Pictoriţa

[Suzana Deac]

 

     În fiecare săptămână, regele mergea călare la vânătoare. Trecând prin pădure, ieşea pe o câmpie frumoasa inundată de razele de lumini, acolo zărea o domnişoară frumoasă stând pe iarbă, cu o broderie în faţă. Cosea crengile copacilor în mai multe nuanţe de verde, apoi pârâul cu peştişori zglobii, galbeni, roşii cu picăţele negre, rămânând loc în goblen şi pentru păsările cerului, cu aripile întinse.

     Îi plăcea să discute cu ea, îl impresiona inteligenţa ei şi de fiecare dată se sfătuia cu ea despre mersul lucrurilor din ţară. Fata avea o imagine clară despre cum ar trebui condusă comunitatea lor ca să învingă dreptatea, iar regele la fiecare întâlnire o provoca la discuţii să înveţe din intuiţia şi experienţa frumoasei localnice. Apoi o saluta cu respectul cuvenit şi pleca la vânătoare. Slugile înconjurau mistreţii cu câinii, iar regele ţintea doar un singur mistreţ. Bucătarul îl tăia şi făcea bucate alese din el. Regele trimitea şi fetei cu cosiţe galbene, câte o gustare.

     A treia săptămână s-a întâmplat un lucru curios. Nu mai avea tragere de inimă pentru vânătoare, aşa că şi-a trimis slugile acasă, cu câinii cu tot, dorind să rămână singur cu gândurile sale. A pornit călare către muntele din depărtare. Vântul îi atingea obrajii, soarele îl făcea să transpire, dar până n-a obosit de tot, nu s-a oprit. A găsit în calea lui o fântână, acolo s-a dat jos de pe cal şi a scos din adâncuri o găleată de apă. In apă a văzut reflecţia fetei frumoase din spatele lui şi s-a întors spre ea.

     -Eu m-am îndrăgostit de tine, i-a spus regele, ai părul ca spicul de grâu, ochii de azur şi o minte ascuţită, dar nu am ce face, sunt căsătorit, iar regina mea este o femeie de treabă, cumsecade şi eu ştiu că pe ea trebuie s-o iubesc. Este un sentiment deosebit pentru mine că te-am descoperit dar nu te supăra, eu pe tine trebuie să te uit. De acum încolo nu mă mai opresc pe pajiştea ta, nu mai vorbesc cu tine, oricât de dureros ar fi. Şi regele şi-a ţinut cuvântul. Nu mai zăbovea pe câmp, unde stătea şi cosea fata. Ocolea acel pământ ca să n-o întâlnească.

     A plâns fata o săptămână întruna, nu mai putea broda de loc. La necazul ei s-au adunat veveriţele, iepurii în jurul ei să-i alunge gândurile rele. Se cocoţa ciocârlia pe copacul cel mai apropiat să-i cânte triluri de consolare, broasca făcea acrobaţii s-o înveselească, chiar şi melcul îi apăru în cale iar fata spunea poezia despre melc, melc, codobelc şi uita de supărarea ei. Broderia, căzută în iarbă, a rămas neterminată. Un pom era cusut, dar pe celălalt nu mai avea cine să-l coasă. Stând aşa degeaba câteva zile, frumoasei fete cu părul ca spicul de grâu, i-a venit o idee salvatoare. Impresionată atât de culorile naturii, cât şi de amărăciunea interioară, dorea dintr-odată să picteze, simţea în inima ei, că deşi nimeni nu a învăţat-o tehnica picturii, ar putea reuşi să pună culorile sufletului pe pânză.

     A cumpărat din târg cele necesare şi a aşezat şevaletul în mijlocul câmpului drag ei şi s-a apucat de pictat. În fiecare zi picta mai frumos, mai iscusit până a realizat nişte peisaje deosebite, cu copaci şi flori, cu animale de pădure, cu munţii din depărtare şi cu păsările cântătoare. Într-o zi a aşezat tablourile în jurul ei şi s-a scufundat în admiraţia lor. A reuşit. A reuşit să-şi învingă supărarea, a reuşit să facă tablouri aşa de frumoase pe care neapărat trebuie să le arate şi altora, să se bucure şi alţii de ele, oameni de seamă, iubitori de artă.

