Ultima rugă

[Monica Pester]

Așteaptă inima să-mi bată,

Așteaptă-mă la colț de cer,

E vrerea ei să mai străbată

Drumul ursitei, efemer.

Uscați sunt ochii fără lacrimi, 

Gheața topită curge lent,

Din icebergul cuprins de patimi,

Subțire ca un pergament.

Mai lasă-mi  albul tău pe buze, 

Despică-mi umbra și-o să iert

Că m-am născut pe pat de frunze

C-un suflet gol, ca un deșert.

Rămâi cu mine la plecare,

Sonetul mărilor să-mi scrii,

Pictează-mă-n culori de soare

Și-oprește-mă între cei vii.

Din străveziu mă voi întoarce

Să-ți umplu zilele de post,

Doar marmura etern va tace

În fața morții fără rost.

[Gabriela Raucă]

E multă tristețe în poezia ta, Monica, dar totul este frumos ticluit și pus în vers. „Din icebergul plin de patimi” sau într-o altă variantă potrivită ar fi mai bine, poate, dar nu este decât o mică remarcă. Am citit cu plăcere!

[petrut dan]

Absolut, nu! De acord cu Lisia, drag!

[Monica Pester]

Absolut, NU !

[Vasilisia Lazăr]

Da, dar asta nu înseamnă că te-ai născut cu el așa. 

[Monica Pester]

În ultimul timp, mai des, simt cum se strecoară goliciunea în suflet. O alung cât pot. 

Mulțumesc, Lisia pentru atenția cu care îmi 

parcurgi scrierile!

[Vasilisia Lazăr]

Din ice-bergul cuprins de patimi

Aici versul e prea lung. Și corect este: iceberg. Recomand: Din iceberg cuprins de patimi.

În rest, o poezie corectă, plăcută și tristă. Eu cred că moartea are rostul ei. Ne-am plictisi de prea multă viață, chiar și dacă ar fi una bună. 

Și încă ceva. Eu nu cred că te-ai născut c-un suflet gol, ca un deșert. Nu, nu.