În săptămâna următoare Adela încercă să-şi continue activitatea în atelier, dar fără prea mult elan. Simţea, profesional, absența Piei. Parcă îi lipsea mâna dreaptă… Se obişnuise cu ea, cu foşnetul ce-l lăsa în urmă, cu dâra de parfum fin. „Măcar de i-ar fi bine... – gândea adesea Adela – …De s-ar distra fără a mai păţi cine-ştie-ce... Va trebui să o scot din acte, în fond pentru ce a lucrat şi-a luat partea, iar de aici încolo nu-i mai aparţine nimic. Sper să nu fie atât de ipocrită să aibă pretenţie la beneficiu... Care beneficiu?! Dacă-mi ajung banii ca să restitui împrumutul, mă fac ministru de finanţe…” Obsesia că putea pierde oricând afacerea nu o slăbea o clipă…
– Sărut mâna, Adela! îşi făcu apariţia Strâmbaciu, într-una din zilele acelea caniculare când numai de musafiri nepoftiți nu duci dorul. Ce mai faci? Bine-bine?!
– Aproximativ! lăsă să-i scape Adela, în doi peri. Îi era greu să discute cu el. Ştia de ce venise.
– Unde e Pia? repetă imediat întrebarea care-l ardea.
– In Italia, Ion. In Italia, răspunse scurt Adela.
– Ohoo... da’ are gusturi fata asta... A terminat România... a plecat pe alte meleaguri, rânji cu gura lui largă, ivită ca o văgăună dintre firele neîngrijite de păr ale mustății şi bărbii.
Adela se abţinu greu să nu-l pună la punct pe mitocan. O deranjau apropourile frivole la adresa Piei deoarece o cunoştea foarte bine şi nu putea fi nimic adevărat din toate răutățile insinuante pe seama ei.
– Dragă, a plecat cu iubitul ei, Marius, într-un concediu binemeritat. Adevărat este că nu şi-a ales foarte bine momentul... dar...
– Şi tu ce faci acum? Ţi-am spus eu că nu poţi pune bază pe ea.
– Da? Chiar nu-mi amintesc... Dimpotrivă, ai zis că ai face treabă dacă ne-ai avea...
– Da... dar cu tine la pachet, miji răutăcios.
– Încerc să supravieţuiesc, zise Adela serios. O să-mi caut pe altcineva, nu-i nimeni de neînlocuit. Nu se sfârşeşte pământul fără o anume persoană.
– Am venit să te invit la masă, la barul meu, Adela. Acum.
– Nu ştiu dacă pot merge, sau dacă am dispoziţia necesară… zise Adela, strângându-i-se pielea pe întregul corp cu gândul că ar trebui să-i suporte câteva ore tirul de întrebări şi poveţe plicticoase, referitoare la Pia şi la prevestirile lui de cioclu.
– De ce să nu poţi merge? Ce, voi nu mâncaţi la amiaz’? Mereu mă refuzi. E cam nepoliticos... Insist!
– Cu o condiţie: fără să vorbim despre Pia.
– S-a făcut, răspunse Ion neaşteptat de repede şi de convingător.
Acceptase şi pentru a vedea odată barul despre care tot vorbea Ion, realizând că oricum nu va scăpa de acest supliciu şi mai ales pentru a-i oferi prilej să se infatueze, să-şi etaleze realizările. Un lăudăros nimic nu apreciază mai mult decât auditoriu.
La douăsprezece fix veni cu maşina lui murdară în faţa atelierului.
– Nu, Ion. Mergem cu maşina mea pentru că mai am ceva treabă prin oraş şi-mi trebuie maşina, se scuză Adela.
– Te duceam eu oriunde aveai treabă...
Spre surpriza Adelei, barul-restaurant, situat într-o curte veche, în una dintre clădirile vechi ale orașului, arăta destul de bine: intim și cochet, aranjat cu opulenţă, chiar.
