O dramă reluată-n reprize...

[Horlaci Mitica]

Ne dojenim unii pe alții sub un cer ca de vitraliu. Acaparați de întinderi care aparțin arhaicului, ne cuibărim în destine închipuite, în zbateri fără succes, în nostalgia unui purgatoriu interior. Prinși în mreaja incapacității, ne zbatem cuprinși de o voluptate exagerată și adânc chinuitoare. Doar singurătațiile nopților albe șoptesc patimii dezlănțuite sfârșitul fiecărui amurg răsfirat în umbre bizare. Suntem umbra din noi, acea umbră năucitor de abstractă, nereprezentând nicio schemă în marele joc; doar mutări ce aparțin instinctului uman, firii, și nesfâșitului hazard. Pionii unui joc fără sfârșit, sortit haosului și beznei ce înfășoară orizontul oricărei speranțe... Să fim noi e o chestiune ce ține de personalitatea fiecăruia, dar și de mutările ce aparțin de destin, de acel haos universal în care deciziile noastre sunt doar valuri purtate spre un larg de întunecimi infinite. Doar în expresia cristalină a unei lacrimi devenim transparenți în fața durerii și doar expuși vis-a-vis de noi, indignaţi de „diferenţe ireconcibiabile”, suportăm consecințele unui nonsens inevitabil. Brusc, aria iubirii se restrânge, se micșorează într-atât de mult, încât la un moment dat devine o simplă virgulă aruncată alandala între subiect și predicat. De parcă am fi o greșeală fatală în gramatica oricărei gândiri, un punct nesemnificativ ce încheie o poveste închipuită, de dragoste! Sub limita rațiunii ne respirăm viața de la-nceput poluată, ca fumul de țigară ce potolește setea vaselor de sânge după nicotină. Ne fumăm, ne respirăm, consumați într-un proces de auto-distrugere și al cărui final pune punct filmărilor unui documentar dramatic. Că nu suntem decât o dramă reluată-n reprize, ne-o spune suspinul, puntea construită între două nimicuri, cugetul zilelor amare.

[Grig Salvan]

Micul text e mai puțin proză și mai degrabă o tentativă de eseu liric, dar plin de sensuri și semnificații ascunse în spatele unor expresii metaforice. Un stil calm, cald și plăcut la lectură.

[Tudor Cicu]

Gânduri scrise la un „fum de țigară”, sau cum o întrebare mult rumegată, te macină la fel ca o durere înăbușită. 

[Vasilisia Lazăr]

Micul eseu pe care ni l-ai oferit explorează în profunzime condiția umană, lupta între dorință și destinație, efemeritatea iubirii și sensul existenței. Ne simțim captivi în „destine închipuite” și într-un „purgatoriu interior”, unde încercăm să găsim sens, dar suntem adesea prizonieri ai propriilor limite și ai hazardului. Suntem comparați cu „umbra din noi”, abstractă și nereprezentabilă, mereu în mișcare, „pionii unui joc fără sfârșit”, sortit haosului. Deciziile noastre sunt „valuri purtate spre un larg de întunecimi infinite”, sugerând imprevizibilitatea și fatalitatea existenței. Aria iubirii, odată extinsă, se restrânge până devine o „virgulă aruncată alandala”, ceea ce simbolizează fragilitatea și precaritatea sentimentelor. Dragostea este percepută ca o „greșeală fatală” sau un „punct nesemnificativ” în gramatica vieții, indicând deziluzia sau sentimentul de inutilitate. Ne „fumăm” și ne „respirăm” viața, într-un proces de „auto-distrugere”. Acest lucru evidențiază o stare de resemnare, de acceptare a tragicului existenței. Viața este prezentată ca o „dramă reluată-n reprize”, o punte între „două nimicuri”, sugerând lipsa unui sens clar, a unei direcții, și o percepție a vieții ca fiind un ciclu de suferință și nesfârșit regret, fără speranța altei vieți după.
Acest text este o meditație profundă asupra condiției umane, a fragilității iubirii și a inevitabilului destin tragic. El exprimă sentimentul de alienare, de neputință în fața haosului universal, dar și frumusețea melancolică a conștientizării acestor adevăruri. În esență, reflectă lupta interioară și acceptarea faptului că, în cele din urmă, suntem doar umbre în jocul cosmic, încercând să găsim sens în efemeritatea existenței.