IUS şi ISA . XXVI .

[Emil Dumitru]

          − Domnul, mai doreşte ceva? îl trezi Connie din visare.

      − Nu, mulţumesc!  

      Erau foarte apetisante sărmăluţele în foi de viţă-de-vie, mici, înfăşurate atent,  delicate şi garnisite cu puţină smântână, iar lângă ele, aurie, o porţie de mămăliguţă din care încă mai ieşeau aburi. Le mâncă pe îndelete, dorind să simtă gustul tuturor ingredientelor folosite, iar toate acestea îi aduseră în memorie petrecerile din România şi chiar puţinele seri petrecute la Maria acasă.

      Mai goli un pahar cu vin, iarăşi cu multă sete şi stăpânit de o ură inexplicabilă. Superego văzându-l cât este de abătut, îl mai „ajută’’ puţin şi puse un braţ mare de paie pe foc:

      − Nu te mai frământa, acum e târziu, domnule Luis! Nu m-ai ascultat niciodată.

      − Te ascult acum.

      − Repet, acum este mult prea târziu… N-ai fost capabil să fii răspunzător de faptele tale, ai fugit, acum suportă consecinţele. Simţi că te copleşesc consecinţele sau amintirile ? Nu cumva eşti furios şi o urăşti pe Maria, că s-a descurcat foarte bine şi fără tine? Vrei din nou să te răzbuni? Îţi reamintesc, simt că te enervezi că-ţi reamintesc, dar  aşa a început toată povestea, din setea ta meschină de răzbunare.

      − Te rog acum, ajută-mă! 

      − Te-ai lăsat foarte uşor dus de val, de alcool, de droguri şi femei, dar, aşa cum ţi-am mai spus, cel mai mare vinovat a fost frumuseţea ta, chiar dacă n-o recunoşti, asta te-a şi distrus fără să-ţi dai seama...

     − Lasă-mă în pace, nu mă mai enerva, că  frumuseţea mea a fost de vină…

     − Poftim, mă rogi să te ajut şi tu nu recunoşti nici în ultimul ceas, adevărul. Şi-ţi mai spun ceva, ca să te trezesc mai bine la realitate: tu nu ai fost niciodată capabil să vezi şi dincolo de… te-ai oprit doar la corpul femeii, iar aici mă refer în mod expres la Maria. Şi, aşa de încheiere, să admit, deşi o fac forţat, cu Maria ai avut ce-ai avut − însă sincer nu ştiu unde a greşit această fiinţă faţă de tine! −  te întreb, de ce ai abandonat copilul? Crezi tu, că într-o zi copilul, dacă vă veţi întâlni,  nu te va întreba: unde ai fost tată?  cu această întrebare finală, Superego mai răsuci cuţitul în rana adâncă a sufletului, fără menajamente.

 

      Nu mai apucă să-i răspundă lui Superego − sincer nici nu prea avea ce să răspundă acestor întrebări pragmatice − deşi ar fi dorit să mai discute cu el, i-ar fi suportat până şi mustrările, fiind sigur că doar aşa mai află câte ceva din gândurile ascunse în ungherele minţii sale, când privirea îi fu atrasă de o tânără care intră foarte dezinvolt în local. Primitivul mascul din fiinţa lui şi bătrânul vânător se treziră brusc la viaţă: vânat tânăr! Nările i se dilată, încercând să adulmece parfumul „căprioarei’’, dacă era sau nu în perioada optimă de rut: îl simţi, era fin, plăcut şi plin de mister. O urmări cu privirea. Tânăra merse direct la Connie, discutară puţin privind fugar spre masa lui, apoi veniră la el.

      − Îmi permiteţi, domnule, să vă prezint pe fiica mea, Lizetta. Dacă nu vă deranjează, poate să ia loc la masa dumneavoastră? îl întrebă, Connie, foarte protocolar, uimindu-l.

      Luis încuviinţă.

      − Mulţumesc! murmură Lizetta, după ce se aşeză pe scaunul din faţa lui.

      − Cu multă plăcere, domnişoară.

      − Mai doriţi ceva, domnule? întrebă Connie.

      − Nu, poate…

      − Cu dumneaei am discutat eu! îl tăie scurt Connie şi plecă.

 

      Privirile lor se întâlniră întâmplător şi fugar de câteva ori, şi Luis descoperi puţin iritat, în ochii ei, acel licăr, acea luminiţă stranie pe care o mai descoperise şi-n ochii altor femei, atunci când doreau ceva sau încercau să-l domine. Dar mai era şi altceva în acel licăr tăios, tăios în prima fază şi languros după ce-l capta. O privi direct şi la un moment dat ea nu-şi mai feri privirea, încercând să-l înfrunte.

        Ce dracu doreşte de la mine, de mă priveşte aşa de insistent? se întrebă el, nerealizând că făcea acelaşi lucru, poate cu o intensitate mai mare.

      Lizetta nu rezistă mult şi spuse, coborându-şi privirea:

      − Simt că mă priviţi cam… cercetător. Dacă nu vă place ceva, spuneţi-mi. Iar dacă vă deranjează prezența mea, plec, şi Lizetta voi să se ridice.

      − Nu, nu mă deranjezi, dimpotrivă, zise el repede. Rămâi, te rog! Doar că privirea ta mi-a amintit de cineva drag, atâta tot.

      Connie reveni cu un platou − fructe de mare, pe pat de legume, observă Luis − o sticlă cu vin, din care turnă în pahare şi plecă.

      Lizetta îl invită să ia ceva, el refuză politicos şi profitând de faptul că ea era acum ocupată cu servitul, îşi reluă şi mai temeinic, studiul:  privire directă, ce şi-o transformă cu multă uşurinţă într-una inocentă de copil, ce aşteaptă un răspuns, a început să fie stăpână pe sine, foarte naturală… mă pune puţin pe gânduri acel licăr ciudat, pe care i l-am surprins de câteva ori… ultima oară, adineauri când m-a invitat… Superego, atenţie mărită şi nu mă lăsa. Semnal de alarmă, când doreşte ceva, privirea i se schimbă mult… Şi la Maria apărea acest licăr straniu, dar avea altă intensitate, îl percepeam altfel, transmitea altceva…

      − În sănătatea dumneavoastră!... Domnul? întrebă Lizetta, ridicând paharul.

      Îi dispăruse puţin, nu totalmente, stânjeneala. Vocea îi sunase altfel − băuse primul pahar cu vin dintr-odată, fără a toasta şi asta îl frapase puţin − şi acum se manifesta mult mai firesc. Ciudat, prezenţa ei, simţi Luis, începuse să fie agreabilă şi să-l liniştească, dar în acelaşi timp îl incita s-o descopere.

      − Şi a ta!... Scuză-mă, m-ai intimidat cu privirea şi am uitat să… mă cheamă Luis.

      − Hâm… Luis!? spuse ea şi zâmbi. Un nume frumos, dar în contrast cu…

      − Cu hainele sau barba!? bănuiesc că vrei să spui, o întrerupse Luis cu jumătate de gură.

      − Sincer!? Doar cu hainele, deoarece barba pare a fi falsă.

      − Nu e falsă, e sută la sută naturală, spuse el zâmbind.

      − Am spus, pare, deoarece la felul cum sunteţi îmbrăcat, barba fiind îngrijită, pare falsă, asta am vrut să spun. Ar trebui s-o lăsaţi să crească peste tot natural, abia atunci ar fi în ton cu vestimentaţia, nu?

      − Voi ţine cont, în viitor, de sfatul tău.

      − Mă cam îndoiesc, mă rog, nu păreţi a fi genul, care să…  Îmi permiteţi să iau o ţigară? Eu abia le-am terminat! minţi ea.

      Luis ridică pachetul, privindu-i foarte atent mâna, ştiind foarte bine că asta e oglinda unei femei. Bine, nu era o regulă bătută în cuie, avusese şi multe surprize neplăcute, când întâlnise femei, foarte frumos îmbrăcate, cu mâinile îngrijite… doar atât, mâinile, că restul uitase cu desăvârşire. Mâna Lizettei era albă, parcă soarele nu o văzuse niciodată, cu venele uşor vizibile, delicată în felul ei, îngrijită şi împodobită doar cu un inel lat de argint, cu degetele puţin lungi, unghii potrivite. În timp ce lua țigara din pachet, Luis mai observă un tremur uşor al falangelor şi urme de nicotină pe degetul arătător.

      − Fumezi mult?

      − Am observat că şi dumneavoastră fumaţi la fel de mult, dacă e să ne luăm după… urme!

      − Spune-mi Luis, e mai… mă simt mai tânăr, glumi el. De fapt voise să spună că e mai intim, dar tocmai acest gând, al intimităţii, îl sperie puţin pe Superego şi declanşă sistemul de alarmă interioară.

      − …Uneori da, alteori nu! o auzi pe Lizetta că spune, după ce trăsese de câteva ori, cu multă sete, din ţigară.

      Luis ridică privirea mirat.

      − Mă refeream la fumat! Mai depinde de starea în care mă aflu şi sigur mai sunt şi alţi factori care mă pot determina să fumez mai mult sau mai puţin.

      − Şi azi? o întrebă el zâmbind.

      − Azi? Azi, am fumat puţin.

      Se opri şi duse paharul la gură, bându-l iarăşi dintr-o dată, mai domol. Îl puse gol pe masă şi Luis i-l umplu, fără ca ea să i-o ceară.

