Tăcerea

[Stanescu Valentin]

 

 

                                                                                                                    A curs în calea mea Tăcere,

                                                                                                                    Cum în amurg tăcute cad

                                                                                                                    Frunzele ramurilor, grele

                                                                                                                   De lacrima făcută prag…

                                                                                                                            Mihaela Bălăceanu

 

Simt în calea mea tăcere, cum se-aşează, cum mă-ndeamnă

să trec lacrima în zâmbet, într-un chiot tot suspinul,

via în amurg visează rod bogat, asta înseamnă

că mai am de dus o vreme până să mă-mbete vinul...

 

Mai zăbovesc prin aşteptări sortând boabele cuvinte

pentru timpul ce coboară aprig, să mă vămuiască,

să-mi dau cota netrăită de viaţă mai-nainte

ca trăirea să m-atingă, pragul să îl depăşească...

 

Tăcerii-i dau boabele bune, cuvinte încolţite-n gând,

să le aşeze-n câmpul ei bucurie să răsară,

să văd lujerul puternic şi frunze de cuvânt urcând

 

peste timpul care piere şi care n-are simţire,

chiotul să înflorească, pe chip zâmbet să apară,

veşnicia să mă prindă sus în ţara de Iubire !

[Gabriela Raucă]

„Simt în calea mea tăcere, cum se-aşează, cum mă-ndeamnă

să trec lacrima în zâmbet, într-un chiot tot suspinul,”

Îmi place ideea și o împărtășesc din toată inima. Am abordat și eu aceeași temă în multe dintre poeziile mele și de aceea înțeleg foarte bine acest punct de vedere. Mie îmi place foarte mult această poezie, sensibilă și plecată din suflet către suflete. Am citit cu drag.

[Stanescu Valentin]

Dan, din nou pe pagina mea. Nu mai ocolit nici de data asta. După ani de la scrierea acestui pseudo-sonet mesajul lui mai are vlagă, încă îi simt drumul către trăirea în real, drum care mă scotea ireversibil dintr-o stare idioată... Cred că şi tu simţi o eliberare de ceva rău când scrii sau o bucurie când dai un fapt cu râsu-plânsu spre  îndreptarea ridurilor cititorilor tăi. Te aştept cu nişte catrene hazlii în genul Grig Salvan.

[petrut dan]

Frumos, de la prima strofă mi-a plăcut, remarc ''...mai am de dus o vreme până să mă-mbete vinul...'', un poem reușit, o lectură plăcută, stimă!

[Stanescu Valentin]

Grig, mulţumesc pentru că ai rezistat lecturii unui text care se mai împiedică pe ici pe colo... Acum şapte ani am avut, timp de trei luni, o cumplită perioadă de anxietate, de suflet gol. Am fost la medicul de familie, psihologi, psihiatru, terapeut...dar şansa mea a fost cititul poeziilor din cărţile din bibliotecă şi scrisul. Aşa au apărut peste 200 pseudo-sonete, precum cel de faţă, şi alte sute de poezii despre tot ce mă înconjura. Ele au rămas în forma de prim pix şi aşa le las. Aşa imperfecte cum par ele m-au ajutat să ies din acea stare! Mulţumesc pentru îngăduinţă şi răbdarea de a lectura mesajul lor.

[Grig Salvan]

Un sonet optimist și stenic, o viziune calmă și luminoasă a vieții omului pe pământ. În vers neregulat, care face lectura mai puțin lină, dar cu care cititorul se poate obișnui.