De ce?

[Tudor Cicu]

De ce?

  (joc poetic, mult visat)

 

De ce vin mereu la baltă

printre trestii și scoruși?

Știu că te întrebi mirată

dacă asta îmi ceruși.

Însă când un stol de păsări

ne dau roată ca la semn;

Mi-aș dori să știu odată,

spre acele zări, deodată

că se-aude, se aude...

Glasul inimii-mi, de lemn.

 

Unii spun că printre ramuri

ești ferit și de năluci;

Nu-i exclus ca-n altă viață

să fi fost doi pui de cuci.

Cu ochii pândind o clipă,

cred, cu tine, m-am visat.

Dar Luna dădea să plece

căci în toate, viața trece...

De ce și venisem oare?

Uite, asta am uitat.

 

Și-aș fi pus, așternut fânul

ca să evadăm în vis.

Mai ales... în nopți cu lună

cum credem că ni-i și scris.

Iar când tot va bate frunza,

când în lung și când în lat;

Flămânzi noi vom fi ca lupii

ce tot urlă-n josul râpii!

Fiindcă mâine, câte bârfe...

vor aprinde-ntregul sat!

 

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Am citit cu plăcere. 

[Tudor Cicu]

Valentin: Uite cum te-am molipsit și pe tine în mamtaua romantică a predecesorilor care au trudit pe acest tărâm. Și inspirat ai pus pe hârtie câteva gânduri care îl vor ajuta pe cititor să se teleporteze mai ușor, cu totul, în lumea basmului din care a fost trimisă misiva unei poete, cândva, către credinciosul sancho: (spunea ea că „orice dulcinee/ ar alunga mârțoaga,/ ar lua condeiul și i-ar scrie/ credinciosului sancho/ spre clarificare”). Și uite așa, cum doi romantici și-au trimis inima pe iazuri cu sălcii și scoruși, direct spre morile de vânt ale închipuirii. Interesantă replică în versuri.

[Tudor Cicu]

Ada: Când admirația cititorului pentru jocul tău poetic zidește o imagine în ochii celuilalt (la care nu s-a gândit: cum e trimiterea la poezia coșbucciană), atunci ea este și admirația mea pentru intuiția la care ai ajuns ca cititor. Sigur, poezia care depăşeşte nivelul „jocului poetic” (aşa cum mi-am propus în acest joc de-a poezia), are un număr al sensurilor, în care și cititorul poate aluneca fără ca întregul să sufere. Dar fără simţul scriiturii aflat sub impuls  al jocului, tabloul epic confesional poate (de ce nu?) să curgă, sau să nu curgă ca o ardere interioară. O regulă a jocului este şi închipuirea, nu doar Intuiţia sa poetică – și în acest caz ne putem întreba: poate fi jocul poetic o artă, o ştiinţă, o determinare logică? Iată un pol atât de îndepărtat, de ceea ce vrem a spune de cele mai multe ori, ce e cu adevărat, poezia.

[Stanescu Valentin]

Tudor, cum te joci aşa poetic, m-ai făcut să-mi ies din fire şi-ţi dau replica îndată cu un cântec de iubire:

 

pe sub salcia înaltă iarba-i un covor discret

pe o margine de baltă dintre trestii mi se-arată

unduind în ton de verde din hăţiş un chip de fată

mă-nfior când desluşesc zâmbitor al tău portret

 

iarba-n spic mă înconjoară parcă îs braţele tale

umba ta ca-ntr-o eclipsă soarele timid ascunde

gura ta-i parfum fierbinte balta tremură în unde

şi-adormim în cerc de iele şi în cântec de cavale...

 

[Ada Nemescu]

Oh, da!

Am citit cu ochii zâmbet

Cu tic-tacul mic în piept

Amintind de al meu umblet

cândva iute... ce nedrept :))

..........................

Ce-mi plăcu! sunt influențe coșbuciene (dacă-mi este permis). Un zvâc poetic, ștrengărește adus din condei, cu drăgălășenie și umor pe alocuri, cu fină autoironie și revoltă cuminte împotriva timpului hain, ce ne minte...

toată admirația, aDa