Dulce-amar XI

[Sofia Sincă]

Un plan mai vechi al Evei şi al prietenei ei Geta era să cumpere împreună o maşină de tricotat industrială, cu 360 de ace. Se purtau mult tricoturile şi cunoşteau ele două doamne care lucrau acasă pe o astfel de maşină. Venitul era considerabil mai mare decât al unei contabile, spuneau ele. Evei îi încolţi ideea de a renunţa la serviciu chiar, pentru a se dedica acestei "afaceri’’. De cliente nu avea a se plânge. Câte femei intrau în casa ei... Apoi ar fi fost mereu acasă şi pentru Tudor. Uneori nu putea sta mult şi venea la ore când ea era la serviciu. Nici nu se vedeau în aceste cazuri.
Alt motiv era acela de a scăpa pentru totdeauna de privirile iscoditoare ale colegilor şi mai ales de a lui Gigi Tinca, un celibatar care s-ar fi căsătorit şi îi făcea curte vădit. Mulţi colegi de serviciu îi vedeau potriviţi.
La un apropos al unei prietene, Eva răspunse sarcastic, plină de ghimpi.
- Nu se uită la el, cât e de bătrân?
Gigi se apropia de 50 de ani. Mariana îndrăzni să o întrebe:
- Eva, câţi ani ai tu?
- 45. Dar ce importanţă are? Tudor are 32.
Apoi, considera că e necesar să fie cu ochii mai mult pe Fery, un alt motiv de luat în seamă la acel moment. Liceanul era în clasa a XI-a, iar Miruna în a XII-a. Nu prea avea încredere nici în ei. Până la urmă erau copii şi trebuia să fie mai atentă, cel puţin cu prâslea.
Curajul de a rămâne fără serviciu pe vremea comuniştilor era mare, adevărată aventură şi necesita argumente serioase. Serviciul era obligatoriu, altfel trebuia justificat din ce trăieşti, fără un amărât de salariu. Exista într-adevăr şi posibilitatea pensionării pentru invaliditate de muncă, însă se făceau controale serioase şi dacă te prindeau cu ocaua mică, o încurcai rău de tot. Oricum la aceste forme de pensionare nu aveau acces decât nomenclaturiştii şi soţiile lor.
În final cumpărară, cu bani de la CAR, jumate-jumate, o maşină de tricotat prin mica publicitate şi o instalară cei trei muşchetari cu multă îndemânare şi pricepere, în apartamentul Getei, la etajul VII. De fapt românul anilor '80 era foarte priceput, omul bun la toate. Improviza dacă nu cunoştea tehnologie şi nu exista "nu se poate’’. Motivul instalării maşinii acolo era pentru linişte. În casa Evei, aflată veşnic într-un dute-vino nu se putea lucra. Şi apoi Geta suferea de când se ştie de insomnii. Numai bine, de acum încolo va avea ocupaţie, în nopţile lungi.
Însă, cum de cele mai multe ori planul din târg nu se potriveşte cu cel de acasă, Geta cu firea ei vulcanică, lipsită total de răbdarea necesară unei astfel de meserii, perseveră câteva nopţi cu fruntea plină de sudoare, apoi abandonă, total. Nu reuşi să scoată din maşină un lucru gata. Rebuturile se înmulţiră pe jos, peste tot, firele se prăpădeau de pomană. Şi totul însemna bani, investiţie. Ele erau funcţionare de când se ştiau, nu maşiniste. "Nu mai înveţi cal bătrân să tragă în ham!’’, avea ea o vorbă. Şi cum mâinile ei scoteau adevărate opere de artă din tricoturi manuale sau goblen, rămase la vechea îndeletnicire. "Maşina asta e o porcărie, eu nu voi putea lucra niciodată în ea. S-o ia dracu!’’ mormăia Geta. Totul presupunea pricepere şi migală. Se retrase total din afacere, iar banii avea să-i recupereze de la Eva, atunci când aceasta îi va avea.
Deci, maşina trebui transbordată în casa Evei. Prin graţia celor trei băieţi tineri, care luară din nou la mână cele 360 de ace, maşina se instală de sine stătătoare, în camera Timeei, şi aşa goală.
Lichidarea serviciul Evei devenea iminent. De această dată, toţi colegii şi colegele, prietenii ei, inclusiv contabilul şef o sfătuiră să nu renunţe la slujba de la stat, încât Eva ajunsese să se sature de această placă şi îi mai repezea pe sfătuitori, contrar obişnuinţei ei. Chiar şi Geta se opunea. Planul iniţial fusese să facă tricoturi înafara orelor de birou, în timpul liber. Îi propuse Evei s-o vândă, să-şi recupereze bani şi să renunţe la idee. Crezând că e necesar purtă în mod serios şi alarmant o discuţie pe această temă, cu Roberto. Concluzia băiatului veni clar:
- De ce, tanti Getă să nu-şi facă lichidarea de la serviciu, dacă aşa vrea ea? Lăsaţi-o în pace. Mama mea face ceea ce doreşte, aşa cum ar trebui să facem fiecare dintre noi.
Astfel, Eva în câteva zile îşi perfectă ieşirea din slujba statului la cerere, iar casa se umplu în scurt timp, de fire în sculuri sau în bobine. Mai cumpără, cu bani împrumutaţi o maşină de depănat şi una de cusut cu patru ace, utilaje imperios necesare în asamblarea bucăţilor ce ieşeau de la tricotat, pentru formele ce aveau să le ia: de bluze, pulovăre, veste sau rochii.
Casa uşor, uşor se transformă într-un atelier. Tot pavilionul unde lucrase, secretare, juriste, contabile sau funcţionare treceau pe acolo. Fiecare comanda câte ceva, fie venea sau nu să le ridice. Eva muncea câte doisprezece ore pe zi, o meserie istovitoare, iar câştigul nu se întrevedea. Când se adunau mai mulţi bani alerga repede după materiale. Preţurile manoperei practicat era foarte mic. Prin altruismul ei binecunoscut lăsa întotdeauna de la ea, cafea servea toată lumea care-i intra în casă. Pentru reclamă oferea câte o bucată gratis. Astfel una dintre fostele colege şi prietenă, Sonia, un tip de damă arătoasă şi cu mlădiere de liană, deveni persoana purtătoare de reclamă, alegându-se cu bluze din cele mai frumoase. Modele diferite din mătase sau mohair, întotdeauna primul. O ajuta şi ea cât putea. De cele mai multe ori, de la birou făcea o escală în Nord şi-i dădea o mână de ajutor, depănând, încheind bucăţi sau călcându-le. Cu totul, una peste alta, Eva nu câştiga mai mult decât un salariu, fără asigurările elementare.
Avantajul? Niciunul. Mai degrabă un dezavantaj îşi creă drum, acela de a nu mai ieşi din casă. Câte o săptămână, poate mai mult nu trecea pragul în afara apartamentului. Pentru cumpărături alimentare era Fery, însoţit întotdeauna de Miruna.
Auzise şi familia Evei de isprava ei şi începuseră să o caute. Domnul Arvat nu rezistă mai mult de câteva ore. Mama sa nu veni. Era destul de avansată în vârstă, avea vreo optzecisidoi de ani şi tocmai făcuse operaţie de apendicită. Caterina divorţată de al doilea soţ, se alesese din această căsnicie cu un copil, acum de şase ani, cu nervi şi mult stres. Fiul cel mare era student şi muncea, ajutând la întreţinerea familiei. Se descurcau destul de greu.
O vizită chiar şi Rodica, sora cea mare din Arad, cu două dintre cele trei fiice ale sale. Fiecare veneau cu gândul de a se lipi cumva de afacerea, de a putea să mai scoată câte un ban înafara salariilor mici. Însă plecară dezumflate. Maşina nu era automată, nu mergea singură. Era mecanică şi trebuia condusă cu mâna. Ore întregi făcea Eva o mişcare de dute-vino, cu răsucire din şold, fără a mai ţine cont de durerea aproape continuă de coloană, prinsă de ameţeală, numărând rânduri şi ochiurile tricotului. "Am ajuns să-mi număr şi paşii’’, făcea haz de necaz, în stilul său. Ore întregi nu vedea decât un cursor care purta firul. "Plăcerea" era şi mai mare la finalul bucăţii, când realiza, uneori, că nu s-a respectat modelul şi un spate întreg reprezenta un rebut. Urma deşirarea lui, ruperea firului în multe bucăţi, încreţirea lui, iar scoterea bucăţii nu mai putea fi netedă, solicitând mai multă pricepere la călcat şi implicit mai mult timp.
Doar când venea Tudor se oprea. El, de fapt încuia uşa, punea yala. Cunoscuţii ştiau atunci că nu este acasă.
Era bucuros să o găsească mereu, îi convenea, dar o compătimea ştiind cât de mult munceşte fizic.
- Nu cred că a fost o idee bună... cu beleua asta de maşină, Eva. Ce ar fi să te întorci la birou?
- Eu??? Nuuu! Nu mă mai duc la birou. Nu mai suport alte compătimiri, să dau alte explicaţii.
- Atunci munceşte mai puţin. Uite, o să-ţi dau jumătate din salariul meu.
- Da sigur... şi copiilor tăi ce-o să le mai dai? Ce face fetiţa ta? E bine, bine?
- Restul, o să le dau. Eu am şi părinţii cu mine care-şi cheltuiesc pensia în casă. Fetiţa? Da, Eva e bine, mulţumesc! E normală şi sănătoasă.
- Mă bucur pentru ea şi pentru tine.
Dacă Tudor dispunea de timp o scotea din oraş, fie şi pentru câteva ore. Uneori stătea câteva zile. Atunci Eva îşi rezolvă tot ce avea de rezolvat, mai ales achiziţionarea de materiale, de diferite culori sau calitate a firului, pe care auzea ea că le găseşte în alte localităţi. Astfel îmbinau utilul cu plăcutul, îşi creau clipe eterne de relaxare, clipe pentru împăcarea şi hrănirea sufletelor şi ale trupurilor, abandonând lupte insignifiante, în defavoarea lor. Fiecare se dorea cu aceeaşi intensitate şi rămâneau ancoraţi în timpul plăcerilor, timp de încărcat baterii. Purtau multe discuţii, împărtăşindu-şi bucuriile sau necazurile vieţii.
Roberto şi Tibi, toată iarna reuşiseră să încropească două motociclete şi chiar să le înscrie în circulaţie, graţie ajutorului Mirunei, care apelă la cunoştinţele mamei ei. Drept pentru care-şi atrase alte discuţii, alte reproşuri ale acesteia. Prin lanţul învinuirilor succesive, Eva suportă un telefon drastic din partea doamnei Ioniţă. O ameninţă sus şi tare, că dacă o mai primeşte pe Miruna în casa ei o va da în judecată pentru corupere de minori. Ştia ea, că Miruna venea zilnic în casa ei. Şi cum nu putea să-şi facă ordine în familie, încerca să facă în a altora.
Perplexă, Eva îi spuse Mirunei, care se făcu roşie ca focul, zbârlindu-se ca un arici. Părul blond i se încreţi şi mai mult în urma treceri cu mânie a mâinilor prin el, iar buzele-i subţiri se învineţiseră. O asigură că va rezolva ea situaţia. Şi o rezolvă în felul ei, ameninţându-şi mama cu plecarea de acasă şi că nu va mai şti vreodată de ea, dacă o mai suna pe Eva sau va încerca să-i reproşeze ceva lui Fery. Între cele două se aşternu o răceală cumplită. Zile întregi nu-şi adresau vreun cuvânt. Doamna Ioniţă îi înşiră întreaga poveste şi soţului. Contrar aşteptărilor, acesta mai diplomat nu se împotrivi foarte tare, cel puţin momentan. De fapt el observă o disonanţă între ele, dar îşi zise că nu poate fi decât o neînţelegere între mamă şi fiică. Militarul cu mai multă tactică, încercă să-şi liniştească soţia.
- Las-o Felicia... las-o că trăim vremuri tulburi... şi apoi Miruna e fată deşteaptă...
Doamna Ioniţă nici în ruptul capului nu dorea să se potolească, spunând că ea nu-şi va lăsa fata cu un coate-goale, al cărei familie este în vizorul securităţii.
Veni şi vara lui '89, vară fatidică, an fatidic pentru unii, an cu multe întâmplări răsunătoare, pentru mulţi.
Începutul verii, cu parfum de tei întărit de razele fierbinţi ale soarelui sădi planuri de vacanţă în inimile tinerilor. Cei trei prieteni, Roberto, Tibi şi Horia plănuiseră să meargă la mare. Acum doreau să scape de motociclete. Le trecu prin minte geniala idee să vândă motocicletele şi să cumpere o barcă pentru pescuit şi pentru plimbare... pe mare. Se mişcară repede, planul se puse în aplicare. Cumpărară o barcă cu motor, destul de mărişoară, cât să stea comod trei persoane şi loc pentru undiţe sau mici lucruri trebuincioase în astfel de escapade. Achiziţia o făcură de la baza nautică, amenajată la margine de Piteşti, pe apa Argeşului. Tot acolo făceau şi exerciţii pentru a învăţa să navigheze şi să o mânuiască. Barca era utilată cu busolă, cu vâsle, cu toate cele necesare.
- Mama, îi spuse Roberto, Evei, într-o zi de dinaintea plecării în concediu, vreau să-ţi verific puţin maşina de tricotat.
- Nu cred că e cazul, Roberto. Merge foarte bine.
- Insist. Noi plecăm şi poate te lasă tocmai în acest timp.
- Doar n-oţi pleca de tot... Doamne fereşte! Câte zile staţi?
- Un sejur. Dousprezece zile... cât să stăm...
Totuşi, desfăcu cu răbdare şi pricepere cele 360 de ace ale maşinii, le unse şi le aşeză la loc cu minuţiozitate. În ziua următoare îl antrenă pe Fery, bineînţeles ajutat de Miruna şi făcură curăţenie generală în apartament, aşa cum numai Roberto ştia, înafara camerei de tricotat. Acolo doar Eva se descurca. Mai bine zis se încurca în tot felul de sculuri şi bobine, în bucăţi puse pe sortimente de mărimi şi culori sau zăcânde în teancuri considerabile.
Fără prea multă atenţie şi vorbă, fără prea mulţi bani şi fără Claudia, cei trei băieţi plecară la mare cu barca aşezată pe portbagajul de deasupra al Daciei, improvizat de tatăl lui Horia. De fapt, aproape toate Daciile românilor aveau un astfel de portbagaj. Claudia urma să meargă împreună cu Fery şi Miruna, după ce aceasta din urmă susţinea examenul de ingineri, din cadrul facultăţii TCM, din localitate.
Toate insistenţele părinţilor nu au putut-o urni la Bucureşti, unde avea mai multe posibilităţi de a alege şi şanse de a intra. Miruna învăţa bine. Şi dacă luăm în calcul influenţa pe care o puteau exercita cei doi părinţi nomenclaturişti, reuşita era absolut asigurată. Şi la Piteşti examenul a fost o reuşită.
Miruna intră cu medie mare, însă în acea vară nu mai văzu marea, nici ea, nici ceilalţi doi, deoarece părinţii lui Horia primiră o scrisoare, la o săptămână după plecarea băieţilor, în care le spunea să se ducă la Mamaia, într-un anumit loc indicat de el şi să aducă Dacia acasă. Când această scrisoare va sosi în Piteşti, ei sperau să ajungă pe mare cu barca, în Turcia şi nu se vor mai întoarce. Dacă nu vor primi nici un semn că vor fi prinşi, ţinta va fi SUA. Şi visul lor avea să se împlinească.
Desigur tatăl lui Horia a dat fuga la Eva să-i ducă vestea. Cu picioarele secerate, împiedicată de o moleşeală confuză, Eva ajunse clătinându-se în camera lui Roberto. Din nou, aceeaşi ordine domnea ca şi data trecută, hărţile lipseau şi busola pe care o ştia pe noptieră.
O altă groază, frică de ceea ce se va putea întâmpla pusese stăpânire pe ea în acel moment şi un tremur pe care nu-l putea opri.
Domnul Savu încerca s-o liniştească:
- Doamna Eva, nu vă mai prăpădiţi. Dacă aşa a fost voia Domnului... Mie nu mi-a spus nimic, Horia. Dacă mă gândesc, în ultimul timp mă tot întreba de nişte rude, baptişti, din Carolina de Nord. De unde să-mi treacă mie prin minte ce are el de gând. Dacă mi-ar fi spus... le scriam şi eu rudelor. Le scriu şi acum, dar ce să le spun... că scrisorile sunt citite la graniţă... nu le pot spune mare lucru. Altfel, scrisoarea nu mai pleacă din ţară.
De fapt, în acest fel omul îşi plângea durerea apăsătoare. Eva, cu furnicături în creștetul capului și o senzație de frig, se afundă într-o tăcere profundă, cu privirea fixă pe ghivecele înflorite, îngrijite cu atenţie pe pervazul geamului, din camera lui Roberto.
"Cine ştie ce se va mai întâmpla... Cum să ajungi cu o bărcuţă până în Turcia... Îi va înghiţi marea...’’ cugeta prăpăstios, mult încercata mamă.


Va urma

[SPRINCENATU DAN]

Mi-a plăcut povestea ta ! Felicitări Sofy !

Cu stimă, Dan

[Corina Militaru]

Captivant! Astept continuarea.

Cu prietenie,

[Marcel Vişa]

O lectura linistitoare. Am citit cu placere.

[Emil Dumitru]

Azi am reluat  Dulce-amară dar frumoasă, a lecturii captivant construită de tine.

Eva luptă cu destinul ei, cu gândul la Tudor şi la clipele frumoase... doar clipele, oferite de el, în scurtele vizite. Greul, şi nu vreau să anticipez, sunt sigur că va veni mai târziu... spre bătrânețe.

O mică cârcoteală, care sunt sigur că din grabă s-a strecurat: tanti Getă.

Cu prietenie,   

[Mariana Tasente]

Citindu-ți rândurile mi-am amintit cu drag de zgomotul mașinii de tricotat cu 360 de ace! :) Era o sursă sigură de venit dar necesita, într-adevăr, multă muncă și pricepere. Amintiri frumoase și triste au năvălit iar... Mulțumesc frumos! :)