      − Îţi place să bei?

      − Uneori da, alteori nu! răspunse Lizetta cu privirea în gol.

      − Pentru toate întrebările, ai acest răspuns stereotip?

      − Uneori da, alteori nu!... şi izbucni într-un râs simplu, copilăresc, care-i lumină faţa, înfrumuseţându-i şi mai mult chipul, făcându-i şi ochii să râdă.

      − Ce ciudată eşti!

      − Şi tu eşti ciudat. De fapt, toţi suntem ciudaţi şi unici, într-un fel sau altul, replică ea printre uşoare hohote de râs.

      − De ce crezi asta?

      − Simplu!... Norocul tău este că ai întâlnit o femeie foarte pragmatică şi nonconformistă, nu judec oamenii după… haine, căci dacă ar fi să te judec după felul cum eşti îmbrăcat, n-aş da doi bani pe tine. Tu… tu în trecut ai fost altfel, ai fost altcineva, acum joci teatru cu mine. Chiar dacă eşti un actoraş bunicel, eu simt… Ochii, oglinda sufletului tău, te dau de gol… Ştiu, te cam îndoieşti, considerând că sunt prea tânără ca să te pot descifra, dar te vei convinge că nu mint. Sunt, ca să zic aşa, mai directă şi mai dreaptă decât… decât o linie dreaptă. E bine că zâmbeşti, rezultă că nu ţi-ai alterat simţul umorului… Apoi barba asta falsă, de ce ţi-ai lăsat-o? Vrei să fugi de trecut? Vrei să te schimbi sau simţi tu, că te schimbă? Sau, cine ştie, poate vrei să te ascunzi! Ascult, fii sincer, care dintre variante este adevărată?

      Luis luat prin surprindere de felul ei direct de a vorbi, dar şi de mulţimea variantelor pentru barbă, se cam fâstâci, ridică paharul şi spuse:

      − Da, ai dreptate, în trecut am fost altceva… şi beau în sănătatea trecutului. Am fost marinar! Pe vapor mi-am lăsat barba, pur şi simplu aşa, din comoditate.

      − Marinar!?... Tu marinar! repetă ea uimită, privindu-l pe deasupra paharului. Am totuşi o îndoială… nu prea cred, ceva îmi spune că asta cu marinarul, dacă este adevărată, a fost doar o etapă din viaţa ta. Aaa! de aceea, continuă ea, ai spus mai devreme că privirea mea îţi aminteşte de cineva? De cine, de vreo iubită dintr-un port sau de mai multe iubite din mai multe porturi, spune-mi, dacă nu sunt indiscretă? îl întrebă ea ridicând paharul.

      − Da, privirea ta îmi aminteşte de cineva din trecut, dar nu se află în port…

      − Vezi, cum tu ai citit ceva în privirea mea, aşa am citit şi eu în ochii tăi, numai că eu am citit că tu îmi ascunzi trecutul! Este o mare diferenţă, nu!

      − Superego, chiar aşa de jalnic să arăt, de nici marinar nu mă crede c-am fost? îl întrebă, în timp ce bea.

      − Fii atent, îţi spun doar atât, şi reţine acum că eşti treaz, mai târziu, nu ştiu dacă o să mă mai chemi: n-o judeca după vârstă!

- va urma -

[Chris]

ieșea aburi - ieşeau

mai ascultat- m-ai     

consecinţele. Simţi că te copleşesc consecinţele - mi se pare repetat prea devremea fost, frumuseţea taiar fi suportat până - i-ar

Da, sincer n-am înţeles de ce ar fi vrut Lizetta să stea de vorbă cu Luis?! - nu văd o motivaţie, chiar dacă se prostitua, nu părea genul de "client". În afară de asta, mama ei arată în acest caz ca un proxenet. Dacă pe parcurs Luis începe să-i povestească viaţa lui, următoarele capitole nu vor fi decât umplutură care va îngreuna lectura. În afară de asta, din discuţia personajelor reiese că Lizetta e prea sigură de faptul că Luis a fost altceva - un prea fin cunoscător al oamenilor? Nu reiese de nicăieri de ce ea a dorit să mănânce şi să bea cu acest Luis, mâncăruri scumpe de altfel, decât curiozitatea de a-i afla povestea de viaţă şi aici mă întreb: de ce ar vrea cineva să afle povestea cuiva complet necunoscut şi care arată ca un cerşetor? - să fim serioşi, nici mult lăudata frumuseţe nu cred că a ţinut la atâta băutură şi altele, e imposibil ca faţa să nu arate buhăită, cu cearcăne, aşa cum arată a unei persoane care a făcut diverse abuzuri.

Superego deja îi vorbeşte prea mult de frumuseţe.

