Fragment 10 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Nu ştiu de ce, de aici încolo, o vreme, imaginile se rup, se întretaie, se fugăresc unele pe altele, haotic şi bizar. Sunt tulburi, neclare, palide. Ca mâinile-mi ostenite care zac inerte peste cearşaf. Le-am văzut. Nu ştiu cum, nu ştiu când. Dar ştiu că sunt galbene. Ca turta de ceară. Mâini de mort... Şi imaginile curg alandala. Ca şi cum s-a voalat filmul. Reuşesc cu greu, tot mai greu, să le urmăresc, să le disting, să le ating, să le înţeleg. Bruiaj total! Vin unele peste altele, parcă sunt aceleaşi şi, totuşi, parcă sunt diferite. Retina, mintea, inima le înregistrează sporadic. Se sparg apoi răvăşitor şi se pierd printre cioburile din mine. Când nu mă mai aştept, reapar. Mai tremurate şi mai şterse şi mai neclare ca oricând. Eu însămi sunt un tremurat continuu. Nu ştiu de ce tremur. Mi-o fi fiind frig? Mi-o fi fiind teamă? O fi fiind  altceva? Eu însămi sunt tot mai ştearsă, tot mai opacă. Sunt tot mai mult o mare de neclarităţi. Albiturile astea sunt de vină. Nu-mi dau pace nicio secundă. Nu mă slăbesc din prizonierat deloc. Încep să cred că sunt invidioase, de mă torturează aşa: dintre atâtea fete din târg, unele mult mai frumoase decât sunt eu, mult mai delicate şi mult mai bogate, Şerban m-a ales pe mine. Tiranii sunt plini de invidie, dar tocmai am înţeles: EU sunt a lui. Nu mai este speranţă, nu mai este iluzie, este un fapt.

 

 

.....................................................................................................................................

 

 

Un schit micuţ, de maici. Şi toaca, sunând subţire, în asfinţit. Zarzări pitici, care fac de strajă în poarta schitului, ascunsă oarecum privirii. Soarele palid de atâta oboseală. Şi roşul asfinţitului, ca o vâlvătaie neaşteptată, care frige zarea cu mii de reflexe. Şi carele cu coviltire, încărcate cu povară, care iau drumul Braşovului. Sunt multe, prea multe, de parcă toată lumea face negoţ cu grâne. Marele drum de comerţ, care leagă Braşovul de Brăila, e mult prea bătut de la o vreme. De altfel, ca şi drumurile care trec prin Valea Prahovei şi Valea Teleajenului. Niciodată n-au fost bătute aşa. Are, dintr-o dată, lumea treabă pe aici. Şi sunetul ascuţit al goarnei de la tabăra militară. Şi un bărbat înalt, lat în umeri, puternic, cu ochii fii ai nopţii întunecate, care aşteaptă pitulat printre zarzări. În mâna lui, calul muşcă nerăbdător zăbala. Şi o fată. Aruncă ocheade de mătase verde. E subţire, înaltă, frumoasă şi-i  surâde bărbatului cu multă dulceaţă. Şi un buchet mare de trandafiri roşii.  Luminiţele verzi s-au inundat cu fericire. Nu reuşesc să-mi dau seama cine sunt cei doi. Îi cunosc? Îi ştiu de undeva? De ce apar în visul meu? Sunt eu cu el? E altcineva? Nu recunosc pe nimeni. Nu mă recunosc, dacă sunt eu. De ce se întâlnesc lângă schit? De ce râd? De ce sunt fericiţi? De ce aleargă? De ce, căci nu pot să ţin pasul cu ei... La curtea domnească este petrecere. E ziua fiului domnitorului. Biserici, cârciumi, hanuri sunt neîncăpătoare. În ograda palatului e masă mare. Femeile într-o parte, bărbaţii într-alta. Sunt aşteptaţi şi ei, cei doi dintre zarzării pitici, să se ducă şi să spună toasturi meşteşugite pentru domnitor şi fiu.

      

 

.....................................................................................................................................

 

 

 

Doi cai care aleargă pe firul apei, în jos. Unul e alb, celălalt roib, şi copitele lor strivesc cu îndârjire, cu ciudă, pământul. Şi pădurea. O lume de copaci şi floricele. Paşii rănesc covorul ierbii. Frunze căzute pe drum fâşâie ca o mătase albastră. Două mâini se prind peste cai. Se împreunează. Se strâng. Ochi negri şi verzi care râd, ca niciodată, în hohote. Guri care freamătă de pasiune. Şi, brusc, îndoieli. Multe. Nehotărâre. Tristeţe. Neputere în privirile de noapte de vară în furtună. Un oftat. Din rărunchi. Alt oftat. Două, trei oftaturi. Multe. Ca îndoielile. Şi o singură, arzătoare întrebare: ce să fac, Doamne, ce să fac?

 

 

.....................................................................................................................................

 

 

Schitul de călugări de la Ghighiu, cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, găsit întâmplător, în goana nebună a cailor. Nu ştiau de el. Nu mai fuseseră niciodată aici. Furia valurilor de râu, care vin înspumate dinspre munte, unde plouă de zile bune întruna. Ţipătul cocorilor, care se duc, cum se mai duc... Azimă caldă cu brânză sărată, mâncate în chilia unui călugăr bătrân, de când lumea, parcă. De o seamă cu Dumnezeu... Sfat de taină cu el. Ei doi, ca între bărbaţi. Fără fata cu ochi de trifoi crud. Contemporanul lui Dumnezeu îşi pune mâinile în cap. Clipeşte des şi repede. E semn că e şi el încurcat. Amurgul violet. Apoi întunericul negru, de să-l tai felii cu cuţitul şi să-l arunci la câini. Strălucirea a două perechi de ochi. Verzi şi negri. Numai ochii se văd. Ca şi cum, din oamenii aceia n-ar exista altceva. Mărul din faţa casei. Crengile se îndoaie, foşnesc, hauie, plâng. Un rânjet hidos venit de la cuhnii. Sărutul pătimaş. Ca şi cum ar fi ultimul din această viaţă. Şi o voce întristată, ca albastrul cerului, ascuns de nori: „Acum trăim clipa. Şi atât”.

 

 

.....................................................................................................................................

 

 

Livada cu meri. Tropot de copite dinspre târg. În iarbă, mere galbene şi roşii şi verzi, căzute din coşul răsturnat. Braţe care se înlănţuie. Guri care se cată. Iureş de copite. Furie. Moara de pe malul Prahovei. Un bărbat înalt, care ţipă. Altul decât cel de până acum. „Neică Pătraşcule”, se aude. Rugător. Trist. Sfâşietor. Cuvântul lui, ca o piatră în moalele capului celuilalt: „Să înceteze. Nu e bine!” Şi curtea domnească, unde Mihai Voievod strânge oşti. Tevatură. Ies şi intră solii. Cel care ţipa, face mustrări. Croncănit de ciori, în înalt de ceruri. Ca şi cum, se apropie sfârşitul. Casa cu cerdac, acoperit de iederă. Un fulger sub o frunte arămie, îmbrobonată de sudorile furiei. Priviri agăţate una de alta. Ameninţări. Şi lacrimi. Durere. Şi o întrebare apăsătoare ca războiul ce va să vină: ce va fi, Doamne, ce va fi? Fata dansează. Râde. Se furişează. Doar ea e fericită. Ea nu ştie. Ea pare că trăieşte clipa. O clipă despre care ar vrea să ţină toată viaţa. Ierte-i Doamne păcatul, cui a lăsat oftatul...

 

 

.....................................................................................................................................

 

 

