Roşilă şi Albăstrilă

[Sorina Zota]

            Era iarnă. În pădure lupii urlau, lăsând în urmă ecoul şi urmele lor în zăpada mare, pufoasă şi strălucitoare.

            Într-un luminiş din mijlocul copacilor bătrâni era o căsuţă mică-mică-mititică, făcută din bârne groase, cu acoperiş înalt şi ţuguiat, cu hornul îmbrăcat într-un manşon de omăt. Pe-acolo ieşea fumul în rotocoale mici şi urcau lin spre cer. Sus, sus de tot, se amestecau cu norii albi de nea, care-i cerneau neîncetat ca pe-o făină strălucitoare, înapoi.

            În căsuţă trăiesc doi pitici. Au bărbi lungi şi albe. Sunt încălţaţi cu cizmuliţe negre, iar pe cap poartă căciuliţe ca nişte fesuri lungi ce le-atârnau pe un umăr. Se înţeleg ca fraţii. Pe cel cu fesul roşu îl chema Roşilă, iar pe cel cu tichia albastră, Albăstrilă.

            Se făcu seară, dar ninsoarea nu încetă. Fulgii coboară în neştire, cad fără oprire. Se aştern gingaş pe copaci, pe tot ce ating şi se adaugă covorului alb, aşternut în codru, de iarnă.

            Roşilă stă cu nasul lipit tot de ferăstruica din bucătărie, în timp ce Albăstrilă, cu o mână se chinuie să frigă-ntr-o tigaie nişte ciuperci, ia cu cealaltă vrea să facă în acelaşi timp şi ceaiul.

            - Roşilă hai şi m-ajută şi pe mine cu mâncarea, zice Albăstrilă în timp ce-şi bagă cu repeziciune degetul în gură, fript fără să vrea cu tigaia de pe foc.

            - Da` ce? Tu nu poţi s-o faci singur? - răspunde Roşilă fără ca barem pentru o clipă să catadicsească a-şi dezlipi nasul de pe geam.

            - La ce te gândeşti de stai aşa lipit de fereastră? De ce nu mă ajuţi şi pe mine? întreabă Albăstrilă cu mâinile în şold, mâniat că Roşilă nu face nimic.

            - Mă gândesc la căprioare. Ce-or fi făcând ele pe vremea asta? mormăie cel cu scufa roşie, mai mult în barbă, aşa, ca pentru sine.

            - La asta te gândeşti tu? Ei bine, pot eu să-ţi spun că bietele tale căprioare, în mod sigur au cinat şi că nu mult după asta or să meargă la culcare. În nici un caz nu se ceartă ca noi acum!         

            După predica ţinută de Albăstrilă, Roşilă se îndură, ce-i drept cam bodogănind pe sub mustaţă, să-l ajute,. Cu chiu cu vai încep să mănânce. Apoi, satisfăcuţi, se duc la culcare.

            E noapte. Pendulul din peretele camerei lui Roşilă arată nouă şi un sfert. Afară ninge într-una, iar brazii seamănă cu nişte moşnegi îmbrăcaţi în mantii albe şi au cuşme pe cap.

            Roşilă se dezbrăcă în camera lui, îşi aşeză frumos hăinuţele pe un scăunel, puse scufa albă de noapte pe cap, apoi suflă în lumânare. Nu intră imediat în pătuc. Ci mai priveşte visător la jocul fulgilor de nea. Apoi se cuibăreşte în plapumă. Cu gândul la căprioarele lui, adormi.

            Albăstrilă, mai distrat, îşi aruncă hăinuţele aiurea pe un scăunel. Apoi stinge lumânarea, îşi îndeasă şi el scufia pe cap şi mormăind, se băgă până la gât în învelitoarea groasă de lână.      Acum trebuie să spun că, odăiţa lui Roşilă se afla în catul de jos, iar cea a lui Albăstrilă la etaj. Afară continua să ningă frumos şi liniştit, cu fulgi mari şi mulţi. În căsuţa piticilor era acum linişte şi cald.

            Deodată, tocmai când Albăstrilă vru să se întoarcă pe partea cealaltă, se auzi un glăscior. Mic, pricăjit, dar sufient cât să se audă. Cam ca atunci când cineva vrea să scape de ceva şi nu poate. Piticul se ridică speriat şi aprinde iar lumânarea.