Încă de la intrare, multe perechi de ochi se aţintiră asupra lor. Adela purta o rochie din tercot, de culoare roşie-grena, mulată, împodobită cu vreo treizeci de nasturi lucitori ce şerpuiau pe cusătura de la mijlocul spatelui. Decolteul în formă de V şi şliţul lung ce dezgolea destul de mult picioarele, care deşi plinuţe erau apetisante, iar şoldurile curbate ce se legănau odată cu unduirea şerpuitoare a nasturilor făceau din Adela o femeie dorită.
Ion Strâmbaciu o conducea de după umeri cu deosebită încântare ca pe un trofeu, privind atent în jur, spre a reuşi să culeagă impresia pe care o lăsa în local. Mai erau câteva astfel de perechi, pentru masa de prânz. În general bărbaţi grizonaţi, dându-şi importanţă în faţa partenerelor, uneori foarte tinere, pe care ţinea neapărat să le impresioneze. Ocupară o masă destul de retrasă, cu o vază graţioasă ce avea un aranjament floral deosebit. Bărbatul făcu uz de politeţe exagerată, aranjându-i scaunul. Imediat veni o chelneriță căreia îi comandă câte cincizeci de grame dintr-o băutură fină pentru dame, câte o friptură, salată, cafea. Serviciul fusese ireproşabil. Ochii bărbatului sclipeau, cuprinşi de un foc magic. Apoi roti capul pentru a se saluta cu obişnuiţii localului.
– Salut, Ioane! Ce mai faci ?
– Ioane, iubim o Fetească?
– Domn’ Strâmbaciu, ai achiziţionat ceva nou?
- Ion, am o vorbă cu tine!
El răspundea cu emfază, pe rând, pentru a nu pierde nimic din spectacol.
Un bărbat între două vârste se apropie de masa lor şi după ce dădură noroc, rosti cu îndrăzneală:
– Domnu’ Ion, nu-mi faci şi mie cunoştinţă cu doamna? Nu am mai văzut-o pe aici.
– E amanta mea! veni răspunsul grăbit şi destul de apăsat.
– Ai vrea tu… șopti intrusul, râzând.
Surprinsă, Adela aruncă o privire plină de fulgere către Strâmbaciu şi întinse mâna noului venit.
– Adela, mă numesc! Adela Ionescu. Iar domnul Strâmbaciu – aici de față – este un amic foarte spiritual... A glumit, bineînţeles. Nu sunt amanta nimănui.
– Sunt sigur, doamnă... Îl știu ca pe un cal breaz, pe Ion! spuse acesta luând mânuța fină a Adelei cu ambele mâini, sărutându-i-o de mai multe ori şi păstrând-o mai mult decât ar fi fost cazul unui salut, scăpând totodată o privire lascivă în decolteul generos. Nu mă invitaţi şi pe mine la masa voastră?
– Nu, mă! Am de discutat ceva cu doamna… fără martori! spuse răspicat Strâmbaciu.
– Bine, mă, bine… Vezi să nu uiţi de treaba aia... Sărut mâinile, doamnă Adela şi sper să mai treceţi pe aici. Ne vom mai vedea!
Adela răspunse cu un zâmbet amabil, dar în gândul ei: „Eu sper că nu…”
– Pentru ce ai făcut asemenea gafă absurdă!? răbufni Adela când rămaseră singuri. Auzi... amantă!... Vezi că nu mi-a mers deloc! Ştii bine că nu-i aşa şi că nu va fi niciodată.
– Am vrut să scap de el, Adela. Atât. Trebuie să-ţi fac cunoscute câteva persoane influente din oraş, zise acesta, trecând repede pe lângă morala femeii. Singură, aşa... n-o să faci nimic. Nu aşa se fac afacerile.
Adela nu era deloc surprinsă de propunere. Aceleași sfaturi le primi și de la Nedelcu.
– Ai dreptate, Ion. Dar ce trebuie să sacrific?
– Depinde... uneori mult, alteori puţin sau... orice. Dar întotdeauna câte ceva... spuse tărăgănat Ion.
– Orice... însemnând cât? Ce? Ca în târg!? Ce dau şi ce capăt?
– Depinde ce înţelegi tu, prin orice. Oricum, fecioria o scoatem din discuție, bănuiesc.
– Bine... bine. Când urmează să-mi prezinţi pe acei oameni influenţi şi cine sunt?
– Cine să fie?... Edili, politicieni... Aici este locul unde se întâlnesc seara. În barul meu. E plin de politichia oraşului aici. Vii şi tu şi se rezolvă.
– Am să vin cu Doru.
– Da’ cu Maica Tereza nu vrei să vii? Doar singură vei avea trecere, fetițo! Dacă vii cu Doruțu după tine... cine te bagă în seamă.
– Aha... deci o femeie căsătorită nu are trecere.
– Ba da, da’ nu cu bărbat-su după ea. Aşa se fac afacerile, nu cum vrei tu.
– S-ar putea să ai dreptate… Dar s-ar putea să nu mă intereseze.
Urmară zile când Adela trebuia să țină piept insistenţelor lui Strâmbaciu:
– Diseară e musai să vii la mine la bar, Adela! Va fi acolo un mare mahăr!
– Nu mă interesează!
_ Eşti fraieră! rosti nervos Ion.
_ Mersi de compliment! răspunse Adela, la fel de iritată.
În aer plutea o furtună mocnită.
– Stau cam prost cu lovelele, Adela.
– Şi ce propui? întrebă Adela trecându-i prin gând unde bate.
– Să-mi plăteşti chirie pe maşini.
– Gata? S-a terminat perioada de graţie? Cât vrei chirie, Ion? întrebă destul de calmă.
– Depinde de tine. Dacă facem înţelegerea, mai puţin sau chiar deloc... Dacă nu...
– Adică ce înţelegere?
– Să fii amanta mea, public, veni răspunsul cu nonșalanță, ca şi când nu era mare lucru.
– Asta presupunând ce? continuă Adela să-i facă jocul acestui om.
– Să mergi cu mine, ziua sau seara, la restauratul meu sau la altul, să luăm masa împreună, să plecăm în weekend-uri și în concedii…
– Şi cum rămâne cu familiile noastre, Ion? Tu te descurci?
– Eu?... Ha! Eu fac ce vreau. Nu mă întreabă pe mine nevastă-mea sau copiii unde mă duc sau cu cine, atâta timp cât au de toate acasă şi stau ca trântorii. Lu’ fiu-miu ăla mare i-am dat o afacere pe mână. Ce, n-am şi eu drept la viaţă?
– Dar ea, soţia ta, n-are? Sau are şi ea pe cineva?
– Ha, ha, ha!... începu să râdă. Nevastă-mea să aibă pe cineva... Imposibil. Are o sută douăzeci de kile şi îmbracă doar capoate şi papuci. Cine se uită la ea? Şi apoi singura ei plăcere e mâncatul.
– De ce nu divorţezi, dacă nu-ţi mai place de ea? Era cât pe ce s-o faci pentru Pia.
– Aiurea... nu divorţam deloc. Pentru copii nu divorţez. Şi nici pentru ea fiindcă că ar muri de foame fără mine. Unde mai pui că e mai frumoasă viaţa între amanţi! rosti cu sclipiri în ochi, încercând să se apropie cu scaunul de Adela.
- Rămâi acolo! Stai acolo, Ion!! se apără cu toată fermitatea, Adela, întinzând mâinile în faţă, pentru a se feri de un pericol iminent.
– Ok!... Ok… Însă gândește-te că ar fi cel mai bine pentru amândoi. Bărbat-o n-o să zică nimic. Tu eşti descurcăreaţă…
Adela nu putu să-și stăpânească un râs nervos. Ion rânji și el deoarece nu reușea să deslușească reacția femeii.
– Ce te face să crezi că te-aș accepta ca amant? întrebă cu toată răutatea de care era capabilă.
– Dacă-ți vezi interesul, de ce nu? Pentru că sunt şi eu bărbat prezentabil şi de treabă, dar cu ce-i mai bun fraieru’ ăla de bărbat-tău decât mine?
– Ion, te rog să încetezi cu astfel de invective şi comparaţii la adresa soţului meu! Nu te avantajează.
– Ha!... Ha!... rânji fantele şi mai sarcastic. Îţi pierzi timpu’ cu unu’ care nu-i bun de nimic. Cu un papă-lapte.
– Dacă nu încetezi chiar acum, va trebui să pleci! şuieră Adela foarte nervoasă.
– Nu cred că vrei.
– Ai o impresie foarte bună despre tine. Dacă nu pleci acum, te dau eu afară!
– Dacă plec, plec cu maşini cu tot! hotărî Strâmbaciu.
– Ieşi afară!... Ieşi afară, canalie! se răsti Adela plină de furie, arătând ușa. Mâine să vii să-ţi iei maşinile şi urmele de pe aici!... Ieși! ţipă aceasta de se opriră fetele din cusut.
– Ne vedem mâine… Dar o să-ţi pară rău!...
Strâmbaciu se ţinu de cuvânt. A doua zi, la ora opt dimineaţa, se înfiinţă cu trei hojmalăi şi începură să demonteze maşinile. Adela împreună cu fetele se uitau cu regret la cum se destramă visul lor, dar nimeni nu schiţă un gest măcar pentru a-i opri. Chiar îi spusese lui Doru:
– De mâine s-ar putea să nu mai am maşinile de cusut.
Doru, după ce ascultă relatarea soției, lăsă ca să-i scape câteva înjurături, apoi cu voce joasă sugeră:
– Poate în acest fel vei fi obligată să renunţi la atelier, care nu-i de noi. M-am convins de ceva vreme.
– Iar rămân şomeră... Cu ce achităm împrumutul?
– Facem alt împrumut. Mă duc eu la bancă.
– Bravos! Şi ce-am realizat? Nici măcar experienţă în domeniu.
Îşi aminti discuţia în timp ce privea cum erau scoase din atelier maşinile. Era mult mai simplu decât la montat. Nu mai schimbă niciun cuvânt cu Strâmbaciu, dar nici el nu arăta interes pentru acest lucru. Până la sfârşitul programului, atelierul fu eliberat, fetele făcură curat. Mai aveau vreo două săptămâni din contractul de manoperă, îi rămăsese confecţii neterminate care trebuiau neapărat confecţionate, altfel nu-şi primea banii deloc. Aşa era stipulat în contract. Sub acest nou şoc, care de fapt nu o afecta atât de mult, deoarece nu ieşise încă total din cel anterior, Adela se gândi serios dacă să renunţe la atelier sau nu. Deocamdată nu ştia ce va face, situaţia era incertă, iar ea nu era capabilă să discearnă. Le spuse fetelor să stea acasă până la sfârşitul săptămânii, adică două zile, după care va hotărî ce era de făcut. Se trezi într-o stare şi mai dificilă, atelierul deveni o povară, dorea să stea cât mai puţin acolo. Nici la stand nu găsea relaxare sau măcar puţină linişte. Era în centru şi în fiecare clipă putea să se ivească cineva cunoscut, care să o întrebe cum îi merg afacerile...
Luă maşina şi plecă singură, fără ţintă. Ieşi din oraş. Îi plăcea să şofeze. Pur şi simplu, găsea relaxare în a se întrece cu şoferii pe şosea. Trecu pe lângă un mic lac de acumulare de la marginea oraşului. Opri maşina şi se duse lângă parapet, pe pod. Îşi aruncă ochii spre luciul verde-închis al apei, un verde dur şi rece, cu unduiri molcome, care parcă te îmbiau. „Ce linişte o fi în adâncul ei. Curios cât de simplu este să te arunci de pe acest parapet, în această apă, destul de anostă... Nimeni nu te poate reţine. Asta înseamnă de fapt libertatea de a alege: între zbuciumul veşnic al vieţii, atârnând de lanţuri grele ce le tot tragi după tine, ştiind că la capătul drumului n-ai nici o satisfacţie... Încăpăţânându-te să crezi că vei reuşi, şi eliberarea din strânsoarea zalelor, eliberarea de tonele de greutăţi. La un moment dat te saturi şi te eliberezi, te descătuşezi... Dacă mă gândesc bine... nici nu am pentru ce mă zbate atât, pentru ce trăi... Doru?... mi-e atât de greu să mă gândesc acum la el, iar de mine m-am cam săturat... Însă, cum o fi impactul cu apa? Brrr!...” se scutură dintr-odată cu ochii fixaţi pe luciul apei.
