla. Ba, mai era şi mofluz pe deasupra. Îl deranjau zgomotele din sală, vocile noastre gălăgioase, întrebările sâcâitoare despre cărţile lui, unele întrebări chiar fără miez şi fără rost, cum erau, faptul că de afară se auzeau claxoane de maşini. Ce mai, părea că se născuse deranjat de tot şi de orice. La un moment dat, m-am gândit, când am revăzut cu ochii minţii evenimentul ăla, că era măcinat de invidie în legătură cu ceilalţi doi scriitori, prezenţi în sală. Că îl râcâie sentimente de ranchiună sau frustrare, în paralel cu ei. Că ştie că, din punct de vedere literar, nu îi poate nici egala, nici întrece... Nu ştiu, însă, dacă aveam vreun dram de dreptate în aceste supoziţii sau omul era, pur şi simplu, aşa. Mofluz. Deranjat. Iritat. Nervos. Agasat.

Ramura de mijloc – chiar stătea în centru, între bărbaţi – era o doamnă. Îi ştiu şi i-am ştiut mereu numele. I-am şi citit, mai ales în adolescenţa aia nebună, cărţile, poeziile, versurile. Atunci eram şi eu, ca toată lumea, pătrunsă de scriitura ei. Mai ales că, avea critică bună. Ziarele vorbeau şi ele mult despre ea. Poeziile ei, deşi nu cele mai adânci din câte am citit, prindeau. Citea lumea. Era chiar la modă să citeşti poezii de-ale ei. Era în trend. Mai apoi, când am aflat adevărul despre ea şi despre Piaza Rea, nu am mai citit niciodată ceva care-i purta semnătura şi m-am bucurat că nu am fost niciodată fana ei numărul unu. Ba, chiar, când m-am întors din tabăra de la Câmpulung, am scos din biblioteca de acasă toate cărţile pe care le aveam scrise de ea şi i le-am donat verişoarei Paula, sora lui Andy. Eu mă înconjor, e adevărat, de cărţi şi de icoane. Le vreau în casa mea. Dar doar de cele care îmi plac şi în care cred”...

Hopa! Hopa! Hopa! Andreescu sare de pe divan, ca şi cum a auzit că vine cutremurul ăla de 7 grade pe Richter şi fuge să se bage sub masă. Sau unde l-or duce paşii disperării. Hopa... O doamnă care scrie cărţi, recte poezii. Cultura a venit în liceu. E acolo, în liceul în care era elevă Cristina Dragu. Păi dacă ea, doamna, scrie poezii şi mofluzul scria şi el, înseamnă că ăştia sunt oameni de litere. Şi mai înseamnă că a treia persoană care era acolo, de faţă, e Ceasul Rău – Pisica Neagră. Înseamnă că şi ăsta e scriitor. E scriitor? Adică e un coleg de-al lui? Adică ăsta e nenorocitul? Ăsta e măgarul? Ăsta a făcut-o pe fata cu ochi măslinii să sufere? Ăsta a ucis, ăsta şi-a bătut joc, ăsta...

Hopa... Hopa... Aşa repetă, spasmodic, Andreescu, în vreme ce a pornit-o din biroul unde se închisese încă din timpul programului, aiurea, pe hol. Aprinde, cu gândul în altă parte, lumini, deschide uşi, le dă de perete, intră, fără să aibă vreun scop, în biroul directorului.

Hopa... Ce naiba? Ce a atins? Ce a făcut? Că s-a pus să sune, ca la incendiu, alarma din clădire. Sună de parcă el a fost prins în timp ce sparge o bancă. Sau urmează acum să-l prindă. De unde naiba se opreşte drăcia asta? Că trezeşte toţi vecinii centrului cultural, la ce isterică e. Caută, se uită pe ici, pe colo, încearcă să înţeleagă ce a făcut, de s-a pornit alarma. Trebuie să ştie, ca să poată s-o oprească înainte să ridice tot oraşul în picioare. Căci, sună, frate... Nu se încurcă. Scoate nişte sunete de te scoală din morţi. Întruna! O secundă de pauză nu face. Taman acuma s-a găsit şi alarma asta să facă pe nebuna. Când era gata să afle ce s-a întâmplat în momentele alea de început ale poveştii, cum a început, de fapt, totul şi, mai ales, era cât pe aci să ştie, să înţeleagă, în sfârşit, cine e Piaza Rea.

Belea de alarmă! De unde s-o oprească, Doamne? De unde? Ce a declanşat-o de nebună? De asta avea el nevoie acuma? Să trezească tot Ploieştiul? Că, la cum sună, cu siguranţă se aude până în cele mai îndepărtate colţişoare ale oraşului. Pe ce naiba a apăsat? Ce a atins, în umbletul lui fără noimă? O fi de la uşa Turbatului? Când a deschis-o, o fi atins vreun senzor, ceva? O fi că s-a aşezat pe scaunul lui şi a tras, fără niciun scop, de sertarele biroului lui? De unde naiba se opreşte magaoaia asta? Uite, dacă era şi el priceput la tehnici de astea, dacă nu-şi prindea, la propriu, urechile în toate cele, acum se descurca, ştia ce să facă de îndată... Uite cum a venit ceasul rău peste el. Şi tocmai era pe cale să se dumirească despre Ceasul Rău ălalalt...

─ Mâinile sus! Nu mişca! Pune mâinile pe cap şi stai pe loc! Nu te mişca, am spus!

Andreescu e bulversat. Aproape că e în pragul unui atac de panică. Lui i se adresează. Lui i se spune. Cu el vorbesc cei patru bărbaţi în uniforma bleomarin spre negru, a unei firme de pază.

─ Stai, dom’le, pe loc, dacă ţi-am spus! Pune mâinile la vedere!

Şi, înainte să apuce Andrescu să se disculpe, să explice, să spună ceva, doi haidamaci şi sunt lângă el şi îl imobilizează într-o clipită. Una dintre mâinile inspectorului cultural pârâie şi pocneşte, de parcă e o scobitoare, în pumnii huidumei de la pază.

─ Ce faci, mă, aici? Spune! Ce cauţi în clădire la ora asta? Ce vrei să furi, mă, din biroul directorului? Spune, bă, tâmpitule! Fătălăule! Ce umbli, bă, pe aicişa, ca pe bulevard? E moşia lu’ mă-ta? Pfua!... Puţi a băutură ca un regiment. Ai tras la butoiul cu zeamă de varză, ă? Zi, bă, zdreanţo, ce faci aici? De-al dracu’ şi de nenorocit, nu, eşti aci? Nu zici, ă.... Lasă că zici tu la poliţie, bă, cretinule, unde o să ajungi ca să dai cu subsemnatu’.

─ Domnilor, vă rog, vă rog! E o încurcătură. Lucrez aici...

─ Bă, ce al dracu’ eşti! Ce tupeu ai în tine... Cum să lucrezi, mă, aici? Crezi că noi s’tem fraieri? Ce, la centru’ cultural se lucrează la ora asta? Zi, mă, ce vrei tu să furi de aici? Umbli la acte, nu? Vrei să furi documente de aici... Fi-r-ar mă-ta a dracu’ să fie de hoţ!

─ Nu-mi mai suci mâna, aşa, smintitule! Dacă am zis că lucrez aici, aici lucrez. Dacă îmi dai drumul, îţi arăt legitimaţia şi ecusonul. Mă cheamă Vlad Andreescu şi sunt inspector cultural.

─ Ne laşi, bă? Avem moace de papiţoi? Ce ziceai tu, mă, că furi de aici? Că curăţel eşti. Nu pare să umbli după bani. Acte, voiai, nu, să furi? Vreai actele lu’ domn director. Păi tu ştii ce infracţiune gravă e asta, bă? Să furi documente... Te mănâncă pârnaia. Că am sunat şi la poliţie, să vină şi de la ei o echipă.

─ Domnule, să ne înţelegem ca oamenii. Lucrez aici, chiar sunt angajat aici. Serios vorbesc. Poţi să te uiţi în organigramă. Poţi să suni pe cine vrei, că îţi confirmă.

─ Ce faci, tu, mă? Vrei să ne mituieşti? Vrei să scapi? Nu mai mişca şi nu mai da din gură.

─ Dar mi-ai rupt mâna! Şi sunt cine zic că sunt. Vlad Andreescu. Şi sunt angajat aici. Lucram. Am rămas aici să lucrez. Să termin un proiect. N-am venit să fur. Nu sunt aici să dau o spargere. Înţelegeţi, oameni buni!

─ ‚Ra-ţi ai dracu’! Aşa spuneţi toţi. Doar n-oţi da cu goarna că sunteţi hoţi... Nu-l slăbi, vericule, să nu ne dea bătăi de cap!

─ Dacă îmi dai voie, mă legitimez. Sunt cine zic că sunt. Lucrez aici, pe cuvânt.

─ Taci, mă, bagabondule...

Huidumele sunt neîndurătoare. Capul lui Andreescu loveşte adesea, cioc, cioc, biroul lu’ - vorba Carmelei, că dacă venea şi asta când a sunat după ea, nu se mai întâmpla balamucul ăsta – Turbatu’, în zelul paznicilor care au de gând să ţină bine hoţul de documente, mâinile i se sucesc şi i se încâlcesc la spate, ba, când vociferează mai tare decât e cazul, mai ia şi câte un picior în spate.

Să se lămurească mai repede chestiunea asta. Să vină, da, poliţia. Căci poliţiştii sunt mai cu capul pe umeri decât animalele astea. Plus că, el şi are cunoştinţe la poliţie. Ştie doi ofiţeri mari, plus pe domnişoara care i-a dat dosarul... Cum îi cheamă pe cei doi ofiţeri care l-au tot vizitat şi l-au încunoştiinţat despre Codul Penal? Uite că nici de data asta nu-şi aminteşte. De ce naiba are aşa lapsus? Lipsus, cum ar zice Carmela. Şi amândoi au nişte nume extem de banale. Cum naiba de nu le ţine minte? Tot îi răzbate în cap că pe unul l-ar chema Cristi Popa. Măi, şi ştia! Ştia! Doar i-a zis pe nume şi tânăra aceea. Dar nu e sigur. Iar nu e sigur. A fost cu gândul la fata cu ochi măslinii, la Ceasul Rău, a uitat de Cristian Popa, dacă aşa s-o numi. Şi pe fetica aia cum o cheamă? Că doar ieri a vorbit cu ea. Mda... E prea prins în hăţişul ăsta cu fata cu ochi măslinii, ca să mai vadă şi ce e în jurul lui. Ce se întâmplă. Cu cine se intersectează. Cum se numesc oamenii cu care vorbeşte. Asta trebuie să se schimbe. Asta nu trebuie să mai fie astfel. Ce simplu ar fi fost să ştie sigur numele poliţiştilor cu care, într-o oarecare măsură se împrietenise şi să-i sune, să le spună ce şi cum, să le ceară ajutor şi să confirme ei că el e Vlad Andrescu şi lucrează la centru... De ar fi ştiut măcar cum o cheamă pe tânăra care i-a făcut traducerea...

Dar, cum aceste chestiuni au rămas doar nişte nebuloase, Andreescu a trecut prin tot cortegiul de probleme: a venit Turbatul, alertat de cei de la pază şi l-a luat la refec, ba, chiar, i-a frecat groaznic ridichea. A urlat, exact cum zicea Carmela, ca balaurii din poveşti, când se luptau cu Făt Frumos. „Ţin o puşlama aci... încheiase Turbatul, cu lehamite. Dom’le, am crezut că eşti om serios...”. A ajuns şi poliţia, chiar dacă între timp alarma se oprise şi trecuse chiar şi efectul muştruluielii directoriale. N-a dat amendă, nici la pârnaie, cum l-au ameninţat paznicii, nu a ajuns. Dar ce de declaraţii a mai dat, ce de procese verbale a mai semnat, ce de observaţii de la toţi a mai luat, ce de priviri dojenitoare şi sictirite a mai captat... Nu înţelegea nimeni de ce e el aici, la centrul cultural, acum, în noaptea adâncă şi, mai ales, ce treabă avea aşa de importantă de făcut, de nu putea să fie făcută în timpul zilei. Cum să spună el ce făcea aci? Cum să explice? Şi cine, dintre toţi de faţă, să înţeleagă?

Ei, şi mai mult decât orice, a pierdut, cu toată această tevatură, bunătate de timp. Fără afurisita de alarmă, ar fi ştiut, deja acum, cine e Ceasul Rău – Pisica Neagră, ar fi ştiut ce se întâmplase în cele patru dăţi de întâlnire, ar fi ştiut ce şi cum era cu fata moartă în cadă, ar fi ştiut multe lucruri. Poate chiar pe toate. Dar alarma aia i-a dat tot programul peste cap. Toată răbdarea. I-a zădărnicit toate eforturile. Ca să nu mai spunem că l-a bogdaprostit şi cu niscaiva vineţeli, cucuie, încheieturi torpilate de-a dreptul. Nu le-a mai făcut plângere celor de la pază pentru rele tratamente, cum era hotărât să facă. I-a lăsat în plata Domnului. Şi pe el îl iertase poliţia. Chiar şi Turbatul a trecut, după urlete îngrozitoare, cu vederea, evenimentul nocturn. Şi acum, ăştia toţi, stau cu ochii pe el, ca să plece acasă. Da, să nu mai piardă vremea pe aci, ca un boschetar... Asta e, o să plece. Capul face, capul trage... O să citească mâine. O să citească pe zi. O să citească... Acum, pe lângă faptul că a lăsat dosarul pe biroul lui, şi aproape că nu mai poate să ajungă acolo, din pricina cerberilor care umblă pe aci, nici nu mai poate să se dedea acestei activităţi. Noaptea asta a fost prea lungă. Şi prea grea. Şi prea aiurea. Şi prea-ncărcată. Şi el e atât de obosit... Şi ştie deja că Piaza Rea e scriitor, e coleg cu el. E puţin lucru ăsta?

