Drum de tăcere

[Monica Pester]

Adâncul se clatină, cere răspuns 

Vrea să respire într-o libertate 

În care albastrul nu-i e de ajuns 

Iar cerul deșiră norii în șapte 

Se duce și liniștea tot căutând 

Aspre tăceri legănate șiroaie,

Sângele-mi fierbe și rămân plângând 

Între ferești ursite de ploaie.

Să vină și prințul și zmeul călare

Să alunge norii răscolind în zbor 

Visele mele prefăcute-n soare 

Așchii risipite în câmpii de dor,

Încrustată-n piatră, rămânând tăcută 

Văd un viitor slut pentru noi toți,

Vreau să urlu tare în cea zare mută

Și haita în oaste să mă rupă-n colți 

Doar cuvântul Lui poate să trezească 

Dar urechi de ceară înc-avem acum 

Din destin urzeala se topește-n iască 

Și plecăm tăcuți pe ultimul drum.

[Mihaela Popa]

pătrunzător, Monica, frumos!

[Chris]

spiritualitatea este singura care ne (mai poate salva), dar lumea este surda. un poem al acceptarii. 

[Vasilisia Lazăr]

Un poem tensionat, în care interiorul devine un spațiu de luptă între dorința de eliberare și greutatea unei lumi care nu mai răspunde. Imaginile – albastrul insuficient, norii „deșirați”, ploaia, piatra – construiesc o simbolistică a sufletului prins între vis și dezolare. Apelul la mit (prințul și zmeul) sugerează nevoia de salvare, dar și iluzia ei. Finalul aduce o luciditate dureroasă: doar cuvântul divin ar putea trezi, însă lumea rămâne surdă, iar drumul devine unul tăcut, aproape fatal. Un poem dens, cu o melancolie gravă și o forță expresivă autentică. 

Sunt și câteva aritmii, dar esența e valoroasă.

[Grig Salvan]

Dramatică viziune a unui „road to hell” vorba regretatului cantautor Chris Rea. Ton auster și amenințător, cuvinte șocante și expresii grave cu rol de a trezi și alarma sufletele amorțite. Multe expresii memorabile. Dar și unele scăpări de ritm, iar într-un loc, în prima strofă, o rimă forțată, „libertate - șapte”. Ferești poate fi acceptat în poezia clasică veche, dar e vetust și inutil câtă vreme avem ferestre.

[Mihai Katin]

este un poem totalmente gri ,parca personajele lui Goya  au coborât brusc șoptind:

Încrustată-n piatră, rămânând tăcută

Văd un viitor slut pentru noi toți,

Vreau să urlu tare în cea zare mută

Și haita în oaste să mă rupă-n colți

este adevărat ,în mare parte  viata este un labirint al suferințelor,o mare de dureri  și deznădejde dar chiar și Dante  nu a coborât în infern  doar cu  disperare ,poate a avut  și speranța luminii de dincolo, chiar  daca  suntem orbi  și  surzi iubirea  Lui Dumnezeu e nemărginită...