Se simţi trasă uşor de umeri.
– Doamnă, vă e rău? auzi în ceafă glasul liniştitor, al unui bărbat.
– Nu... De ce? întrebă nedumerită, ca trezită din somn.
– Aşa mi s-a părut. V-am văzut legănându-vă lângă parapet, destul de aplecată înspre apă. Mi-era frică să nu cădeţi în lac.
– Nu... nu mie rău!... Nu cred... Admiram apa, doar.
– Şi totuşi... Vă duc acasă?
– Sunt cu maşina, zise Adela, arătând spre autoturismul propriu.
– Aha... Atunci vă conduc la maşină! spuse destul de convingător, bărbatul.
Adela ridică ochii curioasă pentru a vedea cine avea grija ei, aşa de spontan. Nu prea era obişnuită cu aşa ceva. O izbi culoarea ochilor lui de un verde-metalic, melancolici, asemănători cu luciul apei ce-i rămase în amintire. Părul discret grizonat, dădea distincție acestui bărbat nu foarte înalt faţă de ea, dar lat în umeri. „Ce mascul frumos, rosti în gând. De unde o fi apărut? Ăsta a crezut că eu am vrut să sar peste pod... De câte ori o fi văzut Titanicul? Sau chiar am vrut să sar?!” Cutremurată de ultima întrebare, Adela se lăsă condusă la maşină.
– O să merg în urma dumneavoastră. Sper că nu vă supăraţi.
– Deloc! Chiar îmi face plăcere!... spuse Adela zâmbind.
După câteva intersecții de la intrarea în oraş, în vâltoarea circulaţiei, nu-l mai văzu în urma ei. În faţa blocului, înainte de a parca, îi atrase atenţia o hârtie lucioasă de pe torpedo – era o carte de vizită pe care scria: „Avocat Mihai Mărgineanu” şi două numere de telefon. „Hm... un avocat e bun oricând... să-l păstrăm... nu se ştie când avem nevoie... El este bărbatul care m-a salvat de la sinucidere.”
Până în ziua de luni hotărî, împreună cu Doru şi familia Cosma, o soluţie de urgenţă – să cumpere nişte maşini de cusut de uz casnic şi după ce va termina contractul de manoperă, să închidă atelierul. Zis şi făcut. În două săptămâni termină lucrul, iar pentru croitorese făcu demersuri în vederea şomajului.
va urma
Cuvinte cheie :
Frumos, Sofy! Adela, Strambaciu... Oameni inteligenti si cinstiti sufocati de marlanie si necinste.
Mai vreau!
Cu drag,
''Ce bărbat frumos, rosti în gând. De unde o fi apărut? Ăsta a crezut că eu am vrut să sar peste pod... Sau chiar am vrut?!’’ şi se lăsă condusă la maşină. Citit cu drag, felicitari, tavy!
Mulţumesc Corina, fidela mea cititoare. Desigur va veni continuarea.
Corina Militaru a spus :
Frumos, Sofy! Adela, Strambaciu... Oameni inteligenti si cinstiti sufocati de marlanie si necinste.
Mai vreau!
Cu drag,
Mulţumesc de trecere şi de aprecieri, Tavi.
Te mai aştept.
veanu blajan a spus :
''Ce bărbat frumos, rosti în gând. De unde o fi apărut? Ăsta a crezut că eu am vrut să sar peste pod... Sau chiar am vrut?!’’ şi se lăsă condusă la maşină. Citit cu drag, felicitari, tavy!
Mă bucur că ţi-a plăcut, Helen.
Te aştept în continuare.
Helene Pflitsch a spus :
Mi-a placut.
Cu drag.
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor