Meteoritul (I)

[olteanu cristian]

Ultima dată am fost cu “bună dimineaţa” când aveam unsprezece ani şi şase luni. Cu o zi înainte de Ajun, tata mă ducea la ţară, la părinţii lui. Colindatul era pentru mine cel mai aşteptat eveniment al anului. Nimic nu egala acea noapte magică, singura în care lipseam din casă, liber, fără vreo constrângere din partea cuiva. Şi hainele... Mamaia mă imbrăca intr-o şubă imblănita, cam mare de mine, şi căuta prin dulap de unde scotea o căciulă rusească de doc, în locul fesului meu cu ciucure, de care râdeau toţi băieţii. Iubeam căciula aia, cu urechile ca nişte acoperişuri de pagodă, cu şireturile care atârnau şi nu mă obliga nimeni să le înnod sub bărbie. Aveam şi o traistă ce-mi trecea de genunchi, făcută din pânză groasă de americă, de care era cusută o baretă lată, ca o diagonală de ofiţer.

-Hai, Nucule, mă strigau băieţii la poartă, că ne pierdem de cârd, şi la cum fugi tu nu-i mai prindem din urmă.

    Aşa era, nu puteam să alerg. Fugeam cu mâinile ţepene pe lângă trup şi nu îndoiam genunchii, iar pe zăpadă, era şi mai rău, mi-era frică să nu alunec. Râdeau toţi de mine, spuneau că alerg precum răţoiul după raţă.

    Gloata de colindători se urnea din capul satului. Năvăleam în curţile oamenilor, care lăsau porţile mari deschise, de teamă să nu le rupem cu umarul. Răcneam un “bună dimineaţa la Moş Ajun” , apoi ieşeam pe poarta mică, unul câte unul, ca oile la strungă şi ne primeam covrigul sau biscuitele sau nucile, ce impărţea gospodarul, ca să dăm apoi buzna in curtea următoare. Era o larmă de nedescris, lătrau câinii să rupă lanţul dar nu-mi era frică de ei, niciodată nu mi-a fost frică de câini. La a lu’ Bulumac lătra un căţel din fundul coteţului, fără convingere, doar ca să-şi facă datoria şi nu ştiu care s-a dus şi a întors coteţul cu gura in jos, după care lătratul s-a transformat intr-un scâncet. Se zbătea bietul animal şi auzeam cum se loveşte de pereţii de scândură, dar nu îndrazneam să-l eliberez, ceilalti m-ar fi crezut trădător. Am aşteptat să se golească bătătura de colndători si m-am îndreptat către coteţul cu gura în jos. L-am impins cu piciorul şi am făcut instinctiv doi paşi înapoi, caţelul a ieşit din închisoarea lui, s-a scuturat, apoi a inceput să mă latre, dar fără răutate, lătratul lui suna mai mult ca o dojană.

   -Ce mă fac, jigodie? Gloata a ajuns departe, cred că au trecut de a lu’ Despărţitu şi eu nu pot să fug. Îmi venea să plâng, ce mă apucase să-mi pierd timpul cu javra aia, cum îi mai ajung din urmă? Îmi târam paşii catre poarta pe care a lu’ Bulumac o închisese între timp. În curte nu mai era nimeni, iar casa avea o singură fereastră luminată, dar o lumină fără putere, poate o veioză colorată, cum aprind unii oameni când dorm. Nu ştiu ce m-a atras către fereastra aceea, poate a fost clipa când în viata unui om se pune o graniţă, cred că da, au fost multe graniţe pe care le-am trecut de atunci.

    Am privit cu teamă înauntru, cuprinzând odaia felie cu felie şi primul lucru care m-a uimit a fost geamul: era perfect transparent, afară era un ger de crăpau pietrele, dar sticla ferestrei nu avea flori de gheaţă, nu era aburită, parcă era făcută din cer senin de vară. În cameră, pe un pat încăpător cu aşternut alb de bumbac, se afla o femeie tânără, goală. Stătea ridicată de mijloc, cu faţa in jos, sprijinită pe podul palmelor şi privea afară. Plapuma îi alunecase până pe şale, dezvelindu-i spatele arămiu, puternic, incordat de poziţia în care îşi ţinea trupul. Am încremenit cu ochii la acea spinare de femeie, picurată de câţiva pistrui, pe care se desenau muşchii de-a lungul şirei spinării. Mă holbam pironit locului, semiconştient de ce se petrece, până când privirile noastre s-au întâlnit şi am simţit din partea ei o urma de incurajare şi un fel de milă, cred că mă dibuise cum tremur din toate încheieturile şi cum îmi vâjâie capul. Mi-a condus apoi privirea, ca o hoaţă, coborându-şi încet pleoapele şi eu am dat buzna să fac acelaşi lucru, ca să întâlnesc, ochi in ochi, sfârcurile sânilor. Atunci am simţit o săgetare dureroasă pe sub burtă, o zbatere ciudată de măruntaie pe care nici nu ştiusem până atunci că le am. Am rupt-o la fugă. Alergam cu mişcări suple, de atlet, mâinile îndoite din cot contrabalansau mişcarea picioarelor ce împingeau puternic zăpada ingheţată, ca apoi să izbească traista cu covrigi atârnată de gât.

    Nu ştiu când am ajuns acasă şi cât am zăcut pe patul tare din bucătărie. M-am dezmeticit spre dimineaţă când a apărut mamaia.

   -Ce ai, Nucule mamă, eşti bolnav? Te-a bătut careva? Ce-ai păţit, eşti alb tot.

   Eu voiam doar să scap de izmenele ude şi lipicioase, nu puteam să-i spun asta bunicii, eram băiat mare, unsprezece ani şi şase luni.

 

 

va urma

 

[Sofia Sincă]

Ha ha ha! Amintiri de baiat mare. Frumos descrise, cursive si convingatoare.

Imi pare mie ca/ti sta bine si ca prozator. Textul tau de proza foarte scurta este o provocare.

Am citit cu deosebita placere, Sofy!

[olteanu cristian]

Mulţumesc, Sofy. De fapt, cu această povestire o să migrez spre SF. Vreau să experimentez şi cu cerberul Sofy lângă mine, poate iese ceva. Crăciun fericitcristi

[Sofia Sincă]

Astept Cristian... ador SF/ul.

[Vasilisia Lazăr]

corect: înnod

Remarc:

afară era un ger de crăpau pietrele, dar sticla ferestrei nu avea flori de gheaţă, nu era aburită, parcă era făcută din cer senin de vară.

:))))) Mi-a plăcut.

 

[Vasilisia Lazăr]

Am dus link-ul textului în Biblioteca de Proză.

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

[Corina Militaru]

Frumos scris. Sunt curioasa cum construiesti povestea mai departe.

Cu prietenie,