Prieten cu melcii

[Suzana Deac]

          În acele minute lungi şi grele nu existau buburuze,  nu se auzea cântecul turturelelor, nu se putea socoti câţi ani le-au trebuit brazilor să se înalţe peste nivelul oamenilor sau al caselor ca să ajungă în regiuni superioare! Ea trebuia să fie atentă la tavă, cu încărcături importante, farfurii, tacâmuri, pahare, pâinea care trona peste toate fără nepăsare. Călca încet, conştientizând fiecare pas de la bucătărie până la căsuţa-ciupercă. Simţea că mătuşa ei face antrenamente cu ea pentru a-i dezvolta simţul de răspundere.

          I-a priit învăţătura? Absolut. Tot de atâtea ori a greşit ca oricare alt om. Tot de atâtea ori a regretat câte un pas. Sau pe aproape. Sau poate, peste. Cine mai face statistici între indivizi? Statisticile se fac la nivel naţional sau internaţional, unde individul ajunge atât de mic, încât se pierde între atomi.

  Efortul îi depăşea limitele, sau aşa se dresează ambiţia, se ţine în frâu voinţa? Amintirea apasă, drumul e lung, paşii sunt precauţi, nu există nimic spontan, doar o concentrare persistentă şi nimic altceva, decât performanţa de a fi dus o tavă, peste puteri, la un loc bine stabilit.

  Fetiţa adormi şi în timpul somnului intrase cineva în cameră, se uitase la ceasul de mână lăsat pe masă, poate, şi la ea, dacă doarme într-adevăr. Somnul o cuprinsese din nou. Areea visa, apoi se trezi brusc. O pupă pe mătuşa şi ieşi în grădina fermecătoare, unde cântau într-o ritmicitate imperturbabilă turturelele. În mijlocul grădinii se înălţa o vază uriaşă, sculptată din piatră, cuprinsă  în braţele sălbatice ale unui trandafir alb. Poezia locului era imortalizată şi în fotografii, ea aşezată în vaza aceea specială, când emana luminozitatea unei prinţese. Grădina se scufundă în culori, cântec şi mişcare.

Toamna îşi lăsase urmele peste tot. Pe zidul de foc urca iedera la mare înălţime. Libertatea de a alege anumite nuanţe şi de a le aşeza într-o ordine cromatică, îi dădea o senzaţie de superioritate. De la frunzele încă verzi, până la cele maronii, galbene, aurii, roşiatice, ruginii, toate o interesau. Areea le admira, se identifica cu ele, cu frumuseţea lor, cu bucuria de a le descoperi... până n-o trezi o voce autoritară din aceea plutire tomnatică.

-Să vii imediat în casă!

-Dar ce s-a întâmplat, unchiule ? - întreba fetiţa speriată.

-Eu şi mătuşa ta avem de vorbit cu tine!

-Despre ce, unchiule ? - sună o voce nevinovată.

-Ai umblat cu ceasul meu şi l-ai stricat! - răsuna vocea bărbatului zguduitor.

-Cum? Nu am umblat cu ceasul de loc, unchiule! - tremura glasul copilei supărate, pentru bănuiala nefondată.

În casă, pe Areea, o aştepta un interogatoriu sever şi simţea că ea este acuzată fără drept de apel. Degeaba spunea că ea dormea, că se trezise când a intrat cineva şi s-a dus la masă să se uite la ceas, dar că ea nu a văzut cine era, fiind întoarsă spre perete... ea nu are nicio vină... ea nici nu cunoaşte ceasul, nu se joacă cu ceasul adulţilor, nici măcar nu s-a uitat la el... Dar vocea unchiului răsună şi azi în ureche, ca şi atunci:

-Mergem la ceasornicar, el poate să ne spună, de ce s-a stricat ceasul, bun de o viaţă, şi ne poate spune şi cine l-a stricat!

O tristeţe nemărginită o cuprinse pe fetiţă, rudele n-aveau încredere în ea, au smuls-o din lumea pitorească a frunzelor darnice de o mie de culori… Oare ce va spune ceasornicarul? Ea ştia precis că nu umblase cu ceasul, dar oare ceasornicarul, care e mare specialist, nu va declara totuşi, că ea e de vină?! Şi în cazul acesta cum îşi poate dovedi nevinovăţia?!

Specialistul pe loc a reparat ceasul şi a mormăit ceva despre trecerea anilor, şi de fapt, timpul era de vină… dar fiindcă timpul trecea şi ceasul îl măsura şi de acum încolo corect, nimeni nu i-a mai spus nicio vorbă de reproş. Se aşternuse tăcerea, nimeni n-o mai certase, dar nimeni n-o absolvise de vină.

Cu un simţ amar ieşea zi de zi în grădină şi se scufunda între buruienile din spate, pentru consolare. Ce găsea acolo? Spini, mărăcini, tufe şi crengi, copaci şi cântecul nesfârşit al păsărilor. Şi mii de ace de brazi, prăbuşite la pământ. Trebuie să fac ceva, suna glasul dinăuntrul său. O faptă bună, ca să fiu iertată, chiar şi pentru vina nesăvârşită!

Atunci se întâlni fetiţa cu melcii. Toţi erau împrăştiaţi, iar ea vroia să facă ordine. Nu se poate să nu fie melcii laolaltă! Şi se apucase pe loc, adunând melc după melc într-un coş şi îi duse la un loc sigur. Într-un coteţ de iepuri, părăsit de mult, în lipsă de iepuri. Îi aranja melcii pe rafturile curăţate, câte cinci pe fiecare nivel. La adăpost, în siguranţă, să le fie bine, să nu-i atace nimeni, să aibă parte de pace şi linişte. Până la amiază căuta şi aduna melci, pe toţi vroia să-i salveze de necunoscut, de pericol. Şi reuşea, până o striga mătuşa, să ducă tava mare.

Iar a doua zi toţi melcii adunaţi cu trudă erau împrăştiaţi prin iarbă. Care încotro. Nu vroiau adăpost. Nici siguranţă. Vroiau libertate.

Peste ani buni, Areea a reluat povestea şi şi-a întrebat mătuşa :

       -Îţi mai aduci aminte, m-aţi acuzat pe nedrept că eu am fost cea care am stricat ceasul unchiului?!

-Nu, nu-mi aduc aminte de loc, a răspuns mătuşa dezorientată.

... Şi a doua zi toţi melcii erau împrăştiaţi prin iarbă. Care încotro. Nu vroiau adăpost. Nici siguranţă. Vroiau libertate.

[Corina Militaru]

O poveste dulce.

Anica le admira, se identifica(sau Areea?) :)

Drag,

[Suzana Deac]

Areea, bineinteles. Mersi pentru observatie.

Imbratisari,

[Elena Mititelu]

O poveste minunată! De câte ori nu dorim decât libertatea!

Preţuire,

[Suzana Deac]

Mersi, Elena, pentru lectura!

[Suzana Deac]

Cu bucurie, Rygett!

[Suzana Deac]

Mersi, Mihaela, pentru vizita si impresii!

Cu drag, Suzana