Dar acestea sunt părerile mele :)))))))

Cu plăcerea lecturii, :)))

[Corina Militaru]

Emil, si mie mi se pare putin neclara(un pic fortata) intrarea in scena a Lizzetei, dar tinad cont ca aceasta a purta un scurt dialog cu mama ei inainte de a se prezenta la masa lui Luis, gandesc ca poate urmeaza o explicatie in episoadele viitoare. Astept cu nerabdare continuarea.

Cu aceeasi placere a lecturii,

[Emil Dumitru]

Augusta, mulţumesc pentru lectură şi ajutor, am revenit asupra textului şi am modificat.

De ce a stat Lizetta de vorbă cu Luis, vei afla din viitoarele postări! Aşa că te invit cu drag să citeşti şi să ai răbdare... puţintică răbdare, cum spune nenea Iancu. Toate la timpul lor.

Cu prietenie,

   

Augusta Cristina Călin a spus :

ieșea aburi - ieşeau

mai ascultat- m-ai     

consecinţele. Simţi că te copleşesc consecinţele - mi se pare repetat prea devremea fost, frumuseţea taiar fi suportat până - i-ar

Da, sincer n-am înţeles de ce ar fi vrut Lizetta să stea de vorbă cu Luis?! - nu văd o motivaţie, chiar dacă se prostitua, nu părea genul de "client". În afară de asta, mama ei arată în acest caz ca un proxenet. Dacă pe parcurs Luis începe să-i povestească viaţa lui, următoarele capitole nu vor fi decât umplutură care va îngreuna lectura. În afară de asta, din discuţia personajelor reiese că Lizetta e prea sigură de faptul că Luis a fost altceva - un prea fin cunoscător al oamenilor? Nu reiese de nicăieri de ce ea a dorit să mănânce şi să bea cu acest Luis, mâncăruri scumpe de altfel, decât curiozitatea de a-i afla povestea de viaţă şi aici mă întreb: de ce ar vrea cineva să afle povestea cuiva complet necunoscut şi care arată ca un cerşetor? - să fim serioşi, nici mult lăudata frumuseţe nu cred că a ţinut la atâta băutură şi altele, e imposibil ca faţa să nu arate buhăită, cu cearcăne, aşa cum arată a unei persoane care a făcut diverse abuzuri.

Superego deja îi vorbeşte prea mult de frumuseţe.

Dar acestea sunt părerile mele :)))))))

Cu plăcerea lecturii, :)))

[Emil Dumitru]

Dragă Corina, mulţumesc pentru lectură şi... nu te grăbi!

Toate neclarităţile  tale -  şi mă bucur că ţi-am stârnit curiozitatea - se vor clarifica pe parcurs. Ai să vezi sau mai bine spus, ai să citeşti!

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Emil, si mie mi se pare putin neclara(un pic fortata) intrarea in scena a Lizzetei, dar tinad cont ca aceasta a purta un scurt dialog cu mama ei inainte de a se prezenta la masa lui Luis, gandesc ca poate urmeaza o explicatie in episoadele viitoare. Astept cu nerabdare continuarea.

Cu aceeasi placere a lecturii,

[Sofia Sincă]

Rare ori destinul întâlneşte două fiinţe potrivite. De data aceasta se pare că şi-a împlinit datoria. Cele două fiinţe, Lizetta şi Luis se pare că se înţeleg de minune şi s-au întâlnit tocmai atunci când au cel mai mult nevoie unul de celălalt. Două fiinţe ratate din întâmplare, fiecare din alte motive... Desigur părţi din înfîţişare îi dau de gol, descoperă pe cei ce au fost odată. Însă e bine că au conştiinţă, că se mai recunosc ''oamenii'' din ei, că degradarea nu este de sută la sută şi se pot recupera, să sperăm.

Am citit/recitit cu plăcere, Emil. Aştept acele episoade pe care eu nu le cunosc şi pe care le-ai promis.

Sofy

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc pentru lectură!

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Rare ori destinul întâlneşte două fiinţe potrivite. De data aceasta se pare că şi-a împlinit datoria. Cele două fiinţe, Lizetta şi Luis se pare că se înţeleg de minune şi s-au întâlnit tocmai atunci când au cel mai mult nevoie unul de celălalt. Două fiinţe ratate din întâmplare, fiecare din alte motive... Desigur părţi din înfîţişare îi dau de gol, descoperă pe cei ce au fost odată. Însă e bine că au conştiinţă, că se mai recunosc ''oamenii'' din ei, că degradarea nu este de sută la sută şi se pot recupera, să sperăm.

Am citit/recitit cu plăcere, Emil. Aştept acele episoade pe care eu nu le cunosc şi pe care le-ai promis.

Sofy