     A doua zi a mers cu căruţa la târg şi a aşezat tablourile, pe fiecare în picioare, ca să fie vizibil în lumina soarelui, să nu fie umbrit niciunul. A stat prima zi, a doua zi, chiar şi a treia zi lângă ele, dar numai doi oameni s-au oprit fără să-i spună ceva. De cumpărat nimeni nu a cumpărat niciun tablou, deşi nu erau scumpe.

     După trei zile nereuşite, fata aşa de tare s-a supărat că nu mai vroia să stea lângă tablouri şi a rugat o femeie, o vecină din sat, să aibă grijă de ele.

     - Bine maică, du-te liniştită acasă, am eu grijă de ele, şi aşa nu prea trece nimeni prin faţa lor să le admire, deşi cât mă pricep eu, sunt tare frumoase.

     Fata plecă acasă să mai facă şi alte treburi că picturile sale păreau inutile. Dar ea, săraca, nu ştia că exact în ziua aceea s-a oprit o caleaşcă lângă căruţa ei, din care a coborât regina, o femeie frumoasă, ieşită din comun şi cumsecade, cum umbla vorba prin sat. Prima dată s-a uitat după nişte mătăsuri pentru o rochie de bal, dar când a zărit picturile, a lăsat mătăsurile baltă şi s-a dus să admire imaginile pictate. 

     - Vai, dar cine a ştiut să picteze aşa de frumos ? - întreba tocmai pe vecina fetei, care era în apropiere, impresionată de entuziasmul reginei. Trebuia să vină chiar regina ca să recunoască valoarea adevărată a picturilor săracei fete.

     - Cine a desenat aceste tablouri ?

     - O fată simplă, cu cosiţe ca spicul de grâu, regina mea, dar dacă îi spun că le-aţi lăudat, tare fericită va fi cu siguranţă.

     - Nu numai că le laud, dar le şi cumpăr pe toate să-mi împodobesc castelul pentru balul pe care îl organizăm în această duminică. Te rog să-i dai pictoriţei aceşti treizeci de galbeni, din partea mea şi să-i spui să vină negreşit la balul de duminică, va fi invitatul meu de onoare.

     Regina şi-a chemat valetul să aşeze tablourile în caleaşcă să le ducă la palat şi să le arate soţului său.

     Mare a fost mirarea fetei când vecina i-a relatat întâmplările din târg. A cuprins-o bucuria că totuşi, tablourile sale sunt reuşite, regina care avea cultură şi simţul frumosului, le-a putut aprecia. Sufletul i s-a umplut de fericire, nu mai era supărată ca înainte. Invitaţia  reginei, însă, a pus-o pe gânduri, e bine să se ducă? Nu e bine? Se găsea  într-o dilemă ciudată. Pe regină n-o putea refuza, dar nu vroia să-l supere nici pe rege.

     Fie ce o fi, se gândea în sinea ei şi a început să caute între hainele ei o rochie potrivită pentru bal. Oricum nu avea rochii aşa de scumpe ca şi regina sau doamnele de la curte, dar avea şi ea o rochie cu dantelă albastră ca cerul senin, cu ea se putea prezenta la curtea regală.

     Duminica fix la ora cinci s-a înfăţişat la poarta castelului, unde nu a mai intrat niciodată. Curtea era plină de musafiri cu pahare de cristal în mână, iar în ele strălucea un vin roşu ca rubinul în soare. Se auzea muzică de pian şi peste tot erau mese elegante şi aranjate, cu raţe sălbatice, carne de mistreţ, iepure, căprioară şi prăjituri înspumate. Femeile purtau rochii impunătoare şi se plimbau graţios. Fata se simţea intimidată de atâtea impresii noi, dar regina cum a zărit-o, a şi prezentat-o curţii:

     - Ea-i pictoriţa descoperită de mine, vreau s-o cunoaşteţi pe autoarea frumoaselor tablouri, de acum încolo ea va picta pentru curtea regală şi va fi onorată pentru munca ei.

     A apărut şi regele, ocupat până atunci cu primirea musafirilor veniţi din ţinuturi îndepărtate şi mare i-a fost mirarea când a zărit-o pe frumoasa fată. Ce or căuta ea în curtea mea, se tot întreba, până regina a clarificat situaţia:

     - Hai, dragul meu, s-o cunoşti pe această pictoriţă frumoasă şi talentată pe care eu am descoperit-o!

     Regele a întins mâna, a felicitat-o pe fată, dar nu s-a trădat că ar cunoaşte-o dinainte. Nici fata nu a zis nimic şi-a lăsat jos privirea în faţa regelui.

     - De acum încolo această pictoriţă va picta pentru curtea regală, fiindcă tablourile sale sunt realizate cu sensibilitate şi sunt pe placul meu! Ce zici, dragul meu ? – întrebă regina pe rege.

     - Bine, dacă asta e dorinţa reginei, să se împlinească, a spus regele şi s-a scuzat, dar trebuia să se ocupe de ceilalţi musafiri.

     Când balul s-a terminat şi lumea s-a dus acasă, regina s-a retras şi ea în dormitorul său să se culce, regele atunci şi-a găsit timp să meargă prin salon şi să se uite la picturile mult lăudate.

     - Interesantă este viaţa, se gândea, eu vroiam să scap de o amintire frumoasă şi amintirea a intrat în casa mea sub forma acestor tablouri. Se uita la ele şi-i veneau în minte tot felul de impresii din trecut. Până târziu nu a putut să doarmă, se gândea ce va fi de acum încolo. Dar nimeni nu ştia, nici el, nici fata şi nici regina.

     Din păcate nici povestitorul nu ştie mai mult că v-ar povesti mai departe întâmplările ce au urmat. Imaginaţi-vă voi ce sfârşit doriţi acestei poveşti şi să presupunem că aşa se termină povestea, cum aţi vrea voi.

[Lucian Daniel Dumbravă]

Eu zic să lăsăm fata să se întoarcă la goblenurile ei, că prea se complică lucrurile... 

"A treia săptămână după ce îşi luase rămas bun de la fată să meargă la vânătoare...". Aici nu am prea înţeles. Şi-a luat rămas bun de la fată şi-apoi, când a obosit, a văzut aceeaşi fată în apa din găleată ? S-a învârtit în cerc...?

Povestea, per ansamblu, e simpatică.

[Suzana Deac]

Stimate domnule Lucian, se vede din deznodamantul ales ca sunteti un bun familist :)

Va multumesc pentru popas si sugestie. Am elucidat aspectul neclar.

Cu respect,

[Lucian Daniel Dumbravă]

Acum că aţi elucidat neclaritatea, totul mi-a devenit limpede. Mulţumesc.

Suzana Deac a spus :

Stimate domnule Lucian, se vede din deznodamantul ales ca sunteti un bun familist :)

Va multumesc pentru popas si sugestie. Am elucidat aspectul neclar.

Cu respect,

[Vasilisia Lazăr]

Drăguță. Mie mi-ar fi plăcut să aibă un final, că imaginația mea o ia razna și nu prea văd să se termine cu bine așa cum trebuie să se termine toate poveștile. :))

Se simte că limba ta maternă nu e româna, dar, totuși, e de apreciat cât de bine o stăpânești.

Cu drag,

[Mihaela Roxana Boboc]

Am fost așa de captivată că îmi doresc o continuare propusă de autoare. Că mintea mea nu e prea familistă și vede cum se complică treaba :))