 

 

 

Vizualizări: 231

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Afurisita de alarma! :)) Te joci cu noi, ne ațâți curiozitatea, apoi ne-o încerci :)

Aștept cu nerăbdare următorul capitol.

Cu drag,

În sfârșit am aflat cine e Ceasul Rău – Pisica Neagră. Piaza Rea.

Dar nu ți se pare că repeți de prea multe ori în aceste ultimele două capitole această denumire? De fapt întregul roman se bazează pe multe repetiții. Am mai spus? :)))

Aștept continuarea.

Sofy

Miha... Si mie mi-a fost tare dor de tine si de toate cuvintele calde pe care mi le spui. Ma si intrebam de ce m-ai parasit. Ca eu cuminte am fost... N-am fluierat in biserica, nu am bagat batul prin gard... Asa ca, mii de  multumiri ca esti din nou alaturi de mine. Scuze, la laptop-ul de pe care scriu  nu am diacritice. Si dragul e reciproc. 


Mihaela Popa a spus :

Ce dor mi-a fost de ritmul tău alert, inteligent şi comic deopotrivă, de a descrie lucrurile.

Citit cu drag şi admiraţie,

Mihaela

Cory, zic sa fie ca-n viata si cu alarma asta. Suna taman cand ne e lumea mai draga. De la mine, pentru tine, mii si milioane de multumiri. Si tot sunt prea putine. Dar primeste-le pe astea si mai pregatesc o runda. Si stii, dragul meu nu e mai prejos ca dragujl tau. 

Afurisita de alarma! :)) Te joci cu noi, ne ațâți curiozitatea, apoi ne-o încerci :)

Aștept cu nerăbdare următorul capitolul tau. 

Cu drag,

Draga de Sofy... Ce-i drept, ridichea  mea luceste de la atata frecat. Nu pot sa neg... Dar, la sfarsitul romanului vei intelege de ce am adoptat acest stil. Eu cred ca era cel care se impunea. Iti multumesc pentru tot si voi posta si urmatorul fragment de indata. 
Sofia Sincă a spus :

În sfârșit am aflat cine e Ceasul Rău – Pisica Neagră. Piaza Rea.

Dar nu ți se pare că repeți de prea multe ori în aceste ultimele două capitole această denumire? De fapt întregul roman se bazează pe multe repetiții. Am mai spus? :)))

Aștept continuarea.

Sofy

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)

ADA NEMESCU - poetă, artist plastic

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

MIHAELA POPA - poetă

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

important!

Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.

Activitatea Recentă

ELENA AGIU-NEACSU a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Înflorise liliacul a utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU
cu 56 minute în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Am uitat... a utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU
cu 1 oră în urmă
Grig Salvan a comentat în legătură cu videoclipul lui Grig Salvan
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Grig Salvan îi place postarea pe blog Eram a lui Stanescu Valentin
cu 1 oră în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Eram a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 1 oră în urmă
Postări de log efectuate de ELENA AGIU-NEACSU
cu 1 oră în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Atât de mult... a utilizatorului Dacu
cu 1 oră în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Am uitat... a utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU
cu 1 oră în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog şi tristeţea se-ntristează a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Grig Salvan îi place postarea pe blog şi tristeţea se-ntristează a lui Stanescu Valentin
cu 1 oră în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog şi tristeţea se-ntristează a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 1 oră în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog din accidentele altui secol a utilizatorului petrut dan
cu 1 oră în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog picturile au învățat să învie a utilizatorului Ariana Zburlea
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Grig Salvan îi place postarea pe blog picturile au învățat să învie a lui Ariana Zburlea
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Grig Salvan îi place postarea pe blog Zidirea a lui Monica Pester
cu 2 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zidirea a utilizatorului Monica Pester
cu 2 ore în urmă
Costel Zăgan şi-a partajat postarea de blog pe Facebook
cu 4 ore în urmă
Costel Zăgan şi-a partajat postarea de blog pe Facebook
cu 4 ore în urmă
Postare de log efectuată de Costel Zăgan
cu 4 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog caisa cu pistrui a utilizatorului Mihaela Popa
cu 5 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor