Janes rromanes?

[Ionel Mony Constantin]

– O să luăm belengheru, dom’ profisor, a spus ţiganca de lângă mine.

Am privit-o amuzat.

In anul acela Boboteaza căzuse duminica. Afară era un ger cumplit de crăpau pietrele şi nici în magazin nu era mai bine. Barele de inox după care se înşirase lumea, te frigeau dacă le atingeai cu mâna goală, iar geamurile vitrinei, în care se plictiseau singuratice două cutii de creveţi, se aburiseră sub răsuflarea noastră.
Coada se formase încă de pe la şapte, din câţiva oameni zgribuliţi, aşteptând gestionarul să deschidă caramangeria şi crescuse treptat pe măsură ce se apropia ora când acesta trebuia să vină. Pe 7 ianuarie era ziua de naştere a Savantei, şi noi, toţi amărâţii care ne înghesuiam acolo, speram că o să se bage ceva, un pachet două de carne vânătă de vită, tăiată să nu moară de foame prin grajdul nu ştiu cărui ceapeu. Eram deja înăuntru când am văzut  ţigăncile traversând ca un stol gureş piaţa, înfofolite în cojoace, cu basmalele galbene trase până deasupra ochilor.
– Astea nici când e sărbătoare nu merg la biserică, fira-ar ale dreacului de tuciurii, a venit din spate o voce gâjâită de bărbat şi am simtit imediat cum mă învăluie un damf de tescovină.
– Bă nea Gică, matale te-ai parfumat de dimineaţă sau ai ramas aşa de ieri? s-a auzit şi un glas subţire de adolescent, cu vocea în schimbare. Vine şi ele dupe mâncare, ca ciorile când este flămânde.
– Hi! Hi! s-a hlizit ştirb, o băbuţă, care îmi împunsese până atunci picioarele, cu o sacoşă plină de sticle goale de lapte.
Nu m-am mai întors să văd cine vorbeşte. Îl ştiam deja după voce, era Gică Marţafoi, boschetarul, ”dizidentul „ oraşului. Ajunsese pe drumuri, după ce fusese dat afară de la fabrică,”pentru că fluierase în biserică”, după cum explica el rânjind, de fiecare dată când era întrebat. Mi-am strâns doar, mai mult, gulerul ridicat al paltonului, sperând să nu mă recunoască şi mi-am reluat lectura din cartea pe care o începusem cu câteva cozi în urmă. Din camera din spate începuse să se audă zgomote de tăvi trântite, iar Gogu măcelarul dispăruse şi el de câteva minute bune, să-şi servească muşteriii privilegiaţi. In ochii tuturor prinsese să lucească speranţa.

                                                                                      
Uşa s-a trântit de perete, ţigăncile au intrat gălăgioase, scoţând aburi pe gură, ca nişte balauri în miniatură şi odată cu ele liniştea mea a luat sfârşit. Coada a început imediat să vocifereze, încercând să le acopere şi să-şi ia măsuri de apărare:
– Nu le lăsaţi să se bage în faţă că nu mai apucăm nimic de răul lor, a ţiuit alarmată o bunică, să treacă cineva să facă ordine! Cineva cu  "otoritate”!

M-am zgribulit, ştiam ce înseamnă asta, adică să treci în faţă, ca să te cerţi pe rând cu toţi nebunii, care încercau să „fure” coada. O mai făcusem odată şi-mi era de ajuns.
În acel moment m-a descoperit Gică. Mă cunoştea încă de când începuse odinioară liceul la seral şi cred că îmi purta de atunci un fel de simpatie. ''Dumneavoastră nu sunteţi de ăia paşoptişti'', îmi spusese odată când mă întâlnise în drum spre şcoală. Acum m-a luat pur şi simplu de umeri, m-a scos din rând şi m-a plantat lângă cântar.
– Dom’ profesor e băiat beton, s-a adresat el celor care începuseră să murmure. Răspund eu, iar pe astea le uşui afară cât ai zice câr.

Gică era ditamai găliganul, aşa că s-au strâns cu toatele într-un colţ şi au dat să protesteze vociferând. Marţafoi s-a uitat urât la ele şi le-a arătat cu mâna întinsă uşa. Cele mai tinere s-au burzuluit spre el, boscorodind şi una a dat să – şi ridice fustele, has cai mij, mâncami-ai...

Am vrut să profit de ocazie şi să mă strecor afară, dar din grămada policromă o voce fermă a spus un, "HO!" energic şi toate s-au potolit ca prin farmec. Din mijloc a ieşit una mai bătrână, un fel de bulibaşă cu fustă, pe care se vedea că o ascultă toate, fără să crâcnească. Împingându-le înapoi cu coatele s-a îndreptat spre mine.
– Tu esti şăfu? m-a întrebat, când a ajuns în faţa mea.
De aproape, nu mai părea chiar aşa de în vârstă. Avea pielea arămie, încă netedă. Din banii prinşi în cozile negre, regele Mihai mă privea cu nostalgia exilului. Am râs stânjenit; nu prea ştiam ce trebuie să-i răspund.
- Adică tu eşti profisorul, care face ordine? a continuat ea fără să se sinchisească. Ascultă la baba, ce spune ea ş-o să fie bine. Eu stau cu tine până ajungem să luăm şi noi, iar până atunci le spun să iasă afară. Ei ce zâci, batem palma. Mişto? Ce era să „ zâc”? Am acceptat.

In magazin se făcuse din nou liniste. Ţigăncile ieşiseră, ascultătoare când bătrâna le poruncise în limba lor necunoscută şi se răspândiseră prin împrejurimi. Din când în când, câte una, îşi mai turtea nasul de geam, încercând să vadă ce se întâmplă înăuntru. În afara lor, în piaţa pustie nu se mai vedea ţipenie de om. Clopotul  bisericii din apropiere începuse să bată, semn că preotul ieşise cu aghiazma, în acelaşi timp  când  Gogu a apărut cu primele tăvi.
– Două pachete de persoană, a anunţat, ştergându-şi fruntea transpirată. La doişpe închid, că este şi la mine sărbătoare.
– Două kile de om, la trei ore de coadă, nu prea merge, e cam putin, a spus un nemulţumit, dar Gogu s-a făcut că nu aude şi a început să vândă.

–  O să luăm belengheru, dom‘ profisor, a repetat  ţiganca, îndoindu-şi ca să fie mai explicită, mâna de la cot, cu pumnul strâns. Până ajuge la noi  se termină. Gogu ăsta  e diliu*, nu se mai satură, e plin de parades*, a coborât ea vocea. Zî-i şi tu să mai scoată ceva, că are carne ascunsă, zî-i că doar eşti om dăştept, dacă te-ai făcut profisor.

Nu i-am răspuns şi am numărat în gând câţi mai  sunt până îmi vine şi mie rândul. Mai erau vreo zece persoane, dacă nu-i socoteam şi pe cei care îşi ţinuseră loc. O faţă negricoasă s-a iţit din nou la fereastră şi bătrâna i-a făcut semn să intre. Era o tânără, aproape un copil, au început să vorbească repede, apoi fata a plecat în fugă .

– Ja lesa, du-te!

Din tot ce şi-au spus, am înţeles doar că ceva este nasol, ceea ce era suficent să mă îngrijoreze.
– Să nu-ţi chemi şatra, i-am zis ameninţător, că te spun lui Gică şi te dă afară.
Ţiganca s-a încruntat mai întâi, apoi prin ochi am văzut cum îi sticleşte o idee şi un zâmbet şiret i-a înflorit în colţul gurii.
– Ia zî-i tu, ce fel de profisor eşti? m-a întebat pe neaşteptate. Adică vreau să zâc, s-a corectat ea repede, de ăia care-i învaţă la şcoală pe puradei când este mici?

Mă lăsase cu gura căscată, pur şi simplu nu ştiam ce să-i răspund. Am vrut să îngaim ceva, dar a reluat rapid tirul întrebărilor.
– Lasă asta că nu e emportant, a trecut ea la neologisme. Zî-i lu' baba, limbi străine ştii?
Iar mă luase prin surpridere.
– Rusa, i-am răspuns, aşa la derută.
– Ei roseşte, a dat ea să râdă, dă-o naibii că aia nu-i limbă. Franţozeşte, inglizeşte, ceva nemţască, nu cardeşti?
Am răspuns afirmativ. I-aş fi spus că ştiu şi chineza, dacă m-ar fi întrebat, muream de curiozitate, unde voia să ajungă.
– Ei degeaba le ştii pe toate dacă nu cunoşti ţiganeşte. La ce-ţi foloseşte? Noi stăm lângă tine şi vorbim şi tu nimica nu înţelegi.
Mi-a întors spatele, mândră că mă pusese la punct. M-am întors şi eu. Prin piaţa goală, se întorceau  ciocolatele-n galop.

Cineva m-a bătut uşor pe umăr.
– Hai dom’ "profisor", că trebuie să vă schimb.

  Lângă mine râdea Gică.

                                                                                          * * *

 

*diliu  - nebun

* parades- bani

[Nicolae Sărătean]

  Am râs plângând, aducându-mi aminte de acele vremuri! Un tablou  atât de bine cunoscut şi redat parcă de mâna unui caricaturist!  După cum aţi început să descrieţi scena şi spectacolul stradal din acea vreme, mă gandeam că se va lăsa şi cu răniţi! Repede m-a dus gândul la "Reforma de Caragiale", când Conu Mihalache, rămăsese fără haine... :))  Mă gândeam că " piranda vă va uşura de niscaiva criţari" :))) 

Foarte frumos! Felicitări domnule Mony, încă nu mi-a dispărut zâmbetul! :)

Cu admiraţie,

[Ionel Mony Constantin]

 Vă mulţumesc pentru apreciere. Folosesc ocazia să mulţumesc  tuturor celor care găsesc câteva clipe  pe care să le dedice citirii textului meu. Îi asigur că orice sugestie este binevenită.

[Corina Militaru]

Aveţi umor, domnule Mony! Aţi transformat o scenă de tristă amintire(cel puţin pentru mine) într-una de-a dreptul savuroasă, presărând pe ici, colo detalii(ziua de naştere a Savantei, barele de inox, dizidentul Marţafoi, cartea începută de câteva cozi, muşterii privilegiaţi, şi aşa mai departe)  ce descriu o întreagă epocă neagră. Am citit cu plăcere.

Admiraţie,

[Sofia Sincă]

Admir dragostea şi mândria ţigăncii pentru limba ei, mesajul de fapt care se desprinde din text.Chiar aşa! Cine s-a obosit vreodată să înveţe limba rromanes? Vorbesc de români sau de alte naţiuni conlocuitoare ale ţării. Dacă maghiara se mai doreşte a fi învăţată, germana... ohoo! Dar de limba etniei rrome, etnie cea mai mare la ora actuală în ţară, nu se sinchiseşte nimeni. Noroc cu ei, că şi-o respectă şi bine fac.

În rest amănunte picante, tablou care ne aminteşte de cozile interminabile, de perioada neagră trăită de către  mulţi dintre noi, cei care citim. Acum, când se află atâta marfă, atâtea supermarketuri, atâtea buticuri la fiecare colţ de stradă nici nu ne mai putem aminti. Noroc cu domnul IMC că ne-a adus pe tavă un episod dintre cele mai reale ale timpului.

Am citit şi am savurat picanteriile textului, Sofy!

[Gabriela Grădinariu]

      Un episod ce pune sub lupa mentalitatea, limbajul si pitorescul tiganilor. Farmecul povestirii este dat de maiestria cu care este sugerata starea de spirit a autorului, participant direct la intamplare , precum si de  impresia puternica de autentic. Felicitari!

[Stefana Ivanescu]

Am trăit şi eu acele timpuri, cu cozi interminabile, când nu ştiai dacă nu cumva stai degeaba. Sau se termina produsul urmărit taman cu una două persoane înaintea ta. Şi cu ţigani dar şi români care intrau peste rând. Şi să ştii, Sofy, că sunt destui români care măcar cunosc limba acestei naţii. Doar trăim în vecinătate. Una peste alta, mi-a plăcut, are umor. 

[Vasilisia Lazăr]

Un text savuros care amuză dar și trezește amintiri dureroase.

Admirație pentru condei!

Cu prețuire,

[Ion Lazăr da Coza]

Am întâlnit în text toate formele de ghilimele. Recomandate sunt „” (99 - jos, 99 - sus). Apoi un surplus de blancuri. (Unul chiar în titlu.)

Un text reușit, cursiv, cu atât umor cât să fie lucru serios.

Încântat,

da Coza