Tenebre ale destinului - prolog

[Sofia Sincă]

 

Era toamnă timpurie prin anii '55 când familia Frăţilă se muta la oraş. Cei doi soţi, îşi aveau obârşiile dintr-un sat de pe Târvana Mare. Au rămas orfani - copii fiind, în urma holerei ce a bântuit în perioada interbelică. Aşa încât, noţiunea de mamă şi tată nu le spunea nimic. Fără prea multe rude şi fără avere personală, şi-au legat destinele pentru a le fi viaţa mai uşoară, pentru a-şi uni sărăciile. Apoi au venit copiii, mulţi la număr după obişnuinţa vremii, vreo nouă. Ion, capul familiei, aspirant la o viaţă mai bună s-a angajat muncitor la CFR, în oraşul cel mai apropiat. Prin urmare era ceferist, cum îi plăcea să-şi spună, apelativ pe care-l rostea cu fală şi demnitate. De fapt el fusese născut şi crescut câţiva ani buni, la Bucureşti, fapt de care era foarte mândru şi se lăuda că numele tatălui său, pe care-l purta şi el, că era scris pe prima locomotivă construită la Uzinele Griviţa Roşie.
               După ce şi-au îndeplinit cu prisosinţă sarcina de a face copii, au hotărât să-şi ducă familia la oraş. Dealtfel primii născuţi erau deja plecaţi de acasă, de câţiva ani, găsindu-şi slujbe pe ici, pe colo, în acelaş oraş de la poalele munţilor Cibin.
                În ziua 'ceea, când toamna încerca să-şi întindă braţele lungi, inclusiv peste strălucirea soarelui şi cauta să-şi impună propriile reguli, pe drumul nou plin de speranţe pe care s-au angajat, lângă mamă mai rămăseseră vreo cinci copii: Ana, Pie, Oara, Dinu şi Fira. Fiecare cu câte un mic bajag în mână, au coborât din tren şi au pornit spre casa mult visată, potrivindu-şi pasurile, de-a lungul unei străzi fără capăt, exagerat de lungă. Chiar aşa se numea: Strada Lungă. La un moment dat unul dintre copii a găsit o potcoavă şi a luat-o, încrezători că va le purta noroc.
Mezina, Fira, sătulă de mărşăluit, trasă de mână de câte un frate, o întreaba din când în când, pe mamă şi primea acelaşi răspuns.
­­                - Mai merem mult?
                - Ui' acolo, sus pe dealu' ăla, acolo-i casa noastă.
                Cu privirea ei de copil la cinci ani, nici nu putea să cuprindă asemenea distanţă, dar bineînteles nu credea că este adevărat şi că va locui într-un deal, în câmp, deoarece ei se mutau la oraş. Fraţii se amuzau de inocenţa surorii lor mai mici şi nu prea o luau în seamă.
                 Însă, cele spuse de mama s-au adeverit şi pe la lăsatul serii, familia compusă din mamă şi cinci copii, tatăl lor fiind la serviciu, au ajuns la capătul oraşului, au trecut un pod de unde începea un sat, o suburbie, au străbătut câteva străduţe şi prin aceasta, suburbia s-a terminat, au început câmpurile şi drumul lor a continuat prin mijlocul terenurilor arate, frumos aliniate şi cultivate diferit, multe dintre ele culese. Era o potecă, lată cam de o jumătate de metru, făcută de picior omenesc. După ce au urcat dealul, pe lângă o groapă imensă lăsată de obuzele ultimului război, începea grădina celor trei case, dintre care ultima fiind a familiei Frăţilă, casa naţionalizată, obţinută de la stat, contra unei chirii.
                 Se mergea, apoi, prin livada de pomi, livadă mare cam de vreo doi kilometri ocupată doar de cele trei case, aşezate la intervale aproximativ egale. Familia proaspăt mutată ocupa pe ultima, dar şi cea mai frumoasă.
                 La marginea dealului dacă întorceai capul ţi se tăia răsuflarea. În faţa ochilor ţi se înfăţişa maiestoasă panorama oraşului în toată splendoarea sa, la o distanţă pe care ţi se părea că o poţi atinge cu mâna. În mijloc trona turnul cu ceas, cu acoperişul din ţiglă colorată, lucind multicolor, în spatele lui de o parte şi de alta erau turnuleţe ale breslelor meseriaşilor. Se zărea Podul Minciunilor, străzi şerpuitoare ca într-un joc de puzle şi case multe, toate cam de aceiaşi culoare şi înălţime, aşezate într-o lăsătură considerabilă de întinderea imensă a crestelor, formată prin bunăvoinţa acestora. De jur-împrejur străjuiau munţii falnici, munţii veşnic verzi, în afara iernii când totul strălucea în alb.
Casa era înconjurată de un rai ai pomilor fructiferi: meri, pruni, gutui, cireşi şi nuci enormi, mari cât dublu înălţimea casei. Coroana lor făcea umbră pe o rază şi de treizeci de metri, iar frunzele căzute din nuc, se aşterneau într-un strat pufos, până la genunchiul unui copil. Foşnetul lor era continuu, fie de vânt, fie de paşi sau de agitaţia vietăţilor ce treceau printre ele şi încercau să-şi pregătească culcuşul pentru iarnă.