Albul care de atâta vreme face parte din existenţa mea, mă bântuie iar. Vine şi pleacă, pleacă, iar vine. Mă chinuie când vine, mă irită. Nu ştiu ce e, încă nu ştiu ce ar putea fi şi de ce îmi apare atât de des. Îşi face numărul – ace, cuţite, spintecări – şi dispare. E ca într-un joc. Suntem mulţi în jocul ăsta. Ne alergăm unii pe alţii, până obosim, şi o luăm de la început. Nu ştiu cine e mai tare. Nu am idee cine biruie, până la urmă. Sunt eu şi două tabere, două împărăţii, două sorţi. Una albă, alta neagră. Din cea neagră scoate capul, când şi când, ca un hoţ, scheletul luntraş. Nu mă mai strigă. Nu-mi mai vorbeşte. Doar pândeşte în tăcere. Câteodată, rânjeşte lugubru şi-şi freacă palmele. Altă dată, pare un învins. Mişcă sporadic lopata de la luntre şi pleacă. Se plânge beznei şi neantului că n-a făcut planul. Dar vine şi pândeşte iar. Nu-mi place nici albul în exces, unde mă doare tot corpul, dar nici întunericul, din spuma căruia se naşte luntraşul morţii. Nu mă pot acomoda cu niciunul dintre locuri. Cu nicio tabără. Caut mereu, cu disperare, altceva. Dacă aş şti ce se întâmplă... Şi dacă aş putea să fug întotdeauna. Dar evadarea îmi e în ultima vreme grea şi de tot mai scurtă durată. Filmul pare că se rupe. Lipitura creează confuzii, naşte angoase, stârneşte patimi. Îmi doresc să ştiu ce se întâmplă. Sunt singură, precum o corabie prinsă în larg, de furtună. Parcă simt vântul cum irumpe la pupa. Oare ce-o fi? Dar sunt prea obosită şi-mi e prea somn şi sunt prea slăbită ca să aflu. Şi o vreme nu mai năvăleşte nimeni, nici arătările albe, nici cea neagră. Sunt doar eu, eu cea veche. Eu cea nouă? Eu... Aştept ca o fraieră în ploaie. Nimeni nu mai aşteaptă aşa. Lumea vine şi pleacă. Eu rămân. Mult. Apoi, udă şi îngheţată, cobor uluită din maşină. Sfârşită. Îmbătrânită. Rănită. Înseamnă că mă urcasem dacă acum cobor. Dar n-am văzut asta. Imaginea e rănită. Ca mine. Nu mai am claritate. Văd doar bolidul nebun care vine în urma mea.

 

 

.....................................................................................................................................

 

 

E pătulul cu fân. Şi norii negri, care împresoară, mai ceva ca iscoadele turcilor, Ploieştiul. Sub un stejar, se adăpostesc doi fugari. Sunt el şi ea, de mai demult. Au apărut iar... Cerul sărută pământul cu lacrimi de ploaie. Pare că a coborât din înalturile lui în adâncurile pământului. Nu văd clar. Nu văd tot. Poate din cauza ploii. Ori a norilor. Un porumbel. Curcubeul... Goana printre băltoace şi nori, înapoi, spre oraş. Tristeţe neasemuită şi neîmpărtăşită. Strângere de inimă. Mâini arzânde. Struguri ca boabele de rouă, care râd către buzele ei cărnoase, din mâinile lui puternice. Parfum de trandafiri. Gâze. Un fluture mare, alb, care dansează în jurul celor doi tineri. Pătraşcu vine iar şi mişcă din degetul arătător. Mişcarea e ameninţătoare, e cumplită, dă fiori pe şira spinării. Seninul opac al asfinţitului. Durere. Neanturi. Abis. Şi lama lucindă a stiletului cu mâner aurit. O inimă sângerează. A luat o hotărâre de nezdruncinat. O va pune în aplicare. Nu are altă cale. Matahala despuiată de barbă, ca un pârdalnic de neamţ, dă din cap. Aprobator. E de acord. Aşa e mai bine. Nu se cade. Ochii negri se înceţoşează de mărgăritarele lacrimilor. S-a făcut o crimă. A fost ucisă iubirea. Furtuna stă să izbucnească. Se simte în aer, în atmosferă, în el. Ceaţă. Bâjbâială. Întuneric. Şi alb. Mult alb. Explozie de alb în univers. O, claritate iar.

  

 

[Sofia Sincă]

Interesantă modalitate de a schimba cursul scrierii, interesantă şi inteligentă. Este tocmai ceea ce i se cuvenea acestui stil de roman, scris în sec.XXI. Nu puteai merge la infinit cu o poveste de dragoste, aproape banală. Povestea de dragoste a fost doar o adiere divină într-o întâmplare extrem de tragică, care de fapt atenţionează cu totul altceva. ''A fost ucisă iubirea'' ai zis, după ce clipa s-a scurs. Poate fi considerat un motto.

Sunt curioasă ce va urma.

Profundă admiraţie!

Sofy

[Corina Militaru]

Sincer, aşteptam(îmi doream) să întorci cumva cursul poveştii. Mi-a plăcut cum ai făcut-o. Aştept cu nerăbdare continuarea.

Cu drag,

[Chris]

Să sperăm că acţiunea este schimbată datorită unor evenimente ce stau să se întâmple, iar Cătălina nu va suferi prea mult... Citit cu plăcere :))