Suflet de copil (3)

[Mariana Tasente]

A fost odată, nu de mult, o fetiță cu un nume ce părea desprins dintr-o celebră baladă populară. Nu-i voi spune eu numele, vă las pe voi să o numiți așa cum vreți, în funcție de imaginația fiecăruia. Era o fetiță cu părul lung, drept, șaten cu nuanțe de gri. Avea ochii căprui, curioși și triști. Chiar și atunci când ea râdea, ochii păstrau o urmă de tristețe. E greu să vă imaginați un copil cu ochii triști atunci când râde? Eu nu cred că e greu, puteți vedea, în viața de zi cu zi, o mulțime de astfel de copii. Deși ochii ei rămâneau triști, atunci când zâmbea, trăsăturile feței se destindeau, o lumină blândă învăluia tenul ei neted de copil.
- Mami, eu de ce nu am o păpușă cu care să mă pot juca? Tania are, dar nu vrea să mi-o dea și mie!
- Draga mea, hai să facem amândouă o păpușă, vrei? Te ajută mămica, o facem din cârpe!
- Da, dar nu va avea trăsături frumoase ca păpușa Taniei!
- Știu, puiuț, dar va fi făcută cu dragoste, așa cum ți-o dorești! Îi vom face și părul lung, din mătase de porumb, o rochiță frumoasă, o croșetăm amândouă, te învăț eu și vei ști apoi să-i faci singură hainele pe care dorești să le aibă.
- Mami, apoi pot să-i citesc ceva?
- Da, puiuț, dar tu nu știi să citești!
- Am învățat singură, din abecedarul lui Matei!
- Îmi citești și mie?
- Da, mami! Își ia abecedarul și începe să citească: „Ana are mere. Mama e cu Ana”. Vezi? Asta e litera „m” iar asta este „a”. M-a-m-a. Se citește „mama”!
- Draga mea, mi-ai făcut o mare bucurie! îi spune mama și o sărută pe frunte, mângâindu-i părul. Două lacrimi de bucurie și mândrie strălucesc în ochii amândurora.

Era atât de mică și, totuși, atât de mare! Trăiau din salariul tatei, un salariu mic, de la CAP-ul din sat. Pentru a întregi veniturile familiei, mama era nevoită să țeasă la război, de dimineața până seara târziu. Făcea cuverturi pentru alte familii care-și permiteau să cumpere mâna ei de lucru. Erau frumoase cuverturile mamei! Se auzeau în toată casa bătăile ritmice ale vatalelor mânuite cu putere de ea! Ei, copiii, erau mici . Matei, fratele mai mare cu doi ani , apoi ea și Denisa, mai mică cu doi ani . Haideți, totuși, să-i dăm un nume! Îi vom spune Ana! Și-a dorit ca numele ei să fie Ana! Să-i facem pe plac! Măcar aici, unde totul poate fi schimbat sau...nu! Vom păstra o anumită ordine în povestiri pentru a o putea înțelege pe Ana! Asta ne dorim, nu? Îi plăcea să stea lângă mamă și s-o privească țesând. Era atentă la modul cum urmărea modelul, cum îmbina culorile, cum schimba picioarele de pe o pedală pe alta, viteza cu care lucra. O fascinau! Dar toate fetițele sunt așa, nu? Își privesc mamele cu admirație, sperând că într-o zi vor ajunge ca ele. Chiar își dorea să crească mai repede, exact ca în basmele auzite: „Creștea într-o zi cât alții într-un an...”. Așa visa ea să crească dar, când se trezea dimineață, tot  mică era. Dezamăgire! Nu înceta să viseze, o lua de la capăt. A urmărit-o pe mama ei cum țesea până într-o zi când s-a îmbolnăvit. Vatalele au amuțit, a fost dusă la spital și operată, ei rămăseseră cu niște mătuși. Tatăl făcea un fel de navetă între casă, muncă și spital. Trebuiau bani, și, cum nu îi aveau, au împrumutat de la rude. Într-un sfârșit mama a ajuns din nou acasă. Au fost nevoiți să învețe să facă totul în liniște: să se joace, să-și facă temele, să vorbească între ei. După intervenția suferită, avea nevoie de liniște, o chinuiau durerile de cap. Atunci, s-a impus prezența mult mai activă a tatălui. El era cel care spăla, făcea mâncare, făcea pâine, îi îngrijea pe copii, mergea la muncă. Mama îi spunea cum să facă, stătea lângă el și-i dădea indicații. A fost cel mai greu an pentru el, ca bărbat, pentru că nu avea cine să-l ajute (  crescuse fără părinți de la o vârstă foarte fragedă), iar copiii erau cu toții foarte mici. Slavă Domnului, a trecut! Mama și-a revenit și și-a ocupat din nou locul, dar nu mai putea să țeasă. Zgomotul făcut de vatale era mult prea puternic pentru ea. S-a hotărât să tricoteze pulovere pentru cei ce nu aveau timp și nici pricepere. Tricota atât de frumos!  Nu exista model pe care să nu-l deslușească și să-l facă să prindă viață. Era o încântare să privești și să porți un pulovăr sau un ilic tricotat de ea. Nu ducea niciodată lipsă de clienți.

[gina zaharia]

Merg alături de tine și de Ana pe un drum țesut cu ploi dar care e vegheat de o lumină care îi dă forță. Cu siguranță că această lecție de viață îi va fi de folos în toate obstacolele prin care, probabil, va mai trece. Aștept continuarea! Prețuire!

[Mariana Tasente]

E o senzație de bine să știi că nu ești singur pe drum! Mulțumesc!
gina zaharia a spus :

Merg alături de tine și de Ana pe un drum țesut cu ploi dar care e vegheat de o lumină care îi dă forță. Cu siguranță că această lecție de viață îi va fi de folos în toate obstacolele prin care, probabil, va mai trece. Aștept continuarea! Prețuire!

[Elena Mititelu]

O frumoasă lecţie de viaţă! Felicitări!!

[Mariana Tasente]

Mulțumesc frumos!
Elena Mititelu a spus :

O frumoasă lecţie de viaţă! Felicitări!!

[Sofia Sincă]

Şi povestea a început, tristă aşa cum prevestesc cele două fragmente prolog. Ana - ce nume frumos, o fetiţă născut într-o zodie nu prea fericită, într-o familie normală, însă bântuită de suferinţe. Dar bănuiesc că avea dragostea celor doi părinţi şi a fraţilor.

Aş avea câte ceva de cârcotit:

amesteca culorile, picioarele pe pedale,- cacofonii

Așa visa ea să crească dar, când se trezea dimineață, tot așa de mică era, A urmărit-o pe mama ei cum țesea până într-o zi când mama s-a,mama a fost dusă la spital și operată, - în aceste fraze sunt cuvinte care se repetă: aşa, iar mama se repetă foarte mult. Chiar dacă este în centrul atenţiei, eu zic că se mai poate ocoli cuvântul sau înlocui cu altul ori cu sintagme: ce mai iubită fiinţă, cea mai adorată...

Oricum este un text bun, cursiv, bine scrie pe care l-am citit cu plăcere!

Sofy

[Ionel Mony Constantin]

Doamna Sinca are dreptate în observaţiile făcute. Ţinând seama de ele veţi face dintr-un text bun, care şi mie îmi place, un text foarte bun.

[Mariana Tasente]

Mulțumesc frumos pentru citire și observații! Nici mie nu îmi plac cacofoniile și repetițiile. Voi revizui textul! Nu vreau să sune ca o scuză a faptului că există greșeli în exprimare dar este expresia brută ( dacă pot spune așa) a emoției revenirii unor amintiri demult uitate. A fost o vreme când „Ana” rămăsese fără ele. În urma unei întâmplări nefaste mintea ei a hotărât să-i închidă toate amintirile copilăriei într-un singur loc pe care îl păzea cu ștrășnicie. De ceva vreme ele au evadat și au năvălit în viața ei cu o forță nebănuită. Voi încerca să-i stăpânesc emoțiile în scriere!
Sofia Sincă a spus :

Şi povestea a început, tristă aşa cum prevestesc cele două fragmente prolog. Ana - ce nume frumos, o fetiţă născut într-o zodie nu prea fericită, într-o familie normală, însă bântuită de suferinţe. Dar bănuiesc că avea dragostea celor doi părinţi şi a fraţilor.

Aş avea câte ceva de cârcotit:

amesteca culorile, picioarele pe pedale,- cacofonii

Așa visa ea să crească dar, când se trezea dimineață, tot așa de mică era, A urmărit-o pe mama ei cum țesea până într-o zi când mama s-a,mama a fost dusă la spital și operată, - în aceste fraze sunt cuvinte care se repetă: aşa, iar mama se repetă foarte mult. Chiar dacă este în centrul atenţiei, eu zic că se mai poate ocoli cuvântul sau înlocui cu altul ori cu sintagme: ce mai iubită fiinţă, cea mai adorată...

Oricum este un text bun, cursiv, bine scrie pe care l-am citit cu plăcere!

Sofy

[Mariana Tasente]

Vă mulțumesc! Voi ține cont de toate sfaturile primite!

Ionel Mony Constantin a spus :

Doamna Sinca are dreptate în observaţiile făcute. Ţinând seama de ele veţi face dintr-un text bun, care şi mie îmi place, un text foarte bun.

[Irina Lucia Mihalca]

" E greu să vă imaginați un copil cu ochii triști atunci când râde? Eu nu cred că e greu, puteți vedea, în viața de zi cu zi, o mulțime de astfel de copii. Deși ochii ei rămâneau triști, atunci când zâmbea, trăsăturile feței se destindeau, o lumină blândă învăluia tenul ei neted de copil."

Cu drag am urmarit firul povestirii! 

[Mariana Tasente]

Mulțumesc Irina! :)

Irina Lucia Mihalca a spus :

" E greu să vă imaginați un copil cu ochii triști atunci când râde? Eu nu cred că e greu, puteți vedea, în viața de zi cu zi, o mulțime de astfel de copii. Deși ochii ei rămâneau triști, atunci când zâmbea, trăsăturile feței se destindeau, o lumină blândă învăluia tenul ei neted de copil."

Cu drag am urmarit firul povestirii!