            Şi vede o arătare mai mică în alb. Ceva ce aducea tare mult cu o fantomă. Se sperie şi mai tare şi înnebunit de frică o ia la sănătoasa pe scări, cu lumânarea în mână şi fesul de noapte care flutura in zbor.

            Ajuns în camera cealaltă, dintr-o izbitură închide uşa în urma lui. În timp ce-şi caută şi încearca să-şi recapete glasul, printre gâfâieli începe să strige ca din gură de şarpe:

            - Roşilă!!! Roşilăă!!! Trezeşte-te Roşilă!!!

            - Ce-iiiiiiiiiii, ce ai? Ce s-a întâmplat??? întreabă în timp ce sare ca ars şi foarte buimac Roşilă. Înfricoşat la rândul său ajunge dintr-o săritură, habar n-are cum, drept în mijlocul odăii, în timp ce bâjbîie să aprindă lumânarea.

            - Oooooooo... Oooo... O fantomă! O fantomă...la mine... în camera mea...

            - O ce??? zice Roşilă, mirat.

            - O fantomă. Crede-mă, spune aproape disperat şi cu un glas abia auzit Albăstrilă.

            - Sărmanul de tine, zice deja, mai liniştit, dar şi cu milă Roşilă, cred c-ai mâncat prea multe ciuperci.

            - Roşilă, crede-mă. O fantomă micuţă, se agită cu braţele pe sus în cămăruţa mea.

            - De unde fantome în căsuţa noastră?

            - Da` vino odată să vezi şi atunci ai să mă crezi, mai rosteşte Albăstrilă şi-l trage de o mână, cu multă  hotîrâre, afară din cameră.

            Dar când vru să urce scările, pe Albăstrilă îl apucă tremuriciul de-i scăpă lumânarea din mână. Scufia îi atârna pe spate şi bâţâia din tot trupul de parcă cineva nevăzut l-ar fi luat la scuturat.

            - Ce-i Albăstrilă, ce te-a apucat? Ce-ai păţit? îl întreabă temător Roşilă.

            - Mi-e... mi-e frică...

            - Hai cu mine, zice bărbătos şi plin de vitejie Roşilă, deşi în sinea lui îi era şi lui teamă.

            Ajunseră în catul de sus. În faţa uşii de la etaj, încep să se îmboldească unul pe altul care s-o de-a la o parte şi să intre.

            - Deschide tu - spuse Roşilă temător.

            - Ba s-o faci tu. Că tu nu m-ai crezut, zice Albăstrilă în timp ce clănţăne totuşi, uşor, din dinţi.

            Până la urmă împing amândoi uşa de perete, în acelaşi timp. Şi rămân ca înlemniţi. Într-adevăr, în mijlocul camerei se agita cu braţele pe sus, în toate direcţiile şi cu multă vâlvă, o arătare micuţă. Albă toată.

            Piticii abia mai respirau. Ochii li se măresc. Sprâncenele ating în sus de tot bolta frunţii. Gurile erau deschise de parcă voiau să ţipe, degetele încleştate pe clanţa uşii, iar picioarele stăteau gata de fugă. De frică, inima le bate nebuneşte şi parcă sunt înmărmuriţi aşa cum stau în pragul uşii.

            De unde apăruse arătarea aceea cumplită care se fâţâia ca înebunită în mijlocul podelei de lemn a camerei lui Albăstrilă? Şi ce căuta acolo? Că doar ei nu făcuseră nici un rău nimănui. După alte câteva zvâcnri zbuciumate, scuturături şi smuncituri cu icnete, dintr-o dată auziră un oftat de uşurare:

            - Ufffffff!

            Şi de sub cămăşuţa aruncată pe jos a lui Albăstrilă apăru, istovit şi pleoştit de atâta frământare ... un biet şoricuţ. Mic, mic de tot. Şi foarte ameţit de toată chinuiala lui.

            Piticii să leşine şi alta nu. Roşilă se dezmeticeşte primul. Cu ochii cât cepele de-atâta minunare, începe dintr-odată să râdă atât de tare încât îi dau lacrimile şi abia mai poatea zice ceva printre hohotele de râs. Se ţine cu o mâna de burtă iar cu cealaltă se străduie din greu să-şi nimerească ochii, să şi-i şteargă:

            - Ha, hahahahhahahaha... ha, ha, ha, auzi.. ha, haha... fantome... hahhahhaa...

