Fragment 2 "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Dar ea se smulge din strâmtoare şi o zbugheşte printre tarabe şi desagi, lăsându-l singur pe bărbatul care o tulburase atâta cu prezenţa şi cu vorbele lui. O mare de alb, acelaşi alb de mai devreme, o năpădeşte, o împrejmuieşte, o potopeşte. Na, acuma trebuia să apară iar fantasmele albe, cu ustensilele lor zornăitoare. Nu, nu e momentul să le dau atenţie. Nu e clipă de băgat în seamă călăii albi. Acum trebuie să fiu Catalina. Acum trebuie să merg mai departe prin târgul colbuit. Acum nu pot să las să se piardă frumuseţe de poveste. Acum trebuie să fiu aici. Acum nu contează cine sunt, din ce lume vin. Acum e important doar să aflu, cum e, cum a fost, expunerea de fapte. Ştiu că pot să rămân, dacă vreau, aici, în acest târg şi în acest timp, ca să-mi trăiesc povestea. Ca să fie a mea. Şi vreau... Cu tărie vreau. De fapt, e tot ceea ce vreau acum.

În mulţime, unii cumpără oarece, alţii vând câte ceva, altă categorie cască doar gura la cele expuse. Mă lovesc de ei, de toţi, în goana-mi nebună, dar nu le văd nici chipul, nici statura. Nici nu aud ce-şi spun, de parcă vorbesc în toate limbile pământului, ca la Turnul Babel, toţi acei oameni. Văd, în schimb, în minte şi-n inimă deopotrivă, statura înaltă, puternică a celui cu care stătusem de vorbă până acum. Şi înţeleg: sunt tot în istorie, în poveste, în timp, în târgul din marginea Ploieştiului... E bine. E foarte bine. Sunt Catalina în continuare.

Ce ochi de noapte întunecată, fără lună şi stele, are străinul ăsta. Şi, Doamne, ce frumos ştie s-o întoarcă - aş zice ca în timpul meu: ca la Ploieşti! - şi ce bine cunoaşte meşteşugul vorbirii. De aia l-o fi făcut şi Vodă logofăt. Se trage din acei voievozi îndepărtaţi ai Făgăraşului. Şerban Făgărescu... Sau Văcărescu... Sfinte Dumnezeule, de-ar şti biata Magdalina ce-a făcut fata răsfăţată a pârcălabului! Ar scoate-o de la mâncare caldă pentru o lună încheiată. Nici plăcinte n-ar mai pupa juma’ de an. Şi nici vreun coclau din astea pierdute prin marginea Ploieştiului n-ar mai vedea. Nici călare, nici pe jos. Post să ţină nouă vineri şi tot n-o iartă bătrâna ţigancă. Dacă intră în gura ei, n-o mai spală nici Teleajenul, nici Prahova. 

Cu gândurile făină de atâta măcinat, Catalina întoarce capul să privească înapoi. El stă răzimat de un copac, aproape de locul unde l-a lăsat şi tot mestecă şi mestecă între dinţi un fir de iarbă. Bate darabana în mânerul jungherului de la brâu şi priveşte, cât e târgul de mare, doar spre silueta fetei. Ca şi cum nu mai e nimic altceva de văzut pe aici. Li se întâlnesc, ca adineauri, privirile. În lume nu mai e decât o tarla nesfârşită de verde şi de negru. Poate e straniu, dar şi negrul şi verdele ard, când se găsesc, ca focul. Ea se pierde, deşi nu înţelege de ce, iar. Şi dă s-o ia mai abitir, mai speriată din loc. Dar se ciocneşte cu Magdalina şi o clipă nu ştie pe unde se scoate, de regulă, cămaşa.

─ Iote la ea! Ce, dau turcii pe la fetele mari, de-ai luat-o la papuc, aşa? Ai, frumuşaţă, că ţi-am luat ce-ai zis. Tot ţi-am luat, să ştii. Nimic nu mi-a scăpat. Că astea bucurii să ai şi tu. Ţoale frumoase, dacă mamă nu mai e, dacă fraţi nu ai, dacă prinţul aşteptat n-a dat iama... Făceau ei, negustorii, gât, că nu atâta, că e prea ieften, că asta e marfă scumpă, hantâia. Da’ parcă poate să se puie cu Magdalina cineva? Mă tocmesc cu ei până zice ca mine. Haşa, ia vezi-le, e bune? Îţi place?

─ Îmi plac, Magdalino, toate îmi plac. Bravo, ai făcut, ca de obicei, treabă bună.

─ E, o treb’şoară acolo ce am făcut şi eu. Nu mare lucru. Da’ domnia-ta ce ai luat, jupâniţă, că nu văd nemica în mâinile tale.

─ În mâini, nu. Că nu mi-a plăcut nimic de pe aici şi ce mi-a plăcut, n-am putut să iau în mâini şi să duc, pur şi simplu, în pădure. Am băgat ceva într-o tainiţă, la inimioară, dar musai să scot repede, că se strică, nu ţine mult, şi nu e de nasul meu. Ei, ce te uiţi aşa? Zic de peşte şi de caş. Zic că peşte şi caş găsim şi la Ploieşti. Adică zic să plecăm.

