Testamentul meu, Ploaia

[Exemplu de Titlu]

Se va face noapte, cândva, peste sufletul meu rebel. O altfel de noapte decât cea în care m-ai strâns în braţe şi mi-ai sărutat privirea şi buzele uimite. Atunci gândurile mele vor înceta să te mai caute. Se vor aşeza cuminţi alături de mine şi mă vor tine de mână, zâmbindu-mi linişte. Te vom aştepta împreună, pe-o margine de timp. Şi până vei veni, îmi vor arăta drumul pe care să păşesc fără teamă. Acel drum pe care visele nu vor fi niciodată sculptate în amintiri, ci vor fi pajişti de iubiri. Şi voi alerga desculţă prin ploaie. Pentru că, sigur cerul, va râde alături de mine simfonii de destindere umedă pe marginea infinitului. Atunci am să vreau să mă dezbrac de toată îngrijorarea şi-am să adun în pumni cărări de maci, pe care am să mi le-aştern sub cap. Am să-mi pun o rochie albă, lungă până la pământ, cu poalele îngreunate de roua cerului sub care îmi voi purta sufletul-nud, fără sfială. Am să mă plimb nestingherită, dintr-un capăt în celălalt capăt alt băltirilor nerevărsate, căutând parfumul tuberozelor (singura înmiresmare care mi-a răvăşit întotdeauna simţurile). Şi când am să obosesc, am să-mi aşez tâmplele-ninsoare imatură pe perna norilor fără dor. Aş fi în stare (eu, cea care am chiulit cu bunăştiinţă de la toate orele de egoism şi invidie pe care viaţa insista să mi le tot dea exemplu) să cer cerului să nu-şi mai scurgă lacrimile de bucurie sau de tristeţe, pământului. Să mi le ţină mie, toate, toate. Atât de mult am putut iubi ploaia. Dar voi îngenunchea în crângul reavăn al cerului şi-am să culeg în palme câteva picături proaspete. Pe-un arc de curcubeu, printre degetele ce ţi-au mângâiat chipul am să murmur câţiva stropi pe obraji tăi. Poate doi. Unul pentru obrazul drept, unul pentru cel stâng. Doar aşa te voi mai putea săruta. Încet, într-o rostogolire umedă şi îndepărtată. Să ştii că acolo e singurul loc de unde visele nu se pot răpi. Şi poveştile frumoase niciodată nu vor se vor sfârşi pentru că, dis de dimineaţă, în poala cerului se naşte, din licărul fiecărei steluţe asfinţite, o nouă şi caldă speranţă. Singurul lucru pe care ţi l-aş putea lăsa prin testamentul sufletului meu va fi doar- Ploaia. În două picături curate. Ploaia, singura binecuvântare care ţi se va strecura în suflet şi te va răcori a râs sau a plâns. S-o iubeşti, s-o preţuieşti şi să încerci să n-o trădezi. Calmă, caldă, fină, discretă, oricum va fi ea ţi se vor prelinge din când în când două perle de cer pe obrajii dimineţii. Voi fi eu sărutându-ţi genele. N-am să mă mai tem de singurătate. Nu voi mai avea amintiri şi nici bătăi de timp uitat. Le voi fi vândut pe toate. Pe draperii şi ropote de ploaie. Pe bălţi de cer şi rochii brodate cu petale de maci scăldate. Şi să ştii că, doar atunci îţi voi da dreptatea pe care mi-ai cerut-o până în ultima zi.

DA! Nimeni ca mine nu te va mai iubi!

-Scrisori peste vremuri-

 

[Corina Militaru]

Ţie, cea care am chiulit cu bunăştiinţă de la toate orele de egoism şi invidie pe care viaţa insista să mi le tot dea exemplu, admiraţie! :)

Drag de scrisul tău,

[Sofia Sincă]

Prin ploaie respiră norii, prin noapte se odihnesc mările. Se spune că puţin după miezul nopţii, apa nu curge... atunci se odihnesc apele.

Text romantic, simbolist în proză dar plin de poezie. Este preaplinul poetic... din când în când trebuie revărsat. De data aceasta pe bază de ploaie.

Fascinant!

Sofy

[Chris]

O stare poetică. Frumos, am ascultat şi versurile!  :))