            - Ha, ha, mormăie scurt şi mirat Albăstrilă, în timp ce-şi scarpină ceafa cu degetele şi se uită tare lung, parcă fără a-şi crede ochilor, spre şoricelul cu bucluc.

            - Ha, ha, ha, hahahaha, abia mai poate să vorbească printre hohote de râs Roşilă, fricosule...de un biet şoricel... hahahahaha ...

            Curios, cu totul nevinovat şi cu ochii mari, şoricelul, fără a înţelege ce e cu atâta veselie în jurul lui întreabă:

            - Ce-i? Ce s-a întâmplat??

            Cei doi pitici se privesc unul pe altul, apoi primul, printre icnete de râs, celălalt printre mormăieli îi povestiră şoricelului petrecania.

            Toţi trei râdeau la sfârşit în hohote.

            Era iarnă. În pădure lupii urlau, lăsând în urmă ecoul şi urmele lor în zăpada mare, pufoasă şi strălucitoare.

            Într-un luminiş din mijlocul copacilor bătrâni era o căsuţă mică-mică-mititică, făcută din bârne groase, cu acoperiş înalt şi ţuguiat, cu hornul îmbrăcat într-un manşon de omăt. Pe-acolo ieşea fumul în rotocoale mici şi urcau lin spre cer. Sus, sus de tot, se amestecau cu norii albi de nea, care-i cerneau neîncetat ca pe-o făină strălucitoare, înapoi.

            De departe de tot, deşi era atât de târziu în noapte, pădurea mai aducea încă în răsunet hohotele de râs ale celor trei mititei. În căsuţă, la ceasul acela târziu, se mai auzea din când în când:

            - Hahahahaha... hahaha, auzi.. fantome.. hahahahaha...

(din ciclul Poveşti pentru surio(a)ra mea)

 

[Sofia Sincă]

Iarna, în căsuţa piticilor - o întâmplare hazlie... Mi-a plăcut şi mie povestioara ta, dară copiilor. Scrisă cu efect de bucurie, cu suspans şi dăruire poate plăcea oricui.

după asta or sp meargp la culcare.- tastare typo

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Sorina Zota]

Mă bucur tare mult  pentru efectul lecturii-)

Mă bucur  şi pentru sesizarea tastarii eronate.

Mulţumesc pentru tot, am corectat.

[Chris]

O povestire amuzantă pentru copii din care s-ar putea învăţa că nu trebuie să se sperie aşa uşor - deşi lucrurile pot părea înspăimântătoare mai ales noapte.

Mi se par cam amestecate timpurile de narare, dar asta poate să fie doar părerea mea :)))

Am mai găsit diverse greşeli de tastare sau... nehotărâri le-am numit, mai ales cu privire la tichii :)))

Pe cel cu fesul roşu îl chema Roşilă, iar pe cel cu tichia albastră  - ori au fesuri, ori tichii, mai sus scrie ca au fesuri amandoi

scufa roşie - şi aici scufă, mai jos apare scufa folosită pt dormit

ia cu cealaltă - iar

Afară ninge într-una - întruna

Nu intră imediat în pătuc. Ci mai - aş pune virgulă înainte de "ci" şi aş continua, fraza pare ruptă

se cuibăreşte în plapumă - sub plapumă, zic eu

fesul de noapte - mai sus era scufa de noapte

cu multă  hotîrâre, - hotărâre

în ultima parte, ecoul lupilor şi ecoul pădurii mi se pare cam repetitiv

[Sorina Zota]

Ecourile astea sunt redundante intr-adevar, o sa vad ce fac cu ele-)

Scufele, scufiile, fesurile, tichiile sunt sinonime, cel putin in dex, desi subscriu  la separarea de inteles a lor chiar şi eu personal. -)

Daca as fi tot spus scufii peste tot era si mai rau. Timpurile de narare sunt foarte precis folosite, conforme cu producerea unor stări specifice. Despre asta daca vrei vorbim separat si nu aici, ca e mult de povestit-)

Mulţumesc pentru tot-)

[Elena Mititelu]

O poveste foarte frumoasă... am citit-o pe nerăsuflate! Felicitări!

"De departe de tot,........ păduriea mai.... "             păduricea

Mulţumesc!

[Sorina Zota]

Multumesc frumos. Am corectat-)