─ Măi să hie şi să hie iar. Nu e lucru curat aici, jupâniţă. Ce ţi-o hi plăcut, oare? Şi de când cumpără fetele mari, de familii de vază, peşte şi caş din târguri? Ca slujnicele puturoase?

─ Magdalino, eşti cam limbută. Hai să mergem acasă! Hai, nu mai sta!

─ Stai, jupâniţă, să-mi ghie bărbatul. Că doar nu l-oi lăsa pe Partenie singurel în târg, sireacu’. La mâna matracucelor de pe aici... Ah, jupâniţă, jupâniţă, de grea batjocură şi de mare ocară am ajuns. Nici nu te-ai uitat la marifeturile astea dă mătăsuri, ce-am adus eu, cu mâinile mele. Şi ce m-am mai chiorât pe la cele tarabe. Că să fie aşa, că să fie pe dincolo marfa. Şi nici nu-ţi pasă, zău...

─ Ai văzut doar că le-am admirat pe toate câte le-ai cumpărat. Ţi-am spus că îmi plac şi că ai făcut treabă bună. Dar acum chiar trebuie să plecăm. Hai, Magdalino, mai lungim mult pelteaua? Mergi sau nu?

─ Ce ţi-a tunat dintr-o dată, fata daichii? Că până acuma, zor nevoie mare să venim la Târgşor, acuma grabă fără zăbavă să plecăm fără întârziere de la Târgşor. Io aş merge, nu zic nu, da’ pe Partenie cui îl lăsăm?

─ Lasă, că ştie şi singur drumul. Şi n-am nicio bănuială că ţi-l ia cineva.

─ He... Nu e haşa, jupâniţă. Că dacă hai un bărbat în ziua de azi, faci ce faci şi ţii de el, că mintenaş ţi-l ia alta. Abia aşteaptă vreo codo... cum îi zice, corcobatură de aia să puie mâna pă el. Nu e homul meu ăla cel mai frumos, dar e al meu, jupâniţă. Să-l las pe mână străină? Şi lui cum îi place să se dea la alte muieri...

─ Bine, bine, suficient. Am înţeles. Atunci rămâi cu el, ca să nu-ţi pierzi Făt-Frumosul. Eu îmi iau calul şi plec. Nu mai stau nicio clipă în târgul ăsta colbuit.

─ Te-nţeleseşi cu Fustelea, va să zică! Să plecaţi amândoi! Ruşine, jupâniţă, mare ruşine şi năprasnică ocară pe capul nostru! Fetele de boier nici nu-şi saltă hochii la vederea unuia cu nădragi şi tu te huiţi să-ţi facă ăla cu ochiul... Doamne sfinte, vai de bătrâneţile mele! Pârcălabu’ îmi pune, fără judecată la Cel de Sus, chelea pe jeratic, când o auzi că i-am rătăcit mândreţe de fată prin Târgşor. Că io mereu zic că fata hasta are prea multă libertate. Ea face doar ce-o taie capu’, nu ascultă de nimerica. Fetele de anii ei stau la cuhnii, cu capul plecat. Ori au bărbaţi şi o droaie de copchii şi vede de casa lor. Ea bate drumurile toate mai dihai ca voinicii. Fetele se duce, cum e datina, la petreceri de nasul lor, ca să-şi găsească ursiţii. A noastră fuge cu calul în pădure şi la schitul de maici, de zici că ia calea pustietăţii, de pădureaţă ce-i. Şi acu’, na, veni ăsta, Fustelea şi se înţelese cu el...

─ Te-ai răcorit? Ai aruncat în capul meu toată ocara de care eşti în stare? M-ai obidit îndeajuns? Ei, bine, vorbeşti într-aiurea, proasto! Aşa crezi tu despre mine?

─ De, jupâniţă... Nu cred, ferească sfinţii că eşti soi rău. Da’ m-am socotit şi eu că te-a îmbrobodit pezevenghiu’ ăla, că ţi-a hi vârât una ori halta în căpşor, că e bun la de astea. Şi domnia ta eşti neştiutoare şi nevinovată la porniri amoroase. N-ai văzut, hafurisitu’, cum sărea pe geam?

─ Magdalino, sunt plină de recunoştinţă şi bătaie de inimă pentru grija ta în ceea ce mă priveşte. Dar, chiar dacă nu pare, am ştiinţă să îmi port singură crucea. Cum şi cât o fi ea de grea. Pentru vorbele tale nesocotite, mai vorbim noi. Acum nu mai pot să stau. Vreau să dau pinteni calului. Voi şi aşa veniţi pe jos, încet, încet, hai, hai... Eu trebuie să plec numaidecât. Căci parcă nu-mi e bine. Nu-mi mai e bine.

─ Hai puicuţo, mergem împreună. Noi şi Partenie. Jupân Vasile Pârcălabu’ mă jupoaie ca pe cornute, dă ghie, dacă ţi se întâmplă oarece! Eşti singura lui comoară. Ca la soare se huită la tine. Şi de ce, Doamne Sfinte, îţi e rău? Te-o hi dăocheat zdrahonu’, că prea se uita într-un feliu la tine. Hai să te dăscânte baba, să-ţi treacă. Şi când erai mică îţi trecea tot aşa. Fugi dăochi dântre ochi, să rămâie Catalina curată, luminată...

─ Acum s-ar putea să nu mai treacă. Nici cu un descântec, nici cu mai multe. Leacul nu mai vine uşor. E boală mai grea. E deochetură amarnică. Nu mai trece nici dacă pupă taica unde mă doare, aşa cum făcea când eram mică. Dar tu descântă, Magdalino, cum ştii mai bine şi eu plec. 

─ Merg cu tine, fată hăi.

─ Aşa ziceam şi eu, întâi. Dar am chibzuit şi ai dreptate. Ce faci cu Partenie, Magdalino? Cine are bărbat în ziua de azi să ţie de el, aşa ai zis, nu? Îl  laşi singur? Ai tu inimă să-l dai pe tavă alteia? Nu vezi că sunt multe femei frumoase în târgul ăsta? Dacă, Doamne fereşte, îşi găseşte vreuna? Ştii cum se spune: ochii văd, inima cere... Ai văzut că zicea că ar vrea să sară şi el pe geam. Ca Fustelea...

─ Lasă-l dracu’, jupâniţă, de cioroi, că nu-şi găseşte pe nimerica! Cine să se uite la el, că e hurât ca dracu’... Dar la tine, ştiu eu unul care s-ar uita...

 

 

[Nina Mariana Marcu]

Mii şi milioane de scuze, Sofy, ai avut dreptate. Sunt pafaristă rău la tehnici, dar şi aiurită. Mulţumesc că eşti atentă, că eşti ochiul şi capul limpede, că eşti vigilentă. Încă o dată, scuze, 

[Sofia Sincă]

Un fragment copios, savuros, dar şi informativ. Din dialog aflăm faptul că fata pârcălabului, Catalina nu are mamă (lucru bănuit) şi nici fraţi, menirea doicii ţigancă, una dintre laturile caracterului tinerei domniţe, cea plină de viaţă şi personalitate, care sfidează legiile vremii. Cum ar fi, pleacă singură călare prin păduri, ca haiducii... sau autoarea pregăteşte vreo întâlnire romantică prin codru a doi tineri îndrăgostiţi. Savuros este şi limbajul ca şi transfigurarea naratoarei, prezentă în fiecare fragment.

Una peste alta îmi place această lectură relaxantă.

Sofy

[Corina Militaru]

Chiar ma intrebam cat ne mai lasi sa asteptam continuarea! :) M-am delectat si, desigur, sunt curioasa cum impletesti itele mai departe.

Cu drag,

[Chris]

Am citit şi mi-a plăcut! :))

[Gabriela Grădinariu]

Încă o felie din introducere. Aștept acțiunea cu interes!

[Nina Mariana Marcu]

Dragă Sofy, sunt copleşită. Ori ai citit cartea, ori ai o intuiţie şi un fler fantastice, ori eu, ca autoare, sunt extrem de previzibilă. Da, urmează un astfel de episod. O întâlnire romantică în pădure...  Şi, din suflet, când îl voi posta, ţi-l dedic. Mulţumesc mult. Pentru tot.

Sofia Sincă a spus :

Un fragment copios, savuros, dar şi informativ. Din dialog aflăm faptul că fata pârcălabului, Catalina nu are mamă (lucru bănuit) şi nici fraţi, menirea doicii ţigancă, una dintre laturile caracterului tinerei domniţe, cea plină de viaţă şi personalitate, care sfidează legiile vremii. Cum ar fi, pleacă singură călare prin păduri, ca haiducii... sau autoarea pregăteşte vreo întâlnire romantică prin codru a doi tineri îndrăgostiţi. Savuros este şi limbajul ca şi transfigurarea naratoarei, prezentă în fiecare fragment.

Una peste alta îmi place această lectură relaxantă.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Îţi mulţumesc frumos; Corina. Mă bucur dacă ai aşteptat, cum zici, continuarea romanului.  Te aştept pe mai departe. Să-mi spui dacă am reuşit să împletesc, să încâlcesc, să descâlcesc iţele.

Corina Militaru a spus :

Chiar ma intrebam cat ne mai lasi sa asteptam continuarea! :) M-am delectat si, desigur, sunt curioasa cum impletesti itele mai departe.

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Mulţumesc frumos, Augusta. Mă bucur mult dacă am reuşit să te atrag în vâltoarea acestei poveşti.
Augusta Cristina Călin a spus :

Am citit şi mi-a plăcut! :)

[Nina Mariana Marcu]

Plecăciuni, Gabi... O să continuu cu postatul fragmentelor. Şi mulţumesc de interes.
Gabriela Grădinariu a spus :

Încă o felie din introducere. Aștept acțiunea cu interes!