În amintirea fetiţei de cinci ani nu au rămas prea multe din primele zile, decât oboseală şi dezamăgire, deoarece ea credea că se vor muta pe una dintre străzile mari şi luminoase, pe care le văzuse cu mama ei, atunci când veneau cu trenul la oraş. Singura amintire din toamna 'ceea pentru Fira a fost când a făcut cunoştinţă cu Persida. Cum stătea ea sub nuc, a văzut la oarece distanţă, o arătare, o fetiţă, parcă ieşită din frunze: cam de aceeaşi înălţime cu ea, îmbrăcată cu o rochie prea lungă şi prea largă pentru vârsta ei, colorată trist, în gri-maro, cu două codiţe împletite de multă vreme, încât firele de păr se răsculaseră rebele pe lângă împletituri. Şi, culmea, trăgea după ea un pantof scâlciat, mai mare decât piciorul ei, călcând mai mult pe alături... dar avea doar unul, iar celălalt picior zburda, desculţ. În rest, veselă şi zglobie, dornică de a lega prietenii.
              - Cum te cheamă? o întrebă Fira.
              - Persida, răspunse aceasta cu multă bucurie. Hai să căutăm nuci! Eu ştiu bine locurile unde mai sînt.
               Până seara au colindat prin grădinile imense, prea mari pentru două fetiţe de-o şchioapă, căutând nuci. Apoi au trecut la porumbe, la merele de toamnă, strălucinde pe crengi ca nişte nestemate, grele de îndoiau considerabil ramurile destul de solide de care atârnau, la câte o prună rămasă neculeasă şi stafidită în prun, contopindu-se cu natura care le-a primit cu dărnicie şi a încercat să le creeze rădăcini.

[Gabriela Grădinariu]

Primul pas în lumea Firei mă  face să nădăjduiesc într-o lectură interesanată. Am o bănuială, abia aștept următoarea postare.

[26w8ek1gbjwyn]

Amintește mult de literatura sămănătoristă. Pe lângă unele erori de punctuație, aș amenda clieșeele cu care se face construcția decorurilor în care intră personajele. Dar asta ține de faptul că natura spațiului românesc nu s-a schimbat considerabil, nu-i așa?! În rest, aștept continuarea. La mulți ani, Mihai Eminescu!

[Corina Militaru]

Sofy, te aştept de multă vreme. :) Am pătruns cu plăcere în poveste(atât cât m-ai lăsat deocamdată) şi aştept cu nerăbdare continuarea. Ţi-am citit cărţile precedente şi acest lucru mă îndreptăţeşte să cred că voi avea parte de o călătorie interesantă. 

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Gabi! Sper să nu dezamăgesc, dar atenţie te înhami la ceva de durată.

Cu drag!

Gabriela Grădinariu a spus :

Primul pas în lumea Firei mă  face să nădăjduiesc într-o lectură interesanată. Am o bănuială, abia aștept următoarea postare.

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Ada, dar nu vor fi amintiri... din copilărie. Aceasta a fost o mică introducere.

Ada Nemescu a spus :

îmi stârneşte amintirile mele, aş mai fi citit, copiii au amintirile cele mai pregnante, mai curate

aDa

[Sofia Sincă]

Corina, sunt aici... Acum ce o fi, o fi!

Mulţumesc de intenţie!

Corina Militaru a spus :

Sofy, te aştept de multă vreme. :) Am pătruns cu plăcere în poveste(atât cât m-ai lăsat deocamdată) şi aştept cu nerăbdare continuarea. Ţi-am citit cărţile precedente şi acest lucru mă îndreptăţeşte să cred că voi avea parte de o călătorie interesantă. 

Cu drag,

[Mihaela Roxana Boboc]

Ce-mi place cum se intră în atmosferă. Cred că s-ar putea picta ”n” tablouri din ceea ce scrii. Pentru mine, e o bucurie să-mi imaginez toate cadrele, să mă încarc de mirosul nucilor, de panorama orașului, de străduțele prăfuite, de inocența copilăriei.

Abia aștept să te citesc.

[Sofia Sincă]

Idee de pictoriţă! Asta-i! Mie nu mi-a trecut prin minte această idee, deşi am în imaginaţie un colţ de natură cu astfel de elemente. Desigur doar aşa se poate descrie mai fidel.

Mulţumesc de trecere şi de coment, Roxana!

Mihaela Roxana Boboc a spus :

Ce-mi place cum se intră în atmosferă. Cred că s-ar putea picta ”n” tablouri din ceea ce scrii. Pentru mine, e o bucurie să-mi imaginez toate cadrele, să mă încarc de mirosul nucilor, de panorama orașului, de străduțele prăfuite, de inocența copilăriei.

Abia